[Pelicam] Acasă lângă Cernobîl

În perimetrul de 30 de km din jurul reactorului 4 de la Cernobîl, declarat zonă contaminată, numit „zona de excludere” sau „zona de alienație”, trăiesc împrăștiați prin sate părăsite oamenii care, după accidentul nuclear din 1986, au pus dorul de casă mai presus decât frica de moarte. Marea majoritate sunt femei trecute bine de 70 de ani. Mănâncă ce cultivă sau ce găsesc prin pădure, fac țuică și dulcețuri, cântă și cad neștiute de nimeni apropiat. Puținii vizitatori sunt poștărița care le aduce pensiile întârziate, specialiștii veniți să testeze nivelul radiațiilor din tot ce reprezintă viața lor, și stalkerii, unii teribiliști, alții mânați de nostalgii și atracții inexplicabile, care pătrund pe ascuns pe sub gardurile ghimpate ale Ucrainei radioactive. Bunicuțele din Cernobîl, un documentar regizat de Holly Morris și Anne Bogart, a câștigat premiul Black Sea Docs duminică, la Pelicam. E despre forța acelor femei de a supraviețui și de a continua să iubească viața într-unul din cele mai de temut locuri din lume.

Holly Morris, prezentă la Tulcea cu ocazia proiecției, și-a început cariera în anii 1990, lucrând la Seal Press, o editură feministă din Seattle, unde a contribuit la publicarea de literatură și jurnale de călătorie, antologii ale scriitoarelor de culoare, cărți despre violența domestică și sănătate (The Black Women’s Health Book, The Lesbian Health Book), genul de subiecte care la vremea respectivă nu reprezentau o prioritate pentru editurile mainstream. A debutat ca regizor odată cu seria televizată Adventure Divas, având-o alături, ca producător, pe mama ei. Seria care a inspirat-o ulterior pe Holly să scrie o carte cu același nume aducea în atenția publicului american artiste, activiste și alte femei de acțiune care schimbă regulile în țările în care trăiesc. Prin munca ei prin întreaga lume, Holly continuă să caute și să spună astfel de povești.

Ce te-a adus la Seal Press?

M-am implicat în mișcarea împotriva violenței domestice în facultate. Seal Press au fost primii din SUA care au publicat o carte despre problema asta – Getting Free, în 1979, care timp de mulți ani a fost o resursă unică. Apoi au mai publicat 10-12 cărți despre violența domestică, așa că m-am dus acolo și i-am rugat practic să mă ia, pentru că eram scriitoare și îmi doream să lucrez în acel domeniu.

Cum ți-ai găsit vocea ca scriitoare feministă? Mulți încă au impresia că feminismul presupune un ton militant.

Cred că știm foarte bine ce înseamnă feminismul, și anume că credem în egalitatea socială, politică, spirituală, și nu numai, a femeilor. Nu ar trebui să fie un subiect controversat. Personal trebuie să spun că nici măcar nu pun accent pe asta. N-am de gând să intru în dispute pentru un cuvânt sau să încerc să educ pe cineva. E OK că există oameni care fac asta, dar eu încerc să-mi văd de poveștile pe care vreau să le spun și să-mi trăiesc viața într-un mod care respectă acele credințe, iar restul lumii poate înțelege ce vrea. Din punctul meu de vedere, Bunicuțele din Cernobîl e un documentar profund feminist.

Adventure Divas a început ca un proiect video, corect?

A fost o serie de documentare pentru PBS. Pe atunci nu existau produse TV feministe de calitate. Ca și în cazul Bunicuțelor, fiecare episod explora o cultură prin ochii femeilor care se străduiau să o schimbe. Cu asta mă ocupasem și la editură, dar acolo vinzi câteva mii de cărți și n-ai idee la câți oameni ajungi. Eram conștientă de impactul televiziunii și de potențialul ei și am vrut să profit de asta pentru a lansa niște idei feministe.

Așa ai ajuns să vrei să faci film documentar?

Da, dar am continuat să scriu. E greu să trăiești din asta, așa că de obicei încerc să fac mai multe lucruri în aceeași călătorie. De multe ori dacă filmez pentru cineva, documentez și un articol pentru o revistă în același timp. Încerc să valorizez la maxim ce găsesc în locurile unde merg, pentru a-mi putea continua proiectele.

Mai întâi ai scris despre Bunicuțe și apoi ai vrut să faci și un film. De ce?

Cred că sunt niște personaje uimitoare și e o poveste foarte bună, și, ca în cazul Adventure Divas, aveam senzația că filmul ar putea face ca povestea să ajungă la un public mai larg. Apoi era această luptă contra-cronometru. Când am ajuns prima oară acolo, în 2010, locuiau 230 de oameni în zona de excludere. Acum sunt în jur de 100. Cu sau fără radiații, oamenii ăștia se apropie de sfârșitul vieții și vor dispărea în curând. Iar povestea lor e atât de specială încât mi-am dorit să o captez și în alt mod.

Mi s-a părut curios că nimeni din Ucraina sau Rusia nu a făcut un film despre ele. Dar mă gândesc că ține de faptul că niciunul dintre noi nu consideră realitățile din jurul lui la fel de interesante cum le consideră oamenii care vin din afară. Mai cred și că sunt un grup marginalizat de vârstnice. Nu sunt genul de persoane care să fie considerate un subiect bun. Am mai văzut jurnaliști care au filmat în zona de excludere și mi s-a părut incredibil cum majoritatea se duc fix la puținii bărbați rămași acolo, pe care-i poți număra pe degete. Sunt 120 de oameni acolo și tu te duci fix la un bărbat din puținii rămași?

Mă întrebam dacă a fost o decizie asumată să nu apară niciun bărbat în film.

În primul rând, în Zonă sunt aproape numai femei. În al doilea rând, în niciunul din satele în care am filmat nu locuiau bărbați. În al treilea rând, nu mă interesau. Era o comunitate de femei. Pe mine asta mă interesa, această sororitate care s-a creat acolo și cum au grijă una de alta. Ca în multe alte părți ale lumii, femeile trăiesc mai mult decât bărbații. Indiferent de cauzele morții, rezultatul e că în Zonă sunt aproape numai femei.

Ți-a fost frică să intri acolo?

Da. A fost un gen anume de frică. Am făcut până acum o mulțime de lucruri care au implicat efort fizic și asta nu mă sperie. N-am nicio problemă să fac skydiving. Dar cu radiațiile e altă poveste. Prima oară când am ajuns acolo eram împietrită, eram determinată să intru pentru o zi și să plec cât mai repede. Dar iată că 5 ani mai târziu… Dar am avut grijă tot timpul. Am filmat cu rândul, pentru ca nimeni să nu fie expus prea mult timp la radiații.

Dar e tare ciudat când ești acolo, pentru că e un loc atât de frumos. Există această disonanță cognitivă, pentru că pe de-o parte ai un detector care bipăie întruna, iar pe de alta ai natură și oameni adorabili, mâncare. Nu prea poți rămâne în stare de alertă și cred că mulți din oamenii de acolo și-au asumat lucrul ăsta. Nu poți trăi în frică. Când e vorba de pământul pe care te-ai născut, faci niște alegeri. Cred că, în fond, filmul e despre acasă mai degrabă decât despre radiații. Și despre subiectivitatea riscului.

Găsisem într-un interviu cu tine sintagma asta: subiectivitatea riscului. Ce înțelegi prin ea?

Prima mea reacție când am aflat că există niște femei care locuiesc acolo a fost: „au înnebunit? E vorba de ignoranță, ce se întâmplă?” Dar după ce mi-am petrecut mai mult timp acolo și am vorbit cu mai mulți oameni, povestea s-a nuanțat. Și nu mai cred că e vorba nici de ignoranță, nici de nebunie, cred că am ajuns să înțeleg ce înseamnă pentru ele să-și ducă viețile mai departe pe pământul de care se simt legate. Care e lucrul cel mai important pentru ele. Da, e riscant să trăiești într-un mediu contaminat. Dar e riscant și să fii strămutat. Fiecare om de acolo îți va spune că dacă pleci, mori. Normal că în primă fază nu am luat în seamă ideea asta. Dar adevărul e că oamenii relocați chiar au murit. Sunt multe surse care susțin că oamenilor care au plecat le-a mers mai rău decât celor care au rămas. Și nu e neapărat vorba despre expunerea la radiații, ci că dacă tu ești un om de la țară, dus să locuiești la periferia Kievului și înstrăinat de tot ce era important pentru tine, ajungi să suferi enorm și îți pierzi sănătatea destul de repede. Mulți au trecut prin asta. Așa că te întrebi, până la urmă, ce e mai riscant? La asta mă refeream prin subiectivitatea riscului.

Te-a schimbat în vreun fel filmul ăsta?

Cred că am învățat multe despre rezistență. După ce îți petreci timpul cu oameni care au prins epoca lui Stalin și cea a nazismului, Războiul Mondial și Cernobîl, ți se pare copleșitor că-și pot continua viețile cu simțul umorului intact. Sunt victime, dar nu se victimizează. Iubesc în continuare viața.

Apoi legătura lor cu acasă a avut ecou, mai ales în cineva ca mine, care nu are asta. Am mai spus că sunt mai legată de laptopul meu decât de orice bucată de pământ. Ca americancă, m-am mutat de vreo 20 de ori. Cu toții suntem imigranți în țara aia. Iar eu mai și călătoresc tot timpul, pentru că asta presupune munca mea. Deci pe mine m-a inspirat și m-a răvășit legătura aprigă cu acel „acasă” și potențialele sale forțe paliative, care păreau să le facă pe acele femei mai fericite și mai puternice. Și cum îți poate influența sănătatea fericirea. Și cum îți poate influența tristețea sănătatea. Și, desigur, mă inspiră întotdeauna femeile care rămân puternice în ciuda unor probleme și tragedii inimaginabile.

Mai ții minte ce ai mâncat prima oară de la bunicuțe?

Nu cred, probabil un colțunaș. Dar am făcut tot posibilul să evit mâncarea. Cu toții trebuia să facem asta. Pentru că mâncarea crescută acolo chiar e contaminată. Nivelul de radiații din Zonă nu e neapărat foarte ridicat peste tot, dar în momentul ăsta, praful și mâncarea sunt mult mai problematice decât radiațiile din aer.

Cât ați filmat?

În jur de 18 zile pe parcursul unui an jumate. Cred că au fost patru sesiuni de filmare în trei anotimpuri. Nu am putut pătrunde acolo iarna, pentru că nu existau căi de acces, ceea ce spune multe despre cât de izolat trăiesc aceste femei, mai ales iarna, când nimeni din afară nu poate intra să le ajute.

De ce un an jumate?

Din o mulțime de motive. Am tot rămas fără bani. Apoi, nu se întâmplă mare lucru acolo. E un loc tăcut, cu vieți tăcute. Venirea poștașului cu pensia se întâmplă de câteva ori pe an, specialiștii care testează nivelul radiațiilor vin de câteva ori pe an, Paștele e o dată pe an, iar noi știam că toate erau lucruri pe care trebuia să le surprindem ca să avem o poveste.

Ele ies din Zonă numai de Paști?

Teoretic, există un autobuz. Toate mi-au spus că înainte le ducea o dată pe lună să cumpere mâncare dintr-un sat din afara zonei. Dar de fiecare dată când sunam, mi se spunea că autobuzul n-are combustibil, că nu merge, că nu merge. Cred că asta se mai întâmplă, totuși, de câteva ori pe an, dar puținele serviciile de sprijin care existau acolo se deteriorează, mai ales acum că numărul oamenilor care locuiesc în Zonă a scăzut. Când erau 1000 de oameni, li se acorda mai multă atenție, un doctor însoțea poștărița ca să le facă un control. Acum nu se mai întâmplă asta. Deci viața devine din ce în ce mai grea.

Am proiectat de curând filmul în Zonă. Protagonistele filmului sunt OK, dar Hanna doar ce revenise după câteva săptămâni petrecute-n spital (iar ea e un caz fericit, pentru că are familie aproape, care să aibă grijă de ea). Bătrânele cu telefon mobil au familie cu care țin legătura, dar sunt și foarte multe care trăiesc complet singure, fără niciun sprijin. Întâlnești umor și optimism acolo, dar și multă suferință și mizerie. Nu e deloc ușor.

Le e greu să se deplaseze de la un sat la altul, ca să se viziteze?

Maria și Hanna erau prietene din copilărie, dar nu se mai văzuseră de șase luni în momentul în care le-am facilitat o întâlnire în ziua de Paști, ceea ce a devenit scena de deschidere a filmului. Satele sunt prea departe unul de celălalt, așa că de obicei stai cu oamenii din satul tău.

Culorile și peisajele te dau pe spate. Mă întrebam cum era să intri acolo și să vezi toate lucrurile alea.

E un loc superb. Și e atâta liniște. Am vorbit chiar acum câteva săptămâni cu un stalker, o femeie de 45 de ani care pătrunde frecvent în Zonă și care vorbea despre magia naturii. E singurul loc din Ucraina unde nu sunt mașini. Ea și-a cumpărat chiar și o căsuță la marginea zonei și vorbea despre timpul petrecut acolo ca un mod de a procesa durerea și tragedia de a fi prins accidentul nuclear. Era în pragul adolescenței când s-a întâmplat acest eveniment care a marcat viețile tuturor oamenilor din Ucraina. Plus că o fascinează tot ce e legat de Zonă.

Cum ai obținut filmările de la stalkeri și cum ai aflat de ei?

Multe sunt clipuri filmate de ei cu telefonul de-a lungul timpului. Am ajuns să cunosc mulți dintre ei și să le câștig încrederea cu ocazia unui articol pe care l-am scris pentru Slate. Le-am recomandat să nu se mai întoarcă acolo, pentru că se expuneau unor pericole, dar până la urmă le-am zis: OK, dacă totuși mai intri acolo, ia și camera asta cu tine. Dar în mare, sunt lucruri filmate de ei mai demult.

Am aflat de ei din 2010, când am ajuns prima oară acolo, dar a luat mult timp până i-am găsit și convins. A fost partea cea mai dificilă privind accesul, pentru că bunicuțele erau fericite să vorbească, dar stalkerii, care fac totul în ascuns, nu voiau să aibă de-a face cu jurnaliști.

Ce proiecte urmează?

Deocamdată continui să documentez povestea stalkerilor și să lucrez la o serie pentru PBS care se numește Globe Trekker.

Ți se trage din copilărie plăcerea de a călători? S-a transmis cumva?

Când aveam 8 ani, părinții ne-au retras pe mine și pe cei trei frați ai mei din școală și am pornit într-o călătorie de un an cu rulota prin estul și vestul Europei. Am condus și prin Uniunea Sovietică în 1972. A fost dorința mamei, nu erau hipioți, dar ea își dorea să vadă lumea, așa că au făcut-o. Privind în urmă, cred că treaba aia a avut o oarecare influență asupra mea. M-a ajutat să înțeleg că lumea nu e numai un loc periculos, așa cum o prezintă de multe ori media. Călătoritul îți întărește credința în umanitate și te face să celebrezi diversitatea într-un mod în care dacă rămâi într-un singur loc n-ai cum s-o faci. Dar bunicuțele mă fac să mă gândesc în continuare mai mult la acasă și la conexiunea cu un loc, ceea ce cred că e o nouă aventură pentru mine. ●

Mai multe despre film și despre realizarea lui, pe site-ul The Babushkas of Chernobyl.