Pe urmele lui Nicușor Dan

Pentru a doua oară, Nicușor Dan – activist și reprezentant al societății civile – a candidat la Primăria Capitalei din partea Uniunii Salvați Bucureștiul. În 2012, făcuse același lucru cu o campanie hipsterească, după cum spunea chiar el, și a fost uimit să vadă că a obținut aproape 10%. De atunci, a avut timp să învețe și să pregătească terenul pentru campania din 2016, căreia m-am alăturat și eu timp de cinci săptămâni înainte de vot.

Ce am constatat mai întâi în campania lui Nicușor Dan este că, dacă vrei să câștigi sau măcar să obții un scor bun, trebuie să joci după regulile unei campanii electorale. Într-o zi, cineva din staff l-a adus cu mașina casă se plimbe cu tramvaiul 41. Mi-au spus că unele lucruri trebuie cronometrate și aranjate perfect în program. Iar asta poate însemna chiar să te aducă cineva cu mașina… ca să mergi cu tramvaiul. Mai multe persoane îți jalonează mișcările în teritoriu, pentru că, în complexitatea activităților de promovare, tu, un singur individ, ai putea fi copleșit dacă vei încerca să le planifici singur.

Agenda zilnică abia lăsa loc unei cafele. Dimineață – întâlnire cu taximetriștii. Apoi – Piața Unirii, la discuții cu cetățenii și împărțit flyere. În continuare, media training și ședință cu staff-ul. Seara – două emisiuni în direct, la o oră și jumătate una de alta. Cu mici variațiuni de program, asta s-a repetat zilnic.

Nicușor nu era deloc obișnuit să fie luat și dus și, până la campania pentru alegerile locale din 2016, s-a descurcat pe barba lui (barbă care s-a dus odată cu campania din 2012). Și în campania asta a acționat de câteva ori din proprie inițiativă, deși staff-ul zicea altfel, și s-a dovedit că a fost mai bine așa, zice el. Ghidat din spate tot timpul, el ar apărea doar ca un produs politic, deci artificial. Una dintre discuțiile înflăcărate din dezbaterile televizate a fost poziționarea sa în spectrul politic: stânga, dreapta sau anti-sistem? Dilema asta, a poziționării politice, a marcat campania din 2016 a lui Nicușor Dan, fiind un punct în care adversarii politici au lovit de câte ori au avut ocazia. „Deci puteti spune că ați intrat în politică, domnule Nicușor Dan?” l-a întrebat la un moment dat un reporter. O incertitudine pe care, presupun, o avea și el încă de la începutul campaniei și care a durat până în ultimul moment.

Într-o zi, la o conferință de presă, un cameraman, văzând că tot dau târcoale și urmăresc subiectul, îmi zice: „Auzi, băi, i-a spus cineva omului tău ‘Mai cu viață, mă?’”. Nu, nu-i spusese nimeni. Managerii lui au spus că vor să sprijine omul și să-l ridice, să-l facă vizibil așa cum e el, cu timiditatea și toate trăsăturile lui. După o sesiune de împărțit pliante la capătul liniei lui 32, Nicușor Dan mi-a zis că se simte foarte stânjenit. Și l-am întrebat care ar fi mulțimea de oameni în care s-ar simți confortabil. El nu înțelege oamenii care nu au logică în afirmații și în gândire, mi-a spus, îi e greu să interacționeze cu ei când e bombardat cu o serie aleatorie de acuzații și replici: „Toți furați!”, „Ne-am săturat de politicieni”, „Dă-mi și mie 50 de lei și votez”. Cu studii de Teoria numerelor, situațiile cu care se confruntă acum, pe stradă, par pentru el fără nicio logică.

Pentru o persoană retrasă și reținută ca Nicușor Dan, lucrurile evoluat destul de neobișnuit în cele cinci săptămâni în care am fost martorul campaniei. Se adaptează greu la cerințele unei vizibilități de campanie (vizibilitate 24/7 către votanți, poziția unei persoane publice) și are momente când se închide cu orele în camera lui de la Uniunea Salvați Bucureștiul și nu vrea să vadă pe nimeni. Pe teren am observat stângăcia cu care abordează oamenii: uneori, parea că nu se simțea deloc în pielea lui, zâmbind unor necunoscuți sau încercând să poarte o conversație cu ei; zâmbet forțat, gesturi mecanice și nenaturale. Era, cred, aceeași senzație pe care o are un jurnalist pe teren, când este ușuit de oameni la unul dintre primele sale joburi, stânjenit și rușinat că încearcă să se bage în viața unor necunoscuți.

Pe măsură ce avansa campania și se apropia ziua votului, lucrurile au început să se schimbe. Cu două săptămâni înainte de alegeri, deja deprinsese un discurs mai relaxat, dar în același timp logic și argumentat. Nu mai putea fi copleșit de vorbele aruncate la întâmplare de un orator care nu avea decât o dicție mai bună, cum erau cel puțin doi dintre adversarii lui politici, Gabriela Firea și Robert Turcescu. Progresul era vizibil și în stradă, cu oamenii cărora le vorbea și le împărțea pliante. Iar ei, simțindu-l un pic mai încrezător, aveau o altă atitudine și parcă nu mai băteau în retragere.

În discuțiile cu staff-ul de campanie a apărut și întrebarea: ce se întâmplă dacă Nicușor iese pe locul doi? Deși la început toată lumea era setată pe victorie, siguranța că Nicușor va câștiga părea să scadă. Într-o seară răcoroasă, între două televiziuni, am făcut un popas în pădurea Băneasa, pentru ca Nicușor să recitească niște documente și să se relaxeze un pic. Avea 45 de minute la dispoziție. În timp ce el stătea în mașină, cu lumina de plafon aprinsă și frunzărea niște hârtii, eu și colegii lui de campanie ne tot întrebam cum o să iasă, cine pe cine atacă și dacă sunt șanse reale de câștig. În urma discuțiilor, unul dintre însoțitori a spus: „Chiar dacă nu câștigăm, tot ceea ce se întâmplă acum este o etapă necesară într-o societate cum e Romania.”

Și, în final, cam asta a fost: o etapă.

---

Vlad Dumitrescu a fost fotojurnalist la Jurnalul Național în perioada 2006-2008 iar acum lucrează ca fotograf freelance în București, cel mai mult pe publicitate și film. Din când în când trage fotoreportaj și l-a urmărit pe Nicușor Dan în campanie. Este atras de București datorită felului în care acesta se transformă și trece prin unele schimbări ce au avut loc în alte orașe europene acum 20, 30 de ani.

Poți vedea finalul campaniei lui Nicușor Dan și în acest mini-documentar video făcut de Vlad Ursulean la Casa Jurnalistului.