Cazier la purtător

După doi ani și opt luni petrecuți în două închisori – una din America Latină și una din România –, o femeie încearcă să se reintegreze în societate. E între două dileme: să rămână în orașul natal din sudul României, unde crede că se va lovi de cazier la angajare, sau să se întoarcă în America Latină, unde nimeni nu va ști de asta.

Amalia* e înaltă, robustă și are ochii mari și căprui, fără urme de machiaj. E îmbrăcată în negru, cu un hanorac și o pereche de pantaloni cu talie înaltă pe care i-a dat-o o colegă, ca să nu i se vadă mijlocul când se apleacă să ude florile sau să măture în biserica la care lucrează.

Când avea 22 de ani, se îmbrăca tot în negru, doar că acela îi era echipamentul de mers pe motocicletă prin țară cu gașca de prieteni.

În octombrie 2016 are 34 de ani și stă pe un scaun de lemn într-o încăpere cu pereți acoperiți de faianță albă și foi cu citate motivaționale. „Când valorile sunt clare, deciziile sunt ușor de luat”, scrie cu creioane colorate pe o coală de hârtie. Femeia e în Clubul de Activități de la etajul unu al singurului penitenciar de femei din România: Târgșor, județul Prahova.

Deși inițial nu voia să-și spună povestea, în câteva minute se deschide ca una din cele 170 de volume pe care spune că le-a citit într-un an și opt luni de când e aici.

„Afară e o mare de posibilități și imposibilități”, spune ea. „O să am mai multe certitudini după. Primul pas e să trec de poarta asta.” Apoi își împreunează palmele și le ridică în aer, de parcă și-ar face avânt să sară în apă de pe o trambulină. A intrat deja în comisia de liberare condiționată, dar nu știe dacă va ieși în câteva zile sau în câteva săptămâni, pentru că depinde de hotărârea comisiei.

Înainte să ajungă după gratiile Penitenciarului de Femei Târgșor, a stat 11 luni într-o închisoare din America Latină. Zâmbește larg când își amintește de acea perioadă, mai ales pentru că aici dârdâie de frig în cea mai mare parte a timpului.

Când vorbește despre ce urmează să lucreze după liberare, își îmbracă îngrijorarea în autoironie: „Am trecut pe la facultatea Târgșor, oare crezi că am vreo șansă?”. Înainte să intre în penitenciar, Amalia a trecut și printr-o facultate adevărată, dar e convinsă că în România cazierul va cântări greu la angajare. Se gândește și să plece înapoi în America Latină. Imaginile realității de după liberare se confundă și se contopesc, ca într-un caleidoscop. Soțul ei cu care a fost împreună 12 ani i-a zis cu câteva luni în urmă, când a vizitat-o, că vrea să divorțeze.

Singura opțiune e să locuiască un timp împreună cu mama și mătușa ei, două femei de 70 de ani, în orașul natal din sudul României, și apoi să încerce să își traseze din nou un drum.

Amalia e una din cele 1400 de femei din România care execută pedepse privative de libertate și una din cei aproximativ 27.000 de deținuți români care vor ieși de pe poarta închisorilor, fără să aibă niciun sprijin de reintegrare în societate din partea statului. Lipsa unei familii la care să se întoarcă și stigmatul cazierului îi împing pe mulți dintre ei înapoi în spatele gratiilor.

Am urmărit cum încearcă să se reintegreze în societate o femeie care a fost privată de libertate și care e considerată, pe lângă minorii și tinerii între 18 și 21 de ani care au fost deținuți, o persoană vulnerabilă, având în vedere nevoile psihologice, sociale și educative. Cum o vor primi familia și prietenii? Își va găsi un loc de muncă? Din ce va trăi dacă nu reușește? Cine o ajută și o îndrumă? Există a doua șansă pentru ea?

_

Deși pe poarta de metal a închisorii steagul României și cel al Uniunii Europene flutură la același nivel, realitatea ne situează sub statele dezvoltate din UE. În România, statul nu oferă programe post-detenție. În Cluj-Napoca și Bistrița sunt două ONG-uri care au adăposturi pentru foști deținuți și programe prin care îi ajută să își găsească un loc de muncă. Pe lângă acestea, mai există câteva asociații care au proiecte de reintegrare a persoanelor care au fost private de libertate.

În România, rata recidivei este de 38%, conform ultimei statistici furnizate de Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP), însă APADOR-CH spune că în realitate, este peste 60%, pentru că ANP nu îi numără pe cei care au avut pedepse cu suspendare.

Cele mai mari greutăți pe care persoanele care s-au liberat din închisoare le întâmpină în procesul de reintegrare socială sunt prejudecățile oamenilor față de foștii deținuți și găsirea unui loc de muncă.

Cei care au stat mulți ani în penitenciar pot să iasă mai rău, din punct de vedere psihologic, decât au intrat. În timpul detenției pot suferi de „nevroza penitenciară”, care apare în urma impactului schimbării spațiului personal cu cel din penitenciar, sau de depresie, care poate dura și ani de zile dacă nu este tratată. În închisorile din România sunt prea puțini psihologi ca să se ocupe așa cum ar trebui de toți deținuții. În medie, la noi există un psiholog la 500 de deținuți, în timp ce legea europeană prevede unul la 150-200 de deținuți.

_

Miercuri dimineață, pe 19 octombrie 2016, Amalia era în biserica din curtea penitenciarului și uda un cactus care tocmai înflorise când un gardian i-a spus să se pregătească de plecare.

A intrat în cameră, și-a împăturit așternuturile de pe pat și toate hainele groase care au încăput în trei genți de voiaj, apoi s-a dus la magazia închisorii, să-și ia o sacoșă cu niște hârtiuțe de origami. Voia să continue să facă și afară suporturi de șervețele și coșuri din hârtie, așa cum învățase acolo. Așa îi trecuseră jumătate din zilele în care a fost închisă. A făcut zeci de obiecte din origami, după ce a învățat la un curs cum să decupeze și să îndoaie hârtiile colorate până obține niște piese mici triunghiulare, pe care apoi le îmbină. Într-o zi, câteva colege au încercat să le vândă altora niște pinguini de hârtie în schimbul țigărilor, iar conducerea le-a interzis timp de zece luni să mai facă origami în cameră. Așa s-a apucat de citit. Spune că citea la foc automat, fiindcă erau multe femei care așteptau la rând după o carte. Câteodată o prindea ora două-trei dimineața cu o carte în mână, pentru că în cameră erau mereu două neoane aprinse, ca gardienii să le poată supraveghea și noaptea.

Acum s-a așezat pe salteaua fără cearșaf și a încercat să citească Prizonieră în pânza de păianjen, a lui David Lagercrantz, care continuă trilogia Millennium a suedezului Stieg Larsson. Era deja după-amiază și o îngrozea gândul că s-ar putea să mai rămână o noapte acolo. Șoarecii din cameră o traumatizaseră. „Erau unii care treceau repede și era unul care era mai grăsuț și se lovea în tocul de la ușă și se dădea de-a dura și dup-aia o lua la fugă. Noaptea, camera era patinoar. Tot timpul tresăream.”

Despre cum o să fie afară nu și-a mai făcut scenarii. „Doar așteptam momentul ăla și după aia începea o altă viață, o nouă lume.”

Le-a îmbrățișat pe colegele de cameră și le-a promis unora că o să păstreze legătura.

Personalul din penitenciar i-a spus că e o problemă în sistem, de aceea încă nu le pot face ieșirea ei și altor trei femei care își așteptau libertatea. Amalia se îngrijora că mama și mătușa ei îngheață de frig în mașină în fața penitenciarului și a rugat-o pe o colegă să îi dea cartela ei, ca să își sune mama de pe telefonul fix din închisoare. Cu aceeași cartelă se plătește și la magazinul din penitenciar. I-a zis mamei că speră să se vadă în seara aia.

La ora 19, afară erau sub 10 grade și era întuneric. Amalia a ieșit în curtea penitenciarului cu trei genți de voiaj. Cele trei colege care au ieșit odată cu ea aveau bagaje mai mici și au ajutat-o să le care. Una dintre ele, care avea doar o geantă, era Luci.

Apoi a auzit scârțâitul porții metalice și și-a îmbrățișat mama și mătușa. Cel mai ciudat i s-a părut că a intrat în închisoare în America Latină și s-a liberat în România.

Peste câteva ore, nașii, soțul, fratele, cumnata, cel mai bun prieten al ei și soția lui au venit la ea acasă, cu prăjituri, o cutie de bomboane și o sticlă de vin.

_

Teoretic, procesul de reintegrare în societate începe din momentul în care o persoană intră în penitenciar.

În timpul detenției, Amalia a făcut un curs de finisor în construcții și a lucrat la biserica din curtea penitenciarului. La 24 de ore muncite, deținutului i se scade o zi din sentință. Ei i s-a scăzut o lună.

Cu puțin timp înainte de liberare, a participat cursul „Liber și integrat”. Cursul a fost ținut de un grup de creștini protestanți și „avea și o parte laică, dar făcea mereu trimitere la partea religioasă.” Au vorbit despre sentimentele și stările care pot apărea afară, precum iertarea, răzbunarea, mânia, furia sau stresul. Amaliei i-au plăcut orele de curs, pentru că a simțit că femeile care erau traineri nu le judecau și le înțelegeau situația. Una dintre ele era chiar fostă deținută. Au făcut și niște simulări de interviu de angajare, în care trainerii erau angajatori care fie le acceptă, fie le refuză. Cursul i s-a părut destul de util, dar nu suficient.

Amalia le-a completat fișele de curs și unor colege care nu știau să scrie. Una dintre ele făcuse în libertate școală în limba maghiară și nu a putut să participe la cursurile de alfabetizare din penitenciar, pentru că se considera că are studii, dar ea nu știa să scrie în română. Alta făcuse patru ani de școală în închisoare, dar tot nu știa să scrie.

_

Mihai e un tip firav, cam de aceeași vârstă cu Amalia, cu părul lung și șaten, prins în coadă. Zâmbește larg, o pupă pe obraz și o scanează din ochi, de parcă ar vrea să inventarieze cum s-a schimbat în cei șapte ani de când nu s-au mai văzut și nici n-au ținut legătura. Se știu din copilărie, de când se jucau în fața blocului și cântau la chitară. După ce s-a liberat, Amalia i-a scris lui Mihai pe Facebook că e din nou în oraș, fără să-i explice de ce dispăruse. Pe 31 octombrie 2016 s-au întâlnit într-un bar cu mese lungi de lemn lucios, închis la culoare, în care se aude muzică latino.

„E mult de povestit. Am trecut puțin și pe la Târgșor”, îi spune ea, cu autoironie.  Pe bărbat îl bufnește râsul și se uită intrigat, de parcă ar vrea să o întrebe de unde a scos gluma asta. „Serios”, întărește ea, râzând, de parcă nu i-ar veni să creadă nici ei. El se încruntă parcă tot neîncrezător, apoi o roagă să-i povestească tot.

„Mai ții minte banca unde lucram eu?”, începe Amalia și apoi îi povestește cum viața ei a schimbat macazul în anul 2005. N-ar fi fost vinovată cu nimic și nu se aștepta să primească o  pedeapsă cu executare, de aceea a fugit din țară. „Aaa, deci tu când ai văzut că s-a îngroșat gluma, ai tăiat-o.” „Da, mă, pentru că am sperat că îmi pot face dreptate cu CEDO, cu nu știu ce, și mi-am luat-o pe toate părțile.” Are un ton optimist și, când își dă seama că se plânge de ceva, pune accentul pe ce a învățat din experiența asta și pe faptul că a cunoscut oameni minunați.

„Dar banii care s-au furat până la urmă unde au ajuns? Că pe tine nu te văd un om care să fi ieșit cu 700 de milioane. Sau poate nu știu eu cum arată un om bogat, dar crede-mă, chiar știu.”

„Nu știu, mi-am luat acadele și ciocolată”, râde ea.

_

În iunie 2005, Amalia era studentă în anul III la Finanțe Bănci și lucra de un an într-o bancă din orașul ei, unde venise inițial doar pentru două săptămâni de practică. Era agent de compensare între bănci, adică ducea la Banca Națională documentele necesare depozitării cecurilor. Cecurile aveau plătitorii și beneficiarii din bănci diferite. „În momentul în care eu am cont la o bancă și tu ai în altă bancă și eu îți dau ție un cec de la mine de la bancă, pentru cecul ăla, ca să-l depozitezi în contul tău, trebuie să completezi un borderou de încasare și împreună cu cecul să-l duci la tine la bancă. După aia, ca banca ta să ia banii de la banca mea, e un circuit prin Banca Națională. Era, nu știu dacă mai e.”

Într-o miercuri, s-a dus să ia un plic în care erau bordeourile de încasare de la mai multe cecuri și să le dea colegei care se ocupa cu transferurile de bani.

După ce i-a dat documentele colegei, aceasta ar fi trebuit să facă o tranzacție de „700 de milioane vechi” (70.000 lei) în contul unei firme, adică o companie emisese un cec în beneficiul acestei firme și urma să fie încasat. O altă colegă i-a supravegheat tranzacția, pentru că suma depășea „400 de milioane”. La sfârșitul zilei, o altă colegă a verificat jurnalul de operațiuni cu documentele, după care o a patra angajată a pus documentele în plicuri și le-a trimis prin poștă beneficiarilor, spune Amalia.

Săptămâna următoare, șefii ei au descoperit o neregulă la tranzacție și au chemat poliția. Amalia a fost acuzată că a falsificat un borderou de încasare și a devenit suspectă pentru complicitate la furt calificat și fals în înscrisuri sub semnătură privată. Datele de pe cecul emis de plătitor nu se potriveau cu cele de pe borderoul beneficiarului, adică banii au fost trimiși în alt cont.

Cele patru colege au fost martore în proces.

Banca ar fi despăgubit firma care ar fi trebuit să încaseze cecul, iar Amalia are acum de plătit băncii un prejudiciu de 70.000 de lei.

Suma ar fi fost încasată de un bărbat. El a devenit suspect în același dosar cu ea, pentru furt calificat în formă continuată și fals în declarații în vederea emiterii sau utilizării instrumentelor de plată electronică.

La început, Amalia a dat câteva declarații la poliție, apoi timp de doi ani n-a mai știut nimic de caz. Avocatul pe care îl angajase i-ar fi zis să se liniștească, dar în 2007 procurorul de caz a chemat-o să mai dea o declarație și a anunțat-o că o trimite în judecată. Spune că la Parchet l-a întâlnit și pe bărbatul care a fost acuzat că a furat banii și pe care nu îl văzuse niciodată înainte.

În 2008, a primit condamnare cu executare în prima instanță: patru ani. A făcut apel, apoi recurs, și, când a început recursul, s-a hotărât să fugă într-o țară din America Latină, unde avea o mătușă. Între timp se căsătorise cu prietenul ei cu care era de cinci ani și el a plecat cu ea.

În țara latino-americană în care a ajuns, Amalia spune că nu s-a ascuns nicio clipă, ba chiar s-a dus la Ambasada României din țara respectivă să întrebe dacă poate intra din nou în țară în cazul în care iese o perioadă. N-a identificat-o nimeni. „Nu stăteam neapărat cu frică, că ziceam că dacă e să mă găsească, mă găsesc oriunde.” Spune că și-a păstrat profilul de Facebook cu numele real și la început posta poze din țara în care era, după care le-a șters și apoi a postat iar.

Într-o dimineață de martie 2014, când calcula salariile angajaților de la firma de parcări unde lucra, în biroul ei au intrat trei polițiști și o polițistă locali. Aveau un mandat de arestare pe numele ei, pentru furt calificat și fals în înscrisuri sub semnătură privată. Nici n-a mai întrebat cum au găsit-o, doar i-a rugat doar să o aștepte puțin până își termină treaba, pentru că se simțea responsabilă dacă 60 de oameni nu-și mai primeau salariul din cauza ei.

Au dus-o la sediul poliției, unde era un salon mare pentru 35 de persoane, dar erau înghesuite peste 120 de femei din mai multe țări. Ziua, salonul era plin de scaune; noaptea  se umplea de saltele lipite una de alta, pe care dormeau și câte două femei. Printre ele mișunau șobolani mari cât o pisică.

Soțul ei o vizita în fiecare duminică. Spune că și șefii au vizitat-o și i-au zis că au încredere în ea și că o așteaptă să lucreze din nou împreună. Într-o zi, un prieten artist a apărut cu o orgă în brațe și i-a cântat live muzică latino.

După 11 luni de închisoare, a aflat că o să fie transferată la o închisoare din România și că o să poată să treacă pe acasă să își ia bagajele. Când a intrat însoțită de polițiști în apartamentul în care locuise cu chirie împreună cu soțul ei, 20 de prieteni o așteptau să-și ia rămas bun de la ea. „Nu știam dacă să plâng sau să râd.”

A zburat însoțită de doi ofițeri români de la Biroul Național INTERPOL din cadrul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională. Amalia s-a împrietenit cu cei doi ofițeri și i-a ajutat cu tradusul. „Vorbeau cu cei de la Interpol de acolo de rata criminalității și fiecare se mira de rezultatele celeilalte țări. Eu eram traducătorul.”

Pentru ca o persoană să fie urmărită internațional, nu contează valoarea prejudiciului. În cazul în care aceasta se află în UE, se întocmește un mandat european de arestare, care se bazează pe încredere reciprocă, iar predarea se realizează într-un timp scurt de la data arestării. Dacă persoana se află într-un stat de pe alt continent, se aduce în țară în baza curtoaziei internaționale sau a unui acord de reciprocitate între țări.

Amalia a ajuns în România pe 20 februarie 2015 și a stat zece zile în Penitenciarul Rahova, apoi a fost transferată la Târgșor.

_

După 14 ani în care nu a luat bani de la părinți, Amaliei i-a fost greu să accepte că trebuie să-i ceară mamei bani pentru un pachet de țigări sau pentru o haină de iarnă.

Deși mama ei a sprijinit-o în toți acești ani, când Amalia s-a întors acasă au fost momente în care femeia de 70 de ani i-a întors viața pe toate părțile. I-a spus fiicei ei că ar fi trebuit să se consulte de la început cu mai multe rude, așa poate ar fi găsit un avocat mai bun sau că ar fi trebuit să-i asculte sfatul inițial și să se ducă la OTV să-și spună povestea, căci poate acolo i s-ar fi făcut dreptate. Amalia s-a enervat și a încercat să o convingă că nu mai are rost să se gândească acum ce-ar fi făcut, pentru că timpul nu e un ceas, pe care îl dai simplu înapoi, dintr-o rotiță. A mai rugat-o să nu se mai ia de ea din orice motiv și să nu îi mai spună ce să facă, precum atunci când i-a zis că ar trebui să dea jos cele 15 kilograme pe care le-a luat în plus în timpul detenției. Când fiica a ridicat vocea, mama i-a spus că ea n-a vorbit  niciodată așa cu mama ei.

Amalia a învățat în închisoare că trebuie să pună accent pe lucrurile bune care i s-au întâmplat – mai ales când a văzut colege care au avut căderi psihice. „Pe o tipă care lucrase tot la bancă și era închisă pentru delapidare o lăsase bărbatul, copiii n-o mai căutau, iar mama ei se îmbolnăvise. Albise, avea depresie, făcea atacuri de panică, era rău. Mi-am impus eu mie să fiu optimistă și să văd partea plină a paharului.”

Ca să nu-și lase mintea să deruleze înapoi experiențele ca un disc sărit, care repetă la nesfârșit aceeași bucată, a încercat să-și găsească tot timpul o ocupație. În primele zile după eliberare, a făcut origami în camera ei decorată cu ghivece de flori mov, roz, roșii și albe. Asta a ajutat-o să treacă peste anxietate.

Când a vrut să se ducă la piață, i-a fost cumva teamă să iasă din casă. „Cazierul ăla totuși nu-mi stă scris pe frunte, dar e o chestie așa…” A evitat să intre în magazine cu haine, pentru că nu îi place să vrea să-și cumpere ceva și să nu își permită.

A început să scrie o plângere la CEDO împotriva condițiilor de detenție de la Târgșor. Primele lucruri care i-au venit în minte au fost șoarecii și faptul că a stat în aceeași cameră cu femei cu probleme mintale, iar una dintre ele spărgea des geamurile și din cauza asta o dată au stat trei săptămâni cu pături în geam. Însă nu îi e ușor să scrie. Ar prefera să uite prin ce a trecut, dar în același timp, vrea să-și facă dreptate.

Prietenii din America Latină i-au scris pe Facebook că le e dor de ea și au întrebat-o când se întoarce. Ea le-a răspuns că și ei îi lipsesc. „Dacă aș putea să-mi iau de aici persoanele dragi și casa, aș trăi acolo. Nu știu de ce m-a marcat atât de mult țara aia. Acum sunt cam jumate aici, jumate acolo.”

Apoi s-a gândit să accepte că deocamdată e din nou în România și s-a hotărât să-și reia relațiile de dinainte. Și-a căutat pe Facebook vechii prieteni din România și când s-au văzut la karaoke sau la o bere, le-a spus tuturor adevărul. „Bine, trecem peste, ce bem azi?”, i-au răspuns ei, într-o formă sau alta.

Deși era înaintea sărbătorilor de iarnă și se gândea că e și mai greu de găsit ceva de lucru, i-a întrebat pe toți dacă știu pe cineva care angajează. Niciunul nu i-a dat vreun răspuns pozitiv. „La început mă gândesc că ar trebui să merg la cineva cunoscut, pentru că e foarte greu să te duci cu cazierul și să te angajeze cineva, zic. Tinicheaua aia de coadă o s-o am mulți ani de-acum încolo.”

O prietenă a mamei ei i-a propus să meargă în Danemarca să facă curățenie în casa cuiva, dar Amalia n-ar vrea să facă o muncă necalificată, fiindcă spune că poate mai mult.

Când s-a întâlnit cu soțul ei, el i-a spus că s-a răzgândit și că nu mai vrea să divorțeze. Ea i-a zis să nu joace bambilici cu ea și că mai bine își vede fiecare de viața lui, pentru că la orice mică ceartă și-ar face reproșuri unul altuia. Când a fost transferată de la închisoarea din America Latină la cea din România, au stabilit că ea o să se întoarcă acolo, unde el rămăsese, pentru că se așteptau că o să stea închisă mai puțin. Au vorbit un timp la telefon, apoi Amalia nu și-a mai permis să-l sune de pe telefonul fix de la Târgșor. Un minut costa aproximativ 1,5 lei. O ruga pe mama ei să îl sune, dar bărbatul nu-i răspundea la telefon. După ce n-a știut un timp de el, a vizitat-o în martie 2016.

A deranjat-o că, după ce a plecat ea din America Latină, el i-a vândut toate bijuteriile și hainele, și, mai ales, că a mințit-o inițial când i-a spus că le-a păstrat undeva. Era supărată și pe socrii ei, care n-au vizitat-o niciodată cât timp a fost închisă și care i-au spus mamei ei la telefon că „le-a terfelit numele”.

Într-o zi, s-a dus într-un sat aflat la câțiva kilometri de orașul în care locuiește, unde tatăl ei se mutase acum câțiva ani, pentru că mergea în scaun rulant și acesta nu încăpea pe ușile apartamentului. „Eram obișnuită ca de fiecare dată când intru să-l văd stând în pat. Acum era casa pustie.” Când era în America Latină, Amalia a primit la telefon vestea că tatăl ei a murit. „S-a culcat și nu s-a mai trezit. Se îngrășase enorm.” Când își amintește că ea nu era în țară când s-a întâmplat asta, îi dau lacrimile. În camera lui, a găsit niște fotografii cu el și le-a făcut poză cu telefonul.

Niște rude îndepărtate pe care nici nu le cunoștea înainte să plece din România, dar pe care mama ei le vizita destul des, s-au oferit să-i plătească școala de șoferi și i-au dat bani să-și cumpere câteva haine.

Spune că foștii șefi din străinătate cu care a lucrat doi ani i-au scris că o așteaptă înapoi. I-au promis că îi plătesc biletul de avion, îi închiriază un apartament, îi cumpără motocicletă și îi oferă un salariu bun. „Eu acolo am lucrat cu bani. Crezi că cineva în țara asta mi-ar mai permite mie treaba asta? Dacă n-ar fi avut încredere în mine, nu m-ar mai fi chemat înapoi.” Distanța față de casă a făcut-o să cântărească bine dacă mai pleacă acolo sau nu. Îi e greu și să  se despartă deja de noul ei iubit, cu care a mai fost împreună în facultate și care n-a judecat-o deloc pentru că o cunoștea dinainte.

Amalia și complicele care a fost acuzat de furt calificat au un prejudiciu de 70.000 lei, comisioane de 3.621 RON, plus dobânda de la data faptei, până în momentul plății.

Deși sunt două persoane în dosar, prejudiciul nu se împarte în mod egal. Conform unei reguli numite solidaritatea între debitori, păgubitul, în cazul acesta banca, poate recupera banii de la oricare dintre ei, depinde la cine găsește ceva de luat.

Amalia a depus contestație la Tribunal ca să nu mai plătească prejudiciul. El a plecat la rândul lui din țară și e dat în urmărire generală prin Interpol.

Dacă se angajează în România, Amaliei i se poate reține cel mult o treime din salariu.

_

În ianuarie 2017, rudele care i-au plătit școala de șoferi i-au spus că o firmă de rulmenți din oraș face angajări. Amalia și-a depus CV-ul pe Bestjobs, iar, după câteva zile, a fost chemată la interviu.

Joi dimineață, Amalia avea emoții mai mari decât atunci când încercase să copieze la un examen în facultate și băgase copiuța în gură de frica profesorului. „Nu eram  în apele mele, îmi tremura sufletul, nu știam la ce să mă aștept.” S-a îmbrăcat într-o pereche de blugi și un tricou simplu, pentru că nu are haine office, și au început să-i transpire mâinile de emoții.

A intrat în biroul uneia dintre acționarele firmei și i-a povestit ce a mai lucrat până atunci. La un moment dat, Amalia a făcut o pauză și a anunțat-o pe femeie că vrea să-i mărturisească ceva. „I-am spus eu de cazier, că era mai OK așa.”

Angajatoarea a făcut ochii mari, dar a rugat-o să-i povestească pe îndelete cum s-a întâmplat. Trecuse o oră jumătate de când Amalia era înăuntru. „Până la urmă, mi-a spus că îmi dă o șansă, având în vedere că nu lucrez direct cu bani.” A pus-o să aleagă între departamentul de contabilitate și cel de ofertare, iar ea a ales a doua variantă, fiindcă spune că nu a mai făcut de mulți ani contabilitate și îi e teamă să nu greșească vreun calcul. Persoanele care au cazier nu se pot angaja ca funcționari publici, avocați, consilieri juridici, magistrați, medici, dentiști, farmaciști, gestionari, paznici sau gărzi de corp. Cei care consideră că au fost discriminați la angajare din cauza cazierului se pot adresa Instanței, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării sau Inspectoratului Teritorial de Muncă.

Când angajatoarea a întrebat-o ce așteptări are în privința salariului, i-a răspuns că în situația ei nu își permite să aibă pretenții.

Într-o zi de luni, Amalia a început serviciul, pe un salariu minim pe economie, cu posibilitatea de mărire, în funcție de cum o să se descurce. Colegii ei nu vor ști nimic din această poveste.

*Numele Amaliei a fost schimbat pentru a-i proteja identitatea.

Acest material a fost realizat în programul de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susținut de NN România și organizat de DoR, și e parte dintr-o serie.