Trebuie să vorbim despre pensii

Pe 11 aprilie 2017, administratorul fondului meu de pensie privată (așa-numitul Pilon II), NN, mi-a trimis un email. Mie și altor 300.000 de participanți la fond ale căror adrese le avea. Nu l-am deschis și probabil ar fi rămas uitat prin inbox dacă conținutul lui n-ar fi ajuns în presă, sub titluri alarmiste, și dacă politicienii nu ar fi acuzat NN de intenții ascunse.

Acel email, în care NN își avertiza voalat clienții că politicienii se gândesc să le naționalizeze banii strânși în conturi individuale, ne-a adus aminte – celor care avem sub 45 de ani – că avem niște bani într-un cont și, mai mult, că pensia este un subiect actual, la care trebuie să ne gândim. Iar dacă nu ne gândim la banii pe care-i vom avea la bătrânețe – sau mai degrabă nu-i vom avea – problema nu va fi rezolvată de stat și nu se va rezolva de la sine.

Îngrijorarea legată de naționalizare (un cuvânt cu conotații negre în partea de Europă unde a fost comunism) exista de mai multă vreme. După ce fondurile private cu contribuție obligatorie din Ungaria și Polonia trecuseră prin astfel de experiențe cu puțini ani în urmă, administratorii de fonduri din România mai aduceau din când în când vorba despre asta, fie și numai pentru a spune că nu cred că se va întâmpla și la noi.

În contextul de neîncredere în guvern de la începutul lui 2017, când încercările de a dezincrimina abuzul în serviciu au dus la proteste masive, vorbisem cu Raluca Țintoiu (șefa NN pensii) și Mihai Bobocea (consilier al boardului asociației fondurilor de pensii private, APAPR) despre posibilitatea naționalizării. În martie l-am auzit pe fostul ministru al Muncii, Dragoș Pîslaru, într-o prelegere publică, spunând și el că se așteaptă la un astfel de scenariu pentru 2018. Apoi, în aprilie, am primit acel email numit „Pensia ta privată în centrul dezbaterilor politice”, în care mi se spunea că „în ultimele săptămâni, au existat discuții în spațiul public, cu privire la o eventuală decizie de naționalizare a fondurilor de pensii private”. În același email se vorbea despre dreptul meu la proprietate asupra acestor bani și eram îndemnat să urmăresc permanent ce se întâmplă cu pensia mea.

Furtuna de emoție și declarații care a urmat n-a ținut cont de faptul că „discuțiile din spațiul public” nu fuseseră deloc explicite, ci mai degrabă semnale. Într-adevăr, Radu Crăciun, șeful fondului de pensii BCR, scrisese pe blog un text care amintea că naționalizarea ar fi o idee proastă. Într-adevăr, Cătălin Predoiu de la PNL rostogolise și el ideea, anunțând pe Facebook un „asasinat financiar”. Dar inflamarea a venit de la gestul fără precedent al NN de a comunica direct cu propriii clienți pe o temă sensibilă.

Miniștrii Muncii și Finanțelor au spus că naționalizarea nu e discutată. Președintele PSD, Liviu Dragnea, a negat și el că ar exista o astfel de intenție din partea guvernului său și a adăugat un scenariu: „Există un plan pentru a decredibiliza guvernul nostru, care a fost alimentat cu știri că nu avem bani ca să facem majorări de salarii, de pensii. Totul ca să determine Comisia Europeană ca să declanșeze procedura pentru deficit excesiv. Ăsta este planul”.

Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) a amendat compania NN cu 1% din capitalul social, adică cu 750.000 de lei, i-a retras autorizația directorului general, Raluca Țintoiu, și a amendat-o și pe aceasta cu 100.000 de lei. Puterea politică a folosit prilejul și ca să-l demită pe președintele ASF, Mișu Negrițoiu, pe care încercase să-l demită și în toamna precedentă.

Dar, poate mai important decât măsurile care au fost uitate rapid, a fost efectul pe care a părut să-l aibă dezbaterea în rândul publicului: Digi24 a remarcat că „scandalul naționalizării fondurilor de pensii private i-a făcut pe români să se gândească mai serios la conturile lor”.

Pe mine m-a făcut.

Așa că am încercat să aflu ce se va întâmpla cu pensia mea și a celor din generația mea: știm că vor fi tot mai puțini tineri activi și, proporțional, tot mai mulți pensionari. Și atunci, dacă nu o să aibă cine să susțină pensiile prin taxele plătite, o să mai primim ceva de la stat sau n-are rost să sperăm? Sau părinții noștri au dreptate când insistă să avem „o carte de muncă, să meargă pensia”? Pensiile astea private o să ne scoată din rahat, sau sunt doar fum? Și, la urma urmei, dacă tot vrem să fim prevăzători, ce am putea face ca să fim OK când om fi pensionari?

---

Am 37 de ani, lucrez cu „carte de muncă” de pe la 24 și de atunci am început să contribui la fondul de pensii de stat. E adevărat, la calcularea pensiei o să mi se ia în considerare și perioada în care am fost în șomaj și cea în care am fost la facultate, dar astea sunt amănunte. Multe dintre contractele mele au fost de drepturi de autor (jurnaliștii și mica industrie media din România folosesc acest tip de contracte pentru că se potrivesc mai bine unei profesii unde poți avea zeci de colaborări trecătoare pe an, dar și pentru că are taxe mai mici). Deci contribuțiile au fost mai mici decât ale unuia care lucrează de la fel de mult timp, dar a avut mereu contracte individuale de muncă. Pe de altă parte, din 2016, și cei cu contracte de drepturi de autor contribuie obligatoriu la fondul de pensii de stat cu 10,5% din venituri (da, mamă, fii liniștită, o să am și eu pensie de la stat).

Pensia mea de stat o să fie calculată prin adunarea unor puncte. Dacă într-o lună am contribuit cât pentru jumătate din salariul mediu, iau jumătate de punct. Și tot așa. Iar valoarea punctului de pensie e stabilită de guvern și votată de parlament.

În 2008, în România a intrat în vigoare obligația (pentru cei până în 35 de ani) de a contribui la o pensie privată, așa-numitul Pilon II. Pensiile administrate de stat au devenit „Pilonul I” și mai există și o schemă privată, la care contribuie cine vrea, „Pilonul III”. Ideea de a împărți povara viitorului financiar în piloni a venit de la Banca Mondială și a fost preluată de mai multe țări europene. Unele, precum Cehia și Slovenia, au introdus târziu sau au modificat substanțial pilonii privați obligatorii. Altele, precum Ungaria și Polonia, i-au pus în practică, dar i-au abandonat atunci când presiunea asupra datoriei publice a fost prea mare. În Croația, Bulgaria sau România ideea ca fiecare să-și compună pensia din mai multe surse, inclusiv dintr-un pilon obligatoriu, administrat privat, încă se aplică.

Sistemele de asigurări sociale – și printre ele cele de pensii – au apărut în Franța și Germania în jur de 1890 și s-au dezvoltat odată cu industrializarea și urbanizarea, care au întărit clasa de mijloc, și odată cu apariția sindicatelor care au început să lupte pentru drepturile muncitorilor. Războaiele mondiale și crizele economice au evidențiat și ele nevoia unor politici care să aibă în vedere săracii, șomerii, vârstnicii, invalizii, mamele și copiii.

Statul bunăstării (welfare state) e un concept apărut după Al Doilea Război Mondial care se referea la un stat, la o societate și la o guvernare care avea grijă de cetățean prin politicile sociale. Azi a ajuns să fie asociat adesea modelului social nordic, cu plase de siguranță extinse pentru cei care au nevoie.

În cartea din 2007 Politica socială românească între sărăcie și globalizare, profesorul de sociologie Marian Preda analizează teoriile pe care s-ar putea baza „politicile sociale ale unei societăți echilibrate (cum își propune să devină societatea românească)”. După ce exclude extremele comunismului și libertarianismului, Preda concluzionează că teoriile echilibrate au două elemente esențiale: eficiența (administrării resurselor) și echitatea (distribuirii veniturilor). Iar ele trebuie să coexiste pentru a menține „statul bunăstării”. Preda scrie că sistemele de protecție socială au componente universale (cum ar fi dreptul la educație) și componente de securitate socială pentru cei aflați în situații de risc sau de vulnerabilitate. Pensia se încadrează în a doua categorie.

După 1990, sistemul de pensii a avut probleme uriașe, scrie Preda: a fost inechitabil până în 2001, cu pensii foarte diferite în funcție de anul în care oamenii „ieșeau la pensie”, pentru că era calculat în funcție de cei mai buni cinci ani de contribuție, în vremuri în care inflația a avut salturi imense. Reforma a venit abia la 11 ani după Revoluție. Numărul de salariați a scăzut, ca urmare a restructurării economiei, de la opt milioane la sub 4,5 milioane. Concomitent, numărul pensionarilor a crescut pentru că au fost preluați în sistemul general agricultorii, dar și cei care se pensionau anticipat.

În 2010 a intrat în vigoare o nouă lege a pensiilor care repara multe dintre inechități. Bobocea, de la asociația fondurilor de pensii private, spune însă că în anii care au urmat, rând pe rând, prevederile acelei legi au fost abrogate. Un exemplu de iresponsabilitate a guvernanților, pe care mi l-au dat mai mulți dintre cei cu care am vorbit, a fost creșterea cu aproximativ 50% a pensiilor în timpul guvernării Tăriceanu. Au fost crescute atunci, cu același procent, atât pensiile de câteva sute de lei, fără să-i ajute prea mult pe acei oameni, dar și pensiile de multe mii de lei. Impactul asupra bugetului a fost evident.

Având în vedere schimbările inevitabile prin care vor trece societățile țărilor dezvoltate, în materie de demografie, redefinirea muncii și mobilitate, vom vedea ce urmează în materie de sisteme de asigurări sociale.

---

Banca Mondială a venit cu soluția diversificării surselor de venit și de împărțire a responsabilității între stat și cetățean pentru că, în următoarele decenii, în țările dezvoltate se cască o prăpastie demografică.

Populația se reduce, iar bătrânii sunt din ce în ce mai mulți față de tineri. În toată UE, în ultimii 15 ani, vârsta mediană a populației (jumătate dintre europeni sunt mai în vârstă și jumătate sunt mai tineri față de această cifră) a crescut cu aproape cinci ani. În România, populația scade accentuat din 1990, mai dramatic decât în multe alte țări din Europa, din cauza nașterilor tot mai puține și a emigrației susținute. Între recensămintele din 2002 și 2011, populația stabilă a României a pierdut un milion și jumătate de oameni.

Pe de altă parte, speranța de viață a crescut din 1990 cu aproape șase ani. Speranța de viață la naștere în România este acum de 75 de ani (față de 81, media UE) și de aproape 82 de ani pentru cei care ajung la 65 de ani (față de 85, media UE). Deci avem tot mai puțini copii, tot mai puțini tineri activi și, proporțional, tot mai mulți bătrâni, majoritatea pensionari, care trăiesc mai mult și au nevoie de sprijin pe termen mai lung. Mai rău, o bună parte din tineri continuă să emigreze și să facă copii în străinătate. Iar aceștia din urmă sunt cetățeni români doar în acte, pentru că atunci când devin activi e puțin probabil să revină în țară și să susțină sistemele sociale românești.

Dacă se continuă tendințele pe care se bazează studiile, între 2010 și 2060 populația României se va reduce cu peste patru milioane. Dacă azi persoanele peste 65 de ani sunt 17% din populație, în 2030 vor trece de 20%, iar în 2050, când eu voi fi deja pensionar, vor fi în jur de 27%. Prin anul 2033, odată cu pensionarea celor mai mari cohorte născute în România vreodată (1967-1968) adică peste 700.000 de oameni, va avea loc cea mai mare creștere a numărului pensionarilor.

Noi vorbim aici despre pensionarea la limită de vârstă, dar fiecare dintre noi știe pe cineva care a ieșit la pensie mai devreme, fie pe merit, fie beneficiind de vreo lege sau ordonanță care oferea pensia ca un fel de concediere cu beneficii, fie mituind pe cineva pentru pensie „pe caz de boală”. Sistemul de pensii de stat i-a primit, în ultimul sfert de secol, pe cei disponibilizați mai devreme din cauza restructurării industriei și a companiilor ineficiente de stat, spune și Bobocea, de la asociația fondurilor de pensii. Mai mult, există legi care permit unor categorii de angajați să se pensioneze mai devreme decât ceilalți și chiar să obțină mai multe puncte de pensie, deși nu au contribuit mai mult. Profesorul de sociologie Preda ține să accentueze că, atunci când au apărut pensiile, ele erau destinate celor care nu pot munci, nicidecum celor care mai pot încă munci dar nu mai vor, iar la noi există categorii care petrec mai mult timp ca pensionari decât au contribuit ca salariați.

La începutul lunii august, guvernul urma să schimbe regulile legate de vârsta de pensionare și de modul de calcul al pensiei pentru polițiști și militari, iar mulți au vrut să prindă un ultim tren. Până și șeful Statului Major al Forțelor Terestre, care era în funcție de patru luni și are doar 54 de ani, a făcut cerere de pensionare. Vârsta medie reală de pensionare este cu mult sub cea din lege, și astfel de pensionări anticipate, dacă vor continua, nu vor face decât să îngreuneze povara pusă pe populația activă.

La asta se mai adaugă și faptul că procentul celor care au un loc de muncă în România e mai mic decât media UE (în 2016, doar 66,3% dintre cei cu vârste între 20 și 64 de ani erau ocupați, la noi, față de 71,1% media UE). Acum, în România, există 5,05 milioane de pensionari și 4,87 milioane de salariați. O veste bună este că raportul între cele două categorii a început să se îmbunătățească în ultimii ani datorită creșterii ușoare a ratei ocupării.

Dar și în anii următori, participanții la sistemul de pensii vor fi mult mai puțini decât beneficiarii (în 2040 ar putea fi 1,2 pensionari pentru un contribuabil) și e clar că o sumă finită va trebui să se împartă la mai mulți. Teoretic, statul va fi nevoit să scadă nivelul pensiilor pe care le plătește. Practic, guvernele ar putea continua să dea bani de la bugetul general către pensii.

---

În România, sistemul public de pensii – singurul de care beneficiază pensionarii actuali – este unul care se bazează pe solidaritate între generații. Specialiștii îi spun Pay As You Go și înseamnă că toți cei care plătesc taxe susțin cu 10,5% din veniturile lor pensiile celor care au ieșit din activitate. În cazul contractelor de muncă, angajatorul virează și el 15,8% din salariul brut către fondul de pensii. (Îmi pare rău, mamă, nu cotizez cât alții, dar citește mai departe, s-ar putea să nu conteze.)

Modul de calcul bazat pe puncte corelează cât am contribuit de-a lungul carierei cu pensia pe care o voi primi, dar corelația se face doar relativ la pensiile celorlalți pensionari, banii primiți nu vor ține cont de banii care mi-au fost reținuți. Sistemul poate doar să distribuie (echitabil, în teorie) banii care se strâng la un anumit moment în fondul de pensii. Dacă sunt puțini contribuabili, fondul de pensii nu va putea fi unul mare. Numărul de puncte ale fiecărui pensionar ține cont de contribuțiile acestuia și de salariul mediu pe economie. Dar valoarea punctului de pensie, hotărâtă de Guvern și votată de Parlament, se majorează în funcție de inflație și de câștigurile salariale din momentul respectiv, dar și de interesele politice. Pensionarii sunt o parte considerabilă din electorat și pot fi influențați prin creșterea pensiilor, chiar dacă această creștere trebuie subvenționată din buget și ia din banii care altfel ar fi putut fi folosiți pentru investiții, educație, sănătate.

Indiferent de „punctaj” și de câte puncte electorale vor dori să marcheze viitoarele guverne, pensia reală va fi tot mai mică. Studiile estimează că rata de înlocuire (pensia medie față de salariul mediu) ar putea fi, în 2040, oriunde între 24% și 45%. Între 2013 și 2060 e de așteptat ca raportul dintre salariul mediu brut (care azi e puțin peste 3.000 de lei) și pensia medie (care e în jur de 1.000) să scadă cu 13,6%. Presupunând că o să am prin 2045 – 2050 un salariu de 4.000 de lei, în prima mea lună de pensionar va trebui să mă descurc cu o sumă cuprinsă între 1.000 și 1.800 de lei. Aceste valori ar cuprinde atât Pilonul I, adică pensia de stat, cât și Pilonul II, cea administrată privat, obligatorie.

Pilonul ăsta II, cel de la care a pornit scandalul din primăvară, e un instrument prin care autoritățile încearcă să atenueze șocul scăderii pensiilor de stat, care va fi provocat de declinul demografic.

Spre deosebire de pensia de stat, în cazul celei administrate de o companie privată, sistemul nu se mai bazează pe solidaritate între generații. Banii pe care îi depui sunt într-un cont cu numele tău pe el. Banii reținuți fiecăruia dintre noi (care diminuează contribuțiile la Pilonul I și sunt 5,1% din venitul brut, în acest moment) sunt puși în cont, comisionați, investiți și la final taxați, urmând să ne fie plătiți lunar, când ne retragem din activitate, în plus față de pensia de stat. „Participantul este proprietarul activului personal din contul său”, spune legea 411/2004. Creșterea contribuțiilor e amânată sistematic – ar fi trebuit să ajungă de mai mult timp la 6%, dar abia au fost crescute simbolic de la 5 la 5,1% anul trecut.

Sistemul are șapte milioane de participanți (avem mai puțin de cinci milioane de salariați, dar dacă ești salariat o singură lună, de exemplu, devii parte din sistem). Cei șapte milioane, împreună, au „pus deoparte” șapte miliarde de euro în cei zece ani de când funcționează. Hm, e ușor să împarți miliardele la milioane ca să constați că vestitul Pilon II nu e încă răspunsul la rugăciunile noastre, ale celor care sperăm la pensii decente în ciuda problemelor sistemului de stat.

---

Valentin Lazea, economistul șef al BNR, a albit aproape complet în ultimii ani. Atunci când ne-am văzut în biroul care pare înghesuit de biblioteca plină cu cărți și icoane de la etajul întâi al sediului Băncii Naționale, mi-a spus că banii din Pilonul II le vor ajunge viitorilor pensionari pentru „bilete de tramvai”.

La asta nu mă așteptam. A trebuit să văd cu ochii mei câți bani am strânși acolo. Am vreo 11.000 de lei pentru că, deși am contribuit din martie 2008, contribuțiile lunare au fost foarte mici. Se vede însă că sumele au crescut odată cu apariția legii care impunea ca și contractele de drepturi de autor să fie taxate pentru pensie. De atunci am contribuit mai mult și la stat, și la privat.

Din păcate, nu pot calcula cu exactitate ce pensie aș lua din banii pe care îi am acum, pentru că legea care trebuie să reglementeze plata acestor bani, deși trebuia să existe din 2009, încă nu a apărut. Există un proiect de lege redactat la Ministerul Muncii, dar el nu e încă public și adoptarea lui a fost amânată de mai multe ori. El prevede că pentru plata pensiilor private vor trebui înființate fonduri de furnizare de pensii private. Eu îmi voi alege unul dintre ele, care va prelua activele mele de la fondul de pensii și care va face cu mine un contract de furnizare. Fondul de pensii va putea opri un comision de 2% pe an din activele totale pe care le administrează și va investi și el banii ca să-i înmulțească. Și, dacă textul pe care l-am văzut devine lege, pensie mea lunară va fi limitată pe o perioadă sau va fi viageră.

În acest ultim caz, va trebui făcut un calcul actuarial (care socotește riscurile, speranța de viață etc.) înainte ca fondul să ia suma cu care am contribuit și să decidă pe cât timp o împarte. Dacă ar fi să fiu plătit 12 ani (conform speranței de viață valabilă acum pentru cei care ajung la 70 de ani) și dacă nu luăm în considerare impozitarea pe venit prin care va trece această pensie și comisioanele pentru furnizare, aș ieși la vreo 75 de lei pe lună.

Într-adevăr, în primii nouă ani de contribuție la Pilonul II am strâns bani de tramvai. Dar, teoretic, mai am vreo 30 de ani de contribuit, iar principala treabă a fondului de pensie este să înmulțească acești bani investindu-i.

Fondurile de pensii sunt fonduri de investiții. Încearcă mereu să aibă randamente financiare mai bune decât dobânzile bancare, plus propriile comisioane, plus inflația. Și fac asta în condițiile în care sunt obligate prin lege să investească prudent. N-au voie să pună toți banii la bursă pe acțiuni care azi cresc cu două cifre și mâine s-ar putea prăbuși trăgând după ele banii de pensii a milioane de oameni. Cea mai mare parte din banii viitorilor pensionari din România (65%) sunt investiți în primul rând în titluri de stat, ceea ce înseamnă că susțin investițiile în autostrăzi sau acoperă deficitul bugetar. Doar 19% din bani sunt investiți în acțiuni și totuși asta face ca fondurile de pensii să fie unii dintre cei mai importanți actori de la bursă.

De exemplu, au investit în rețeaua privată de clinici MedLife și asta a adus bani pentru investiții în dezvoltarea rețelei. Bobocea spune că banii fondurilor sunt „combustibil pentru piața de capital”.

---

Din punctul de vedere al sănătății capitalismului din România, o naționalizare a banilor tinerilor, care sunt investiți de fondurile private, nu ar fi bună. Pe 29 iunie, după ce scandalul din aprilie se stinsese, proaspătul Ministru al Finanțelor a spus, imediat cum a ieșit din ședința comisiei parlamentare care îi validase mandatul, că Pilonul II se va desființa. Până a apucat să spună că a greșit și că își cere scuze, câteva ore mai târziu, primele zece companii listate la bursă au pierdut 4% din valoare, iar leul s-a devalorizat și el.

Naționalizarea nici măcar nu ar trebui să fie o confiscare explicită (care ar fi neconstituțională și ușor de contestat). În 2011, în Ungaria, guvernul a dat, aparent, de ales celor care contribuiau la Pilonul II: fie transferau banii la fondul de stat, fie contribuiau și la stat și la privat, fără să beneficieze de pensie de stat. Evident, 95% au ales să-și ducă banii la stat. Guvernul maghiar a reușit să-și reducă deficitul bugetar (partea din buget neacoperită de venituri, care se finanțează cu împrumuturi) și datoria publică (totalul îndatorărilor făcute de un stat, de exemplu pentru acoperirea deficitului). Aceasta din urmă nu e încă o problemă pentru România.

O astfel de acoperire a deficitului ar putea fi motivația guvernului de la București, pentru că analiștii sunt siguri că deficitul României va depăși anul acesta limita de 3% impusă de Comisia Europeană. „Bugetul crapă!”, mi-a spus economistul-șef al BNR. Iar faptul că ponderea pensiilor private în Produsul Intern Brut a fost, la sfârșitul anului trecut, de 4,35% și că o naționalizare i-ar rezolva o problemă, nu poate să fi scăpat neobservat guvernului.

Fondul public de pensii este deja în deficit, pentru că guvernele au mărit pensiile peste nivelul contribuțiilor. Acest deficitul era estimat să atingă anul acesta 28 de miliarde de lei, adică 3,5% din PIB. Mai mult decât atât, Bobocea spune că gradul de colectare a contribuțiilor pentru asigurări sociale este extrem de redus. O treime din acest fond este plătită, în fiecare an, din bugetul general al României. „Una din trei pensii e plătită pe datorie”, spune el. Sociologul Marian Preda spune că deficitul fondului de pensii este atât de mare încât banii aceia ar fi suficienți pentru finalizarea tuturor autostrăzilor începute în România, într-un an.

Deci motive ca guvernul să fie tentat de banii mei din Pilonul II sunt, iar semne că tentația există tot apar. La începutul lui august, același ministru care a anunțat și apoi a retractat desființarea Pilonului II a spus că administratorii privați de fonduri de pensii iau comisioane „care se duc în conturile lor în loc să vină în pensiile românilor”, lăsând să se înțeleagă că asta trebuie să se schimbe.

Apoi, la final de august, au apărut știri care anunțau că noua intenție a guvernului ar fi să înjumătățească contribuția lunară a participanților la Pilonul II, urmând ca din banii fiecăruia să fie virați mai mulți bani către Pilonul I, acolo unde știm deja că există un deficit mare.

La două zile după ce ministrul economiei a spus că „nu avem o astfel de discuție pentru a modifica Pilonul II de pensie”, primul ministru Mihai Tudose a confirmat „discuțiile avansate” pe această temă. Așa încât, inevitabil, mie mi s-au confirmat suspiciunile din primăvară legate de intențiile guvernului. Așa cum, recent, același guvern s-a apucat din nou să reformeze justiția, după ce a renunțat o perioadă, din cauza protestelor.

„S-a constatat că randamentul de la Pilonul I, care are ca reper salariul mediu, este mult mai mare decât randamentul de la Pilonul II,” a spus Tudose și chiar a accentuat că „statul e un mai bun administrator”. A fost clar pentru toți analiștii (profesioniști sau de pe Facebook) că Pilonul I nu are niciun fel de randament pentru că statul nu e fond de investiții și nu înmulțește bani. Ci ia bani de la cei care sunt activi acum și îi distribuie către cei inactivi. Respectiv, când o să fiu eu bătrân, o să-mi vireze bani strânși de la cei care vor fi atunci tineri. Tudose a mai spus că a cerut „Ministerului de Finanțe ca împreună cu cei de la sistemul de pensii să facă o analiză să vadă daca nu cumva este oportun, acum când creșterea economică este foarte mare, sumele care se varsă la Pilonul I să fie un pic mai mari decât cele care se varsă la Pilonul II.” În viziunea lui, asta „e o modalitate de a crește pensia la viitor”. Dar, pentru că sistemul pensiilor de stat nu păstrează și nu investește, ci doar redistribuie, este, de fapt, o modalitate de a lua bani de la viitor pentru prezent.

Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR, a scris pe propriul blog că „dacă ar desființa Pilonul II, guvernarea actuală ar beneficia într-un moment dificil de resurse suplimentare pentru buget și, mult mai important, ar asigura o cale prin care să refacă dependența de redistribuire pe care crearea Pilonului II a slăbit-o”.

Jurnalistul și analistul economic Moise Guran constată că față de 2016 au crescut cu 30% cheltuielile statului cu salariile „iar deficitul fondului de pensii (Pilonul I), adică banii împrumutați pentru plata pensiilor în acest an, va depăși șase miliarde de euro”. El crede că ar trebui „să stăm fiecare cu mâna în propriul buzunar” și se întreabă „cât mai poate dura această poveste? Câteva luni? Câteva săptămâni?”.

Sociologului Preda nu i se pare corect ca pensionarii să primească mai mult decât are bugetul de pensii, mai ales în condițiile în care tinerii, spune el, au rate de sărăcie de patru ori mai mari decât vârstnicii. „Plătim trecutul și consumăm acum viitorul”, spune Preda.

Preda, care are 54 de ani, spune că s-a înscris voluntar în Pilonul II (avea între 35 și 45 de ani în 2008 și putea opta pentru asta). El nu crede că Pilonul I ar trebui să dispară, în schimb e convins că pentru a elimina o parte dintre inechități, el ar trebui să aibă un plafon. De exemplu, spune el, ar trebui reintrodusă o prevedere conform căreia nimeni să nu poată primi de la stat o pensie mai mare de cinci puncte, adică mai mare de cinci ori decât pensia medie. El critică pensiile speciale de stat, în orice formă a lor, spunând că sunt ilegale și imorale. Pensiile speciale, care au apărut și ele în ultima vreme la știri, sunt modalități prin care militarii, polițiștii, angajații SRI, aviatorii și alții obțin pensii mai mari. Preda crede că orice pensie specială pentru anumite categorii ar trebui să se bazeze pe acumulare și nu pe subvenție de la bugetul general, așa cum se întâmplă acum. În aceeași măsură, Preda crede că soluția pentru viitor este dezvoltarea Pilonului II, prin creșterea contribuției fiecăruia dintre noi către acest fond, „măcar cu 0,5% pe an”.

Dincolo de întrebarea dacă guvernul vrea să-mi fure banii de tramvai sau nu, m-am mai lovit de o suspiciune. Dacă administratorul privat al banilor care vor deveni pensia mea mă trage pe sfoară? După 45 de ani de comunism și 25 cu autorități care ne înșală așteptările, nu mai avem încredere în stat. Dar oare punem prea multă încredere în privați?

---

Petru Dandea, secretarul general al organizației sindicale Cartel Alfa, lucrează într-un birou înconjurat de bibliorafturi așezate pe etajere stacojii. Am fost să-l întâlnesc în clădirea alambicată și prăfuită de pe Lipscani unde își are sediul sindicatul, pentru că e un critic consecvent al Pilonului II. Cartel Alfa a încercat să aducă în România AG2r, un fond mutual francez, controlat de sindicate, care e organizat ca non-profit, spre deosebire de fondurile corporatiste. Nu au reușit să strângă numărul minim de participanți la fond pentru că, spune el, marile fonduri, deja organizate ca firme de asigurări, cu agenți de marketing deja angajați, au furat startul la strâns adeziuni.

Dandea spune că administratorii privați au o putere de lobby formidabilă și, atunci când a fost discutată și votată legea Pilonului II, au fost mult mai bine pregătiți decât autoritățile. În lege scrie că administratorii de fond percep 2,5% din orice depunere, plus 0,6% pe an din întreaga sumă administrată. Sindicatele, spune el, au fost cele care au reușit să negocieze acest comision de administrare anual la 0,6%, după ce fondurile propuneau 1,2%.

Cea mai importantă critică pe care o aduce sistemului actual este legată de acest comision: el se va aplica întregii sume din contul participantului, în fiecare an în care acesta contribuie. Adică dacă eu voi contribui până în 2049 la Pilonul II, contribuția din primul an îmi va fi comisionată de 42 de ori, contribuția din primul an plus cea din al doilea an vor fi comisionate de 41 de ori, și tot așa.

Dandea zâmbește larg câteva momente și lasă gândul să se așeze.

În Chile, sistemul tip Pilon II, introdus în 1981 și considerat multă vreme cel mai avansat din lume, s-a dovedit ineficient după ce a dat rezultate mult mai slabe decât se aștepta. Pensia medie e sub salariul minim, din cauza comisioanelor fondurilor și a contribuțiilor mici. Sistemul chilian a început să fie reformat în 2008, inclusiv prin adăugarea unei componente Pay As You Go, dar în 2016 au început proteste populare imense împotriva fondurilor, care au continuat și în 2017. Politicienii încă nu s-au pus de acord dacă vor face un fond de solidaritate, dacă vor crește contribuțiile individuale sau dacă fondurile vor trece în administrarea statului.

Similitudinile cu situația din Chile sunt destule. La fel ca acolo, în România competiția între fonduri nu există, de fapt. Toate și-au aliniat comisioanele la limita superioară permisă de lege și primesc participanți printr-un sistem aleatoriu. În 2008, introducerea Pilonului II era o știre și am știut că îmi pot alege un fond de pensie. Astăzi, niciunul dintre colegii mei mai tineri nu a aflat că poate face asta, așa că, atunci când au început să lucreze (și să contribuie la fondul de pensii), „loteria” i-a distribuit aleatoriu la unul dintre fondurile de pe piață. Ca să afli la ce fond contribui lună de lună poți completa un formular online pe site-ul ASF (la asfromania.ro/scr/petitiiFP) și o să te contacteze fondul la care ai banii.

Atât Dandea, cât și fostul ministru al Privatizării și fost secretar de stat la Muncă, Valentin Ionescu, spun că comisioanele practicate de fonduri sunt prea mari. APAPR citează însă cel mai recent studiu al Organizației Internaționale a Autorităților de Supraveghere a sistemelor de pensii private, care arată că Pilonul II din România are una dintre cele mai mici rate de comisionare la nivel global. În 30 de ani ar încasa 12,29% din sumele pe care le administrează, față de o medie de 16,14%, din 40 de piețe analizate.

Blogul Riscograma.ro, care vorbește pe un ton autoritar despre finanțe, pune îndoielile legate de Pilonul II sub un titlu nervos: „Țeapa cu pensiile private”. Comisioanele mari, înțelegerile financiare cu băncile, menite să evidențieze randamente fals mari (lucru greu de verificat), faptul că administratorii își încasează comisioane indiferent de performanțe și garanțiile oferite de stat, deși operațiunile sunt private, sunt toate nemulțumiri legitime ale autorului blogului, Lucian Davidescu.

Criticii Pilonului II și-au exprimat adversitatea față de el încă din timpul scandalului din aprilie: „această mega-inginerie financiară […] prin care statul obligă cetățenii să bage bani în buzunarele unor entități private fără prea mari garanții privind eficiența administrării”, am citit pe Facebook-ul lui Răzvan Martin, un activist pentru libertatea de expresie.

Un moment în care m-am enervat, într-adevăr, în calitate de contribuabil, a fost când am descoperit, într-un raport de audit al Curții de Conturi, că bugetul (da, același amărât de buget de la care statul ia bani ca să subvenționeze Pilonul I) ajunge să subvenționeze și un deficit al Pilonului II. Cum dracu’? Că ăsta e privat! În raportul din 2015 se arată că, dintr-o scăpare a legii, Casa Națională de Pensii virează către fondurile private atât cât declară angajatorul că ar trebui să plătească pentru pensia mea privată, fără să țină cont de cât încasează efectiv. Și, așa cum există o proastă încasare pentru pensiile de stat, e la fel de proastă și pentru cele private: doar 60% din sumele pentru Pilonul II au fost încasate între 2013 și 2015, în schimb casa de pensii a virat 100%, suportând diferența de 40%.

Cu toate imperfecțiunile, desființarea Pilonului II (sau desființarea obligativității lui) ar putea duce la ceea ce cercetătorul și profesorul Philip Booth numește pensions apartheid, adică o excludere completă a celor mai săraci de la pensiile private, un zid între cei care își permit pensie privată și cei care vor fi nevoiți să trăiască doar cu ce le dă statul.

Pe de altă parte, asociația fondurilor (APAPR) anunță că în ultimele 12 luni pentru care există date (iunie 2016-iunie 2017), comisionul mediu perceput în cadrul Pilonului II a fost de 0,98% din activul net. În aceeași perioadă, spun ei, randamentul mediu net (banii făcuți prin investirea banilor mei și ai celorlalți șapte milioane de tineri, după ce au fost scăzute comisioanele) al tuturor fondurilor de pensii din Pilonul II a fost de 7,38%. Dar a fost o perioadă bună și fondurile au cu ce se mândri. Au fost și perioade cu randamente de trei-patru procente (de exemplu ianuarie-decembrie 2016) și chiar perioade în care investițiile au ieșit în pierdere.

---

Există studii despre tineri și relația lor cu banii și viitorul financiar. Ele spun că avem încredere în primul rând în părinții noștri să ne dea sfaturi. (Da, mamă, aici e vorba despre tine). Părinții noștri, care și-au trăit bună parte din viață într-o economie centralizată și paternalistă, nu sunt bine echipați să ne îndrume. Noi trăim însă într-o lume în care suntem nevoiți din ce în ce mai mult să fim bine informați ca să ne asumăm inițiative, „trebuie să mă gândesc singur cu ce o să trăiesc la 70 de ani”, și ca să putem cere statului să facă ce credem noi că e bine.

Ai mei, însă, sunt destul de activi. Deși nu pot accepta scenariul pesimist prin care pensiile de stat vor dispărea sau vor fi irelevante, m-au îndemnat mereu la prudență. Mereu îmi spun să-mi reiau contribuțiile la Pilonul III, o schemă complet benevolă de pensie administrată privat, care se deosebește de un fond de investiții pur prin faptul că poți beneficia (tu sau angajatorul tău) de niște mici reduceri de impozit dacă decizi să contribui la ele. Am și acolo vreo 6.000 de lei, dar am suspendat contribuțiile prin 2013, când n-o duceam bine cu banii.

Tot părinții au început în numele meu, când nu aveam încă 18 ani, să contribuie la o asigurare unit linked, care e o asigurare de viață combinată cu economisire și investiții pe termen lung. Specialiștii mai numesc uneori aceste instrumente „Pilonul IV”.

Indiferent de vârstă, dacă vrei să-ți asiguri siguranța financiară, primul pas este să înțelegi cât mai bine cum funcționează economia și instrumentele financiare, pentru a lua decizii bine informate legate de evitarea datoriilor, investiții și economii. Bugetele personale și planificarea cheltuielilor sunt cel mai adesea primii și cei mai simpli pași, dar pe care puțini dintre noi ajung să-i facă. De altfel, România are cea mai scăzută rată a populației educate din punct de vedere financiar din Uniunea Europeană (22%, față de Bulgaria cu 35% și Germania, Norvegia, Danemarca și Olanda, cu peste 65%), potrivit unui studiu Standard & Poor’s cu date culese în 2014.

E complicat să te gândești la situația financiară de peste 20-40 de ani, mai ales atunci când ai rate sau chirie de plătit, sau când începi să ai grijă de o familie. Studiul S&P spune că locuința, călătoriile, educația, mașina sunt mai importante pentru tineri decât pensia.

Statul o să fie nevoit să facă schimbări. Comisia Europeană interzice folosirea de calcule separate pe sexe pentru speranța de viață. De asemenea, creșterea și egalizarea între sexe a vârstei de pensionare, care acum sunt stabilite să fie, din 2030, de 63 de ani pentru femei și 65 pentru bărbați, sunt cerute de regulile UE și experții le consideră inevitabile. Conform regulilor de acum eu ar urma să ies la pensie în 2044 dar, realist, asta se va întâmpla mai degrabă spre 2050. Deși ar fi putut fi adoptate din 2010 și s-a vorbit și anul acesta despre ele, sunt măsuri nepopulare, pe care guvernele tind să le amâne. „Până în 2030, ar trebui să facem ca și stat aceste corecții. Pe legea pensiilor care va intra în vigoare anul acesta nu vrem însă să facem aceste corecții din cauză că noi nu avem speranța de viață nici ca în Olanda, nici ca în Franța”, a spus recent ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu.

Toate studiile arată clar că statul nu va fi în măsură să ne asigure nouă, pensionarii din anii 2040-2060, banii din care să putem trăi. Schema privată obligatorie va ajuta într-o foarte mică măsură. Așa că trebuie să ne ocupăm noi: fie economisim sau investim conștient, regulat și disciplinat, fie, pentru cei care știm că nu o vom putea face, apelăm la instrumente care să ne ajute (prin pilonii III sau IV, plătind rate la vreun apartament pe care plănuim să-l închiriem sau altele).

Există și metode non-monetare de investit în viitor. Dragoș Pîslaru avea părul alb cu mult înainte să devină ministru al Muncii, în 2016. El vorbea în primăvară despre cum, având în vedere tradiția copiilor care au grijă de părinți, s-a dovedit că investiția în educația copiilor între 0 și 5 ani este cea mai profitabilă din lume, putând să aducă beneficii de la 9 ori până la de 17 ori suma investită. El nu a vorbit despre riscurile unei astfel de investiții – fiica mea, chiar dacă își realizează potențialul conform educației, s-ar putea să aibă și alte priorități peste 30 de ani decât să aibă grijă de bătrânul ei tată.

Printre alte sugestii de investiții care nu vor depinde de situația financiară a lumii sau a țării se mai găsește și ideea de a investi într-o casă cu costuri cât mai mici de întreținere, astfel încât cheltuielile viitorului „tu” să fie mai reduse. O bucată de pământ cumpărată atunci când ai cu ce se poate dovedi o sursă de alimente dacă vei avea timp s-o lucrezi și nu vei avea prea mulți bani de cumpărat mâncare. Propria sănătate, dacă nu o neglijezi, poate economisi foarte multe resurse la bătrânețe.

Problema cea mare este că mulți dintre noi nu au și nu vor avea prea curând luxul de a se gândi la economisire, investiții și nici măcar la sănătatea lor. Sărăcia îi afectează pe 38% dintre copiii și tinerii sub 18 ani și pe 35% dintre cei între 18 și 24 de ani (și doar pe 20% dintre cei care au azi peste 65 de ani).

---

Scandalul naționalizării din primăvară n-a avut o concluzie clară. Pentru mulți dintre noi e clar că guvernul încerca de atunci ceva, la fel ca în cazul ordonanței 13, și e la fel de clar că nu a renunțat. Dacă chiar nu s-ar fi discutat niciodată scenariul desființării, naționalizării sau schimbării radicale a Pilonului II, nu știu cum un ministru ar fi putut să confirme în vară niște zvonuri apărute și negate cu luni de zile în urmă. Iar declarațiile de la final de august arată că saga viitorului pensiilor private e departe de a se fi încheiat.

Pe de altă parte, președintele demis al ASF, Mișu Negrițoiu, a demontat cu argumente ideea că naționalizarea ar fi putut acoperi deficitul bugetar cu care guvernul va încheia 2017: având în vedere că 65% din activele fondurilor nu sunt bani lichizi, ci sunt investite în titluri de stat, statul nu le-ar fi putut valorifica decât prin răscumpărare, „ceea ce ar însemna alocații bugetare echivalente, adică o majorare a deficitului bugetar. Nu merge!”

Alții spun că succesul Pilonului II este invidiat și că există destui care ar vrea să participe la administrarea banilor și influenței care vine împreună cu aceste fonduri. Sindicatele au rămas pe dinafară când aceste pensii au intrat în vigoare. Administratorii de fonduri din Pilonul III au la dispoziție sume extrem de mici, pentru că oamenii tind să se mulțumească cu ideea că vor avea suficient din fondul public și din cel privat obligatoriu. (Pilonul III are doar 430.000 de participanți). Mai există și ideea introducerii unor scheme de pensii ocupaționale (de exemplu breasla jurnaliștilor ar putea să-și facă un fond de pensii bazat pe contribuții). Iar pe marii actori care ar putea furniza astfel de servicii i-ar încurca Pilonul II, la fel ca în cazul Pilonului III.

Pîslaru mai are o ipoteză, care nu ține neapărat de folosirea banilor pentru acoperirea deficitului. Și această ipoteză e confirmată de anunțurile guvernanților de la final de august, legate de scăderea contribuției la Pilonul II, pentru a fi crescută cea la Pilonul I. Asta ar putea însemna pensii mai mari, acum. „Poți câștiga detașat alegerile în momentul în care azvârli spre pensii o asemenea sumă.”

---

Odată ce am început să mă gândesc la pensie și la pensii, am descoperit că idei pentru a limita dezastrul există. Statul ar trebui să se gândească la stimularea imigrației și știm deja că, cel puțin declarativ, se gândește să atragă înapoi o parte dintre emigranți. Dacă am putea încadra în muncă pe cât mai mulți dintre cei capabili să muncească, proporția dintre cetățenii activi și pensionari ar putea fi ceva mai echilibrată până se reglează structura populației.

Problema e că, pentru a avea politici care se uită în viitor mai departe de alegerile viitoare, ar fi nevoie de un așa-numit „pact social”, în care forțe sociale și politice de toate felurile (partide, sindicate, patronate) cad de acord pe câteva direcții pe care să meargă indiferent care dintre ele exercită puterea. Pîslaru spune că ideea pactului social e vehiculată din 2004 și are inspirație irlandeză. Teoretic, spune el, ar fi simplu, „mai ales că nu e o chestie doctrinară faptul că populația scade”.

Economistul șef al BNR, Valentin Lazea, spune că e nevoie ca populația să ceară un astfel de pact, ca el să fie pus în practică. Dar e sceptic că asta se poate întâmpla și spune că îi vine să râdă când se gândește că publicul ar cere lucruri pentru viitor, amânând nevoile prezentului și „ar putea să preseze pentru disciplină bugetară”. Nici fostul ministru și secretar de stat Valentin Ionescu nu crede că se va întâmpla un astfel de pact: „Există un singur pact politic valabil de 25 de ani, furtul.” El speră doar la o nouă generație de politicieni.

Dincolo de ceea ce ar putea să facă statul, prin guvernele viitoare, mai ales dacă îi cerem asta, sunt soluțiile individuale. Pîslaru vede în cei trei piloni ai pensiilor trei tipuri de comportament: cel pur pasiv, în care individul așteaptă rezolvări exclusiv de la stat, cel în care ne preocupăm de viitor într-un cadru reglementat de stat și al treilea, care oferă libertate și responsabilitate deplină pentru propriul viitor. El crede că, în relație cu statul, nu trebuie să rămânem inerți la lucruri care ne pot afecta pensia în viitor, iar pe cont propriu trebuie să ne asumăm propriul viitor.

Lazea crede și el că regulile care se aplică în materie de pensii transmit mesaje către societate – și mesajele te pot responsabiliza sau îți pot transmite că statul are grijă de tine. „Cultural, până țara asta nu va înțelege că ceea ce facem împreună e mai important decât ceea ce facem individual și că bugetul e reflectarea a ceea ce facem împreună, noi nu avem nicio șansă, ca țară”, spune el.

Încercând să aflu cât mai multe despre pensii, am descoperit că nu am încredere nici în stat, nici în privați. Neîncrederea poate fi sănătoasă, dacă mă ferește de naivități, sau poate să mă ducă în extrema conspiraționismului. După ce mi-a vorbit despre pensii, la biroul lui din sediul BNR, Lazea a scos din servietă și mi-a arătat o carte a neuroeconomistului Paul Zak, plină de însemnări pe marginea textului. Mi-a explicat că, în carte, Zak explică cum a identificat o moleculă a încrederii și crede că încrederea e baza popoarelor care reușesc. Poate că mai multă încredere nu mi-ar strica, dar cred că ea ar trebui să vină pe un fond de informare. Concluzia mea, la fel ca în cazul scepticismului că guvernul nu va mai încerca excese precum Ordonanța 13, este că trebuie să avem grijă să fim mereu informați și implicați. Soluții ușoare nu există.

Medeea Stan a contribuit la documentarea acestui material.