Pentru un cuplu de români de-afară, acasă nu încape într-un bagaj

Ce-ți încape într-un bagaj? Un fular și un tricou al echipei preferate. Câteva șepci. Niște pui de găină congelați. Puloverul galben-muștar care încă miroase a balsamul folosit de mama la spălat. Sandalele pe care nu le poți purta mai mult de câteva zile pe an într-un oraș ploios. Câteva haine cu care să iei viața de la capăt la 5.425 de kilometri de casă.

Ce nu-ți încape într-un bagaj? Prânzurile când ai un prieten cu care să discuți. Familia. Un meci pe stadionul preferat și cântecele din peluză. Grădina casei în care ai crescut. Weekendurile din casa părinților. Ieșirile la bere cu prietenii din copilărie. Apropierea de oamenii care vorbesc aceeași limbă ca tine. Acasă. Acasă nu încape într-un bagaj.

Uneori avem mai multe locuri pe care le putem numi acasă. Pentru Cristian Pătru și Ioana Dușe, unul e în Cluj, unde ea a locuit în studenție, unde încă locuiesc părinții lui și unde și-au trăit primii ani de relație. Un altul ar putea fi apartamentul de trei camere din Lüneburg, un oraș de vreo 70.000 de locuitori, aflat la 60 de kilometri de Hamburg, în care și-au aranjat pe câteva rafturi din sufragerie lucrurile care construiesc un acasă.

Un vas de lut pe care Ioana l-a modelat și pictat cu munți, verdeață și o cabană mică cu fum ieșind pe horn. O carte groasă de științe ale naturii, scrisă în germană și publicată în 1906, care a fost a bunicilor lui Cristi. Orice om îi este teamă, de Radu Paraschivescu, și alte cărți în limba română, pe care Ioana le comandă când vine în țară, ca să nu plătească în plus transportul. Un pick-up vechi pe care l-au găsit în podul casei lui Cristi, însuflețit de povestea pe care el o spune: „A fost al bunicilor mei. Când erau tineri făceau chefuri și puneau muzică pe chestia aia”. Discuri vechi de vinil la care mama Ioanei ar fi renunțat, dar pe care ea și-a dorit să le asculte și printre care Cristi a găsit Monia, un cântec interbelic care-i e refugiu în zile grele. Fotografii cu Ioana și părinții ei, pe care îi sună zilnic, chiar dacă vorbesc doar câte-o jumătate de minut, să se asigure că sunt bine. Diploma de membru cotizant pe care Cristi a primit-o din partea clubului Borussia Dortmund (BVB), echipa lui de fotbal favorită. Selfie-uri înrămate – unul făcut înainte să plece de acasă la meci și altul pe stadion – în care purtau câte un fular galben-negru la gât. Un cufăr în care au adunat scrisori de la prieteni, medalii de la crosuri la care au participat, brățări și bilete de intrare la concerte și multe fotografii din excursii la Praga, la Legoland în Danemarca, de la prima lor plimbare împreună, prin Rezervația Cheile Turzii.

Pe masa pregătită în sufragerie, Ioana a pus o farfurie de tablă emailată, pe care o are de la bunica și pe care a așezat o brânză aerată care se aseamănă la gust cu urda românească. Lângă, sunt măsline și roșii în alte vase aduse de acasă, de la mama. E genul de masă pe care Cristi și Ioana și-o pregătesc când stau împreună în weekenduri și se uită la televizor.

În fundal cântă melodii ale unor trupe românești – de la Byron la The Mono Jacks la Hei de la Eyedrops: „Poți să te plimbi prin Univers / Dar seara să te-ntorci acasă / Poți să mă uiți și să mă pierzi / Poți să te faci ne-nțeleasă”.

Cristi și Ioana au 34, respectiv 31 de ani, și locuiesc în Lüneburg din 2016, după ce au mai stat în apartamente din Hanovra și Adendorf. S-au mutat în Germania în toamna lui 2015, când Ioana și-a început doctoratul la Universitatea din Lüneburg.

Cristi își dorea de mult timp să se întoarcă în Germania. După Revoluție a venit aici alături de părinți. A învățat să meargă pe bicicletă într-o pădure de lângă Recklinghausen, undeva în vestul Germaniei. Își amintește și acum ziua în care tatăl a desprins roțile ajutătoare ale bicicletei și l-a întrebat dacă are curaj să se ducă singur. „Am curaj!”, i-a răspuns. A mers la grădiniță și în clasa I în Germania, iar când s-a întors în România, a învățat la școala și liceul german din Cluj-Napoca.

Ioana și-a dorit să facă doctoratul într-un loc în care munca ei de cercetare să fie respectată și în care etica muncii e o realitate, nu un discurs. Iar România nu era acel loc. A fost cercetător în sănătate publică în Cluj, însă și-a dorit să plece din țară pentru doctorat. A văzut la colegi că supervizarea coordonatorului era, în multe cazuri, doar pe hârtie. Dorea să fie tratată de la egal la egal, indiferent de statutul omului cu care lucra. Nu voia un coordonator care apărea doar la final, pe copertă, nici să riște ca o lucrare să nu-i fie nici măcar citită. În Germania, unde coordonarea înseamnă muncă de echipă, a găsit ce căuta. Simte că decizia de a veni aici a fost cea mai bună pe care o putea lua, chiar dacă pentru ea tranziția nu a fost la fel de simplă ca pentru Cristi.

În iulie ne-am întâlnit la o cafenea din Cluj-Napoca, în timp ce ei erau în vizită acasă. Vorbeau entuziasmați de concertul Florence + the Machine, la care fuseseră cu o seară înainte la Electric Castle. Mi-au spus că și-ar dori să vină la un moment dat și la Summer Well, în București, pentru că au tot văzut pe afiș trupe pe care ar fi vrut să le asculte live. Erau deja de două săptămâni în România, veneau după cununia civilă pe care o avuseseră cu o săptămână în urmă și se pregăteau să plece din Cluj spre Bihor, într-o vizită la unchiul și mătușa Ioanei. La cafea, mi-au povestit despre cât de diferită e relația fiecăruia cu acest acasă din România.

― Acasă e foarte mișto, dar e ca întotdeauna: foarte obositor și foarte scurt, spune Cristi. Cum intrăm pe ușă acasă în Germania, primul lucru pe care îl zic e „am nevoie de concediu”.

― Avem păreri destul de diferite de cum e acasă, spune Ioana. Pentru mine, oriunde m-aș duce, acasă o să fie tot timpul în România. Eu nu mi-aș schimba niciodată cetățenia, în schimb el abia așteaptă să și-o schimbe. Am avut foarte multe discuții legate de România și de ce vrei să renunți la cetățenia ta.

Ioana se referă mai ales la perioada de după alegerile parlamentare din 2016, câștigate de PSD, când Cristi postase pe Facebook că se gândește la varianta asta.

― Dar nu vreau să renunț…, spune el acum.

― Dar dacă se punea problema la un moment dat, se ajungea poate acolo, intervine Ioana. Indiferent de problemele care sunt în țară, indiferent de neajunsuri sau discursurile politice și așa mai departe, consider că aici m-am format și aici am viața mea socială și mă identific cu cultura de aici. În momentul în care știu că vin acasă, efectiv număr zilele.

― Pentru mine e un pic diferit. Știu eforturile pe care le-au depus ai mei. Sistemul nu-i gratuit. Am repulsia asta față de sistemul românesc și mă gândesc că eu nu-i datorez absolut nimic. Eu sunt cine sunt datorită alor mei. Orice tânăr realizat din România ajunge ce e datorită părinților. Am avut o perioadă în care aș fi renunțat la cetățenie fără să clipesc, mai ales când am văzut ce nenorociri [politice] se întâmplă. Dar m-aș fi simțit vinovat că nu mai pot să influențez. Încă merg și votez, mă lupt așa cum pot, mai postez pe Facebook, mai vorbesc cu unul, mai vorbesc cu altul, mai semnez o petiție. Fără cetățenie e greu. Atâta timp cât încă mai văd o speranță cât de mică, n-are sens să renunț. Dacă mi se închide ușa, nu-i problemă, sunt geamuri.

Cristi știe germana atât de bine încât recunoaște accentul unui olandez mutat în Germania când îl aude vorbind. Când a venit alături de părinți în anii ’90, tot aici erau și unchiul, și mătușa lui.

Tatăl lui a fost lăcătuș pentru instalații industriale de gaz și a lucrat la o firmă care se ocupa de întreținerea conductelor principalilor furnizori din zona Ruhr. Mama lui a fost casnică. Au locuit și lucrat legal, dar din cauza procesului anual de reînnoire a vizei și a actelor necesare pentru a rămâne, tatăl lui s-a simțit mereu ca un străin. Așa că a decis să revină în România.

Imediat după Bac, Cristi a plecat la facultate în Olanda, la un program de industria ospitalității pe care însă nu l-a terminat. A revenit în țară după doi ani, s-a înscris la științe politice în Cluj, la Babeș-Bolyai, și a absolvit în 2009. După studii s-a angajat la o companie care vinde birotică și papetărie. Pe Ioana a cunoscut-o când era în facultate, dar au început să iasă împreună abia acum șase ani.

Bursa primită de Ioana pentru doctorat a fost ocazia perfectă pentru Cristi să revină în Germania. Încă mai are rudele aici – o mătușă lângă Dortmund și o verișoară în Stuttgart. A încercat să-și convingă și părinții să se întoarcă, dar ei au azi în grijă un băiat de 10 ani pe care l-au adoptat și spun că le e greu să se mute.

De Germania îl leagă și amintirea primului meci văzut pe stadionul Borussiei. Avea aproape șase ani când unchiul lui l-a dus prima oară la un meci și i-a cumpărat primul fular cu echipa, pe care încă îl are acasă. S-a speriat când a văzut tribunele abrupte, dar s-a îndrăgostit iremediabil de fotbal și de echipa în galben-negru. Borussia e adorată în jurul lumii mai ales pentru atmosfera pe care cei peste 80.000 de mii de fani o creează meci de meci pe stadion. În ultimii ani, clubul s-a implicat activ în campanii de promovare a incluziunii și combaterea discriminării de orice fel: de la steagurile colorate LGBTQ folosite la colțurile terenului, la bilete gratuite oferite unor grupuri de refugiați ajunse în Germania în perioada 2015–2016, la sloganul „Borussia unește generații, bărbați și femei, toate națiunile”. Pentru a apăra aceste valori, Cristi intră uneori în discuții contradictorii pe grupul de Facebook al fanilor români ai Borussiei, mai ales când unii dintre ei scapă câte o afirmație rasistă sau se declară împotriva venirii refugiaților în Europa.

Când își termină programul în biroul companiei din Hamburg, unde administrează un sistem intern de calitate a datelor, Cristi conduce aproape o oră în Opelul negru cu însemnele Borussiei pe lunetă. Ieșirea din Hamburg e mai mereu aglomerată, însă odată ce intră pe autostradă, traficul e degajat, iar Cristi se bucură că poate apăsa pedala de accelerație până când acul vitezometrului ajunge spre 140 km/h. Ascultă radioul german în timp ce trece pe lângă portul din Hamburg, populat de o parte și de alta a Elbei cu nave cargo. În serile de miercuri și vineri, se oprește acasă doar cât să-și ia geaca sau hanoracul în alb, roșu și negru, cu numele lui Dynamo Lüneburg imprimat pe ea.

În drumul de cinci minute de acasă spre stadion, trece pe lângă gardul unei case dintr-un cartier rezidențial pe care un graffiti spune „Refugees welcome”, și oprește în parcarea unui complex cu trei terenuri de fotbal. Prin toate țările prin care a fost, Cristi a jucat fotbal. Înainte să plece din România, a fost mijlocaș (ocazional atacant) la FC Transilvania, Progresul Sânnicoară sau CS Unirea Jucu, echipe de ligile 3 și 4 de lângă Cluj-Napoca, iar în Lüneburg a jucat fotbal în sală, până când a aflat de Dynamo și a luat legătura cu președintele clubului, Jens Niemann.

A fost mai întâi la prima echipă, însă treptat a început să joace tot mai puțin în meciuri, pentru că a început să ia în greutate. Râde când vede poze mai vechi cu el și spune că nu a arătat mereu ca acum. Anul trecut, când echipa a doua a lui Dynamo a rămas fără antrenor, Jens i-a propus să treacă pe bancă. Ideea de a antrena îi surâdea de ceva vreme lui Cristi, pentru că așa poate profita de experiența pe care a acumulat-o în atât de multe locuri. A dus lipsa unor antrenori care să-l învețe noțiuni de bază când era la juniori; spune că a învățat abia pe la 30 de ani cum funcționează multe lucruri tactice din fotbal. Speră ca la un moment dat să-și ia licența și să poată antrena o echipă de copii, ca să-i poată ajuta pe cei cu potențial.

Până atunci, îi ajută cât poate pe actualii jucători de la Dynamo, niște „copii mai mari”, după cum le spune. Clubul – cu cele două echipe – a fost înființat de Niemann în urmă cu zece ani și joacă în liga regională, un echivalent al campionatului județean. Doar că, în Germania, meciurile din liga regională nu se joacă pe terenuri pline de noroi, ci pe stadioane cu nocturnă.

Cristi e tot timpul primul la antrenamente. Ajunge mai devreme cu aproape jumătate de oră, ca să pregătească terenul, să scoată mingile și să așeze jaloanele. Azi se pregătesc pentru cea mai lungă deplasare a sezonului: un meci la Uelzen, o localitate la mai puțin de 40 de kilometri de Lüneburg. Parcarea și zona terenurilor din complexul lui Dynamo sunt separate de un gard, iar la intrare, prinsă de ceea ce seamănă cu o casă de bilete, e o plăcuță dreptunghiulară de metal pe care scrie cu litere îngroșate: „Kein Platz für Rassismus und Gewalt – Fussballvereine gegen Rechts” („Rasismul și violența nu-și au locul – cluburi de fotbal contra extremei drepte”).

Plăcuța nu e întâmplătoare, pentru că aproape jumătate dintre jucătorii echipei a doua de la Dynamo sunt refugiați din Siria, Irak, Afganistan sau Somalia, toți veniți în ultimii patru ani. Misiunea echipei a devenit aceea de a ajuta la integrarea lor.

Federația Germană de Fotbal a recunoscut demersul lor și pe posterul cu care Germania a candidat la organizarea Campionatului European de Fotbal din 2024. În imagine apar trei jucători de la Dynamo II: Fazil, Islam și portarul, Hamed, care astăzi nu se antrenează din cauza unei accidentări. E o misiune despre care Cristi ar putea vorbi ore în șir. Știe poveștile băieților și cât de mult diferă între ele. Că unii dintre ei au ajuns în Germania după un drum de trei săptămâni, iar alții după un drum de trei luni. Că Adnan a venit cu o ambarcațiune de 50 de persoane în care erau îngrămădiți 200 de oameni. Că tot el e singurul care a avut noroc și a venit cu familia. Că au fugit din țările lor pentru că-și doresc să trăiască și pentru că acasă mor oameni zilnic. Se gândește cu groază cum ar fi să pui seara capul pe pernă fără să știi dacă te vei mai trezi a doua zi. „Eu, dacă am învățat ceva de la băieții ăștia, e că eu nu am probleme”, spune Cristi. „Și mulți oameni de pe planeta asta nu știu ce înseamnă probleme.”

• 

• 

• 

• 

Fotbalul îi apropie, iar Cristi a văzut multe asemănări între ei și jucătorii pe care îi întâlnea în ligile inferioare din România. Au jucat fotbal la fel cum juca el în spatele blocului sau pe stradă. Toți vor să fie atacanți, nimeni nu vrea să joace în apărare și ar fi în stare să dribleze la nesfârșit. Le vorbește cu ajutorul celor care au învățat deja germană și care pot da mai departe indicațiile primite.

Provocarea lui Cristi a fost să aducă puțin Teamgeist la echipă – sentimentul că fotbalul se joacă împreună, nu separat. Și a învățat să le respecte cultura – fie că e vorba de jucătorii germani, ruși, afgani sau sirieni pe care îi are în echipă – și să vorbească pe limba fiecăruia dintre ei. A înțeles, de exemplu, că postul de Ramadan e o ocazie pentru coechipierii musulmani de a aprecia lucrurile de bază pe care le au: mâncarea și apa. Că în zilele de meci, în care trebuie să stea fără mâncare și fără apă până la apusul soarelui, credința îi ajută să alerge cele 90 de minute. Iar atunci când joacă seara și soarele apune înainte de finalul meciului, Cristi are pe margine fructe și apă pentru ei.

El și Ioana au ajuns în Germania în perioada celui mai mare val de migrație din istoria Uniunii Europene, care și-a atins apogeul în 2015 și 2016, când în Germania au venit aproape 1,2 milioane de refugiați. Dintre statele vestice, a fost țara care a primit cei mai mulți solicitanți de azil, iar asta a creat nevoia unor reacții și inițiative ale comunităților către care refugiații au fost direcționați. Integrarea lor depinde mult de comunitate.

Cristi își amintește de Wazir, tânărul pe care l-a găsit vânzând fructe la un stand în piață. L-a întrebat de unde e și dacă joacă fotbal. A aflat că a venit din Afganistan. „Și i-am zis, uite, miercurea și vinerea avem antrenamente și dacă vrei să vii, mai avem băieți din Afganistan.” Când a ajuns la antrenament, și-a dat seama că-i cunoștea pe unii jucători veniți din același loc.

Antrenamentul lui Dynamo II începe de obicei cu pase și exerciții tactice, pe care astăzi le fac pe jumătate din terenul mare în același timp cu prima echipă, care se antrenează în cealaltă jumătate. Cea de-a doua parte are loc pe un teren mic, la intrarea în complex, unde Cristi și jucătorii lui se împart în două echipe și joacă un scurt meci, în care încearcă să-și îmbunătățească pasele și coordonarea pe spații restrânse de joc. Antrenamentul se termină cam după două ore. În drum spre casă, Cristi își așază telefonul pe bord în mod landscape, ca să vadă meciul lui Bayern München din prima etapă de Bundesliga. E important, pentru că Bayern e rivala principală a Borussiei la titlu. Cel puțin pentru prima etapă, pronosticul lui Cristi e că Bayern va face egal și Borussia va câștiga.

Ioana își amintește și acum ziua de 14 octombrie 2015, prima zi în Lüneburg, când trebuia să ajungă la ora 12 la universitate să-și semneze contractul pentru doctorat. Pe atunci locuia într-o localitate la câțiva kilometri distanță. Cu o oră înainte, Cristi, care mergea în acea perioadă la mai multe interviuri de angajare, să fie sigur că va prinde un job, a anunțat-o că nu va putea să meargă cu ea, și atunci s-a instalat panica. „Într-o țară complet nouă, necunoscând limba, necunoscând pe nimeni, neștiind cum să ajung.”

Și-a scris pe post-it-uri întrebări simple despre indicații: „Fahren Sie zu Am Sande?” (Mergeți în direcția Am Sande?), „Welche ist die nächste Halte?” (Care e următoarea stație?), „Hat der Zug Verspätung?” (Are trenul întârziere?). Și-a încărcat telefonul. A plecat cu o bancnotă de 50 de euro în portofel, singurii bani cash, dar atunci când a vrut să urce în autobuzul spre Lüneburg, șoferul i-a spus că nu are cum să schimbe banii și a vrut să o dea jos. L-a convins cu greu că e în întârziere și că trebuie să ajungă urgent la universitate, iar șoferul nu i-a luat banii. Apoi, din gara din Lüneburg trebuia să ia un al doilea autobuz.

„Mi-am dat seama că rămăsesem cu bancnota de 50 de euro. La gară n-am putut să iau un ziar. Pe urmă am mers la bilete, n-au putut să-mi schimbe banii. Am cumpărat o pâine, un corn și o apă. În momentul în care am avut mărunt, plecase busul.” A văzut altul cu același număr și s-a urcat în el, dar abia când a coborât la marginea orașului, lângă o pădure, și-a dat seama că era cel care mergea în direcția greșită. Ora 12 trecuse. „Gândește-te”, își amintește Ioana, „prima mea zi să-mi semnez contractul în Germania, administrație nemțească, și eu sunt pe undeva în Lüneburg, întârziată.”

Începuse și ploaia. În stația de pe partea opusă a văzut doi bărbați și și-a zis că nu are altă alternativă: merge să le ceară ajutorul. S-a bucurat să audă că, la fel ca ea, nu știau prea multă germană, dar că voiau, la fel ca ea, să ajungă la universitate. Vorbind jumătate engleză, jumătate germană, Ioana a înțeles că erau veniți din Siria. Unul dintre ei nu avea mâna stângă. Au mers împreună către universitate, unde Ioana și-a semnat în cele din urmă contractul. Însă nu uită ajutorul pe care l-a primit în acea primă zi de la cei doi tineri sirieni. Iar când a avut la facultate discuții în care venirea refugiaților era tratată ca un lucru negativ, le spunea celorlalți situația prin care a trecut și cum a fost ajutată.

În zilele ploioase, când poartă cu ea umbrela, geaca și ghiozdanul negru către Universitatea Leuphana din oraș, Ioana se gândește la sandalele pe care abia dacă le poate încălța timp de câteva zile pe an aici. E o ploaie măruntă, cât să ude asfaltul, dar fără să fie nevoie să-ți deschizi umbrela când mergi pe stradă. În primele săptămâni vremea i se părea de-a dreptul deprimantă. Pe lângă asta, îi lipseau ieșirile cu prietenii din Cluj. A încercat să meargă la cursuri de yoga, dar explicațiile erau în germană și pierdea ritmul. Acum își poartă părul până la umeri, deși până să ajungă aici a fost tot timpul tunsă scurt. Nu și-a găsit încă un loc unde să meargă să se tundă, asta și pentru că a aflat de la colegi că la coafor oamenii nu stau să discute prea mult despre tunsoarea care ți se potrivește cel mai bine.

La început, în multe seri adormea plângând. S-a întrebat dacă a venit să stea în casă și să-și plângă de milă. Și-a spus că nu e aici să învețe germană, iar apoi și-a pus toată energia în munca de la facultate. A învățat să-și caute asocieri cu acasă. Își aduce mâncare gătită la facultate și a convins-o și pe Tamara, una dintre colegele ei, să facă la fel, ca să poată lua prânzul împreună. Caută oameni alături de care să-și bea cafeaua. Își pune așternuturile și prosoapele la uscat afară în timpul verii.

Discuțiile pe Skype și convorbirile zilnice la telefon sunt ritualurile Ioanei. Iar în fiecare marți sau miercuri, când știe că tatăl ei merge la piața din apropierea casei din Baraolt (Covasna), îl sună să afle cu cât se mai vinde kilogramul de cartofi sau cine sunt oamenii care vin cu produse la tarabe. Pentru Ioana, „mersul la piață e acasă”, chiar dacă nu mai e nici în Baraolt, nici în cartierul Mănăștur din Cluj, unde deschidea geamul apartamentului și vedea Piața Ion Meșter.

Merge însă la piața organizată în weekend în Lüneburg și își cumpără fructe, legume, pâine sau carne de la vânzătorii pe care îi cunoaște. Știe la cine să meargă pentru orice îi trebuie. Și are garanția că toate produsele sunt naturale. Preferă să dea un euro și 50 de cenți pe trei morcovi luați de la tarabe, decât să cumpere o pungă întreagă din supermarket la o treime din preț. Iar la piață are ocazia să simtă textura și gustul puțin acrișor al unui zucchini murat, pe care un vânzător îl ține pe tocătorul de lemn de pe tarabă; să-și aleagă roșii în nuanțe de verde, portocaliu sau violet; să simtă stropii de ploaie pe prunele pe care le răstoarnă din cutia de carton a vânzătorului în caserola lor cu capac verde crud, adusă de acasă. Asta pentru că obiceiurile ei de cumpărare sunt aliniate cu ceea ce studiază.

Facultatea de Sustenabilitate a universității locale e singura specializată în acest domeniu din Europa, iar asta a atras-o pe Ioana. Un alt motiv a fost că a avut mână liberă să-și desfășoare cercetarea și în România în timpul doctoratului. De aceea, Ioana și restul echipei au petrecut trei luni prin Transilvania, realizând sute de interviuri, ateliere de lucru cu oamenii de acolo și cercetări ecologice. Au căutat exemple pozitive de inițiative sustenabile care ar putea fi replicate în viitor. În lucrarea pe care au publicat-o apar exemple ca ferma ecologică Țopa, un loc de întâlnire pentru cei care doresc să învețe despre agricultura ecologică, Asociația Femeilor „Viscri începe”, formată din 80 de localnice care folosesc lâna oilor din regiune pentru a tricota produse și a le
vinde la un magazin din zonă, sau Grupul de Acțiune Locală Dealul Târnavelor, care a adus la aceeași masă reprezentanții a opt comune, 21 de antreprenori locali și 18 ONG-uri.

Cercetarea Ioanei a avut loc foarte aproape de casa părinților din Baraolt, unde s-a născut. Faptul că vorbește maghiară – învățată de la mama ei – a ajutat-o să pătrundă în viața unor comunități din sudul Transilvaniei care n-ar fi vorbit cu ea știind că e româncă, din cauza fricțiunilor ocazionale dintre etnicii români și cei maghiari.

Când era mică, părinții au îndemnat-o să „exploreze”, să iasă din comunitate și să vadă cum e viața în afara orașului cu 8.000 de locuitori. A făcut gimnastică sportivă și dans când era copil, așa că a fost obișnuită cu plecările lungi de acasă, pentru cantonamente la Onești sau Năvodari. Nu și-a dorit să facă performanță și îi plăcea mai mult să stea să citească, așa că a renunțat la sport. A început liceul în Brașov, unde a învățat un semestru, apoi s-a transferat la Sfântu Gheorghe. După, a studiat științe politice la Universitatea Babeș-Bolyai. În 2011, în timpul masteratului, a obținut o bursă de un semestru în SUA și a studiat sănătate publică la Universitatea din Iowa. Când le-a povestit părinților că a aplicat, n-au luat-o în serios. Era decembrie și stăteau toți la masă când le-a zis „mama, tata, eu peste o lună și ceva îmi iau viza, mă duc în State cu o bursă”. Nimeni n-a mai avut poftă de mâncare, pentru că ai ei au citit în vestea asta un „nu se mai întoarce”.

Dar după experiența de acolo, Ioana nu crede că s-ar muta, pentru că nu se regăsește în cultura americană. Dacă din SUA a plecat cu un șoc cultural, în Germania a avut un șoc legat de sistemul educațional. Munca de adaptare a început cu simplul act de a pune întrebări și a formula puncte de vedere, pentru că la început nu avea curaj să facă asta. Până și-a dat seama că locul la Universitatea Leuphana l-a câștigat singură și că asta îi oferă expertiza să vorbească când are ceva de spus.

Când deschide ușa biroului în care lucrează de obicei, trece pe lângă semnul de la intrare cu numele ei și numele colegului de birou. Numele e scris fără diacritice, Ioana-Alexandra Duse, dar e fericită că e scris corect și nu așa cum îi este pronunțat de multe ori: Iohana sau Duze. Se îndreaptă către biroul de lucru din capăt, unde are o foaie de hârtie scrisă cu highlighter bleu: „When injustice becomes law, resistance becomes duty! #abrograre #corupțiaUcide”. („Când nedreptatea devine lege, rezistența devine datorie.”)

„Când erau proteste în România, lucram și mă uitam la proteste”, își amintește. A ieșit la rândul ei în stradă pe când era încă în Cluj. Într-un video din noiembrie 2014, când au fost alegeri prezidențiale, Ioana – cu Cristi alături – e unul dintre oamenii care ridică pumnul în aer și strigă alături de mulțime „Ghinion, ghinion, țara s-a trezit din somn”. Înainte de asta, la protestele pentru Roșia Montană, a avut și altercații cu poliția.

Urmărește în continuare scena politică din România și a stat la coadă peste patru ore în Hamburg încercând să voteze la europarlamentare. La prezidențiale a votat prin corespondență în primul tur. În al doilea, plicul n-a ajuns la timp așa că ea și Cristi au votat la Hamburg. Ar vrea să folosească ce-a învățat în cercetare pentru a contribui la schimbarea în bine a României. Și-ar dori să se întoarcă acasă și să discute cu politicieni despre ce ar putea face pentru a conserva și dezvolta durabil zonele rurale din România. Și-ar dori ca cineva să-i ceară o soluție, „o politică publică sau ceva, cum am putea să îmbunătățim accesul la informație în mediul rural privind energia regenerabilă”, de exemplu. Și-ar dori ca ceea ce a văzut în Germania sau Danemarca să poată fi adaptat și implementat la noi.

Dar nu crede că s-ar putea întoarce și că ar putea rămâne. Nu atunci când știe că i-ar fi greu să facă lucrurile cum și-ar dori sau cum le-a făcut în Lüneburg. Asta vine la pachet și cu un sentiment de vinovăție, pentru că are așteptări mari odată ce a cunoscut un sistem în care lucrurile funcționează. Dar, de când s-a mutat aici, simte nevoia să citească mai mult despre ceea ce se petrece în țară, fie că e vorba despre politică ori despre cercetări și inițiative de sustenabilitate. Deocamdată, își caută apropierea de România în interacțiunile scurte cu o doamnă din Făgăraș care lucrează la cafeneaua facultății sau în scârțâitul parchetului din aulă, care-i dă sentimentul de acasă.

Când te uiți la Lüneburg de sus, vezi acoperișurile în aceeași nuanță de cărămiziu care dau o ordine orașului, deși străzile nu sunt așezate geometric. E mărginit de linii verzi de copaci, iar în vest se vede zona industrială, pentru că orașul e cunoscut în zonă pentru minele de sare, care l-au făcut un important centru comercial în Evul Mediu. Mina de sare s-a închis în 1980 și a fost transformată în muzeu.

Clădirile vechi din centru sunt bine întreținute, iar străzile sunt populate mai degrabă de biciclete decât de mașini. Din când în când, liniștea străzilor înguste e spartă de grupuri de turiști care trec printre casele de secol XIX purtând aparate foto în jurul gâtului. Înainte să întâlnești toți oamenii, poți să spui o poveste despre comunitate din stickerele lipite pe toți stâlpii din oraș: un cerc colorat pe care scrie „Nu urii împotriva musulmanilor”, un dreptunghi roșu „împotriva naziștilor” sau „naționalismul nu e o alternativă” scris cu roz și alb. Odată cu venirea unui număr mare de solicitanți de azil, tot mai mulți germani care nu-și doresc să primească refugiați au început să critice politica statului de a-i accepta în țară. Totul a culminat în 2017 cu intrarea în Parlament a partidului Alternativa pentru Germania (AfD) – partid conservator și eurosceptic. Mai ales în estul țării, unde oamenii care au trecut prin tranziția de la comunism la capitalism au rămas în multe cazuri fără locuri de muncă, discursul promovat de AfD e atractiv. În Dresda, de exemplu, a fost declarată „stare de urgență nazistă”, din cauza actelor repetate de violență la adresa minorităților. Însă în zona Lüchow-Dannenberg-Lüneburg, AfD a fost abia al șaselea partid la alegerile din 2017, cu 8,9% din voturi.

Dincolo de discursul public și campaniile sociale, acțiunile din comunitate sunt cele care au cel mai mare impact când vine vorba de integrare. În Lüneburg, pe site-ul primăriei există un lung șir de broșuri, resurse și acțiuni menite să ajute. În iunie 2019, în oraș locuiau 440 de refugiați. Unii locuitori le-au închiriat apartamente când au ajuns, iar unele organizații de voluntari au oferit cursuri de limba germană. Prin inițiativa „Welcome Dinner”, orășenii au organizat cine pentru a-i cunoaște pe cei nou-veniți. Iar Dynamo Lüneburg a apărut în mai multe articole din ziare locale, recunoscut ca locul unde nou-veniții se pot conecta cu localnicii prin pasiunea pentru fotbal.

În drum spre meciul de la Uelzen, în mașină, Cristi încearcă să-i explice Ioanei cum poate înregistra meciul Borussiei. Pronosticul pentru meciul cu Bayern din seara precedentă i-a ieșit, iar bavarezii au făcut egal. Acum, ar trebui ca Dortmund să câștige. De data asta, Cristi nu mai poate urmări scorul Borussiei nici măcar pe telefon, pentru că Dynamo joacă în același timp.

În liga regională sunt multe echipe de la sate în care jucătorii se cunosc între ei de când erau copii și jucau împreună pe străzi sau în curtea școlii. Dynamo e una dintre echipele atipice din campionat, datorită mixului cultural. La Uelzen, întâlnește o altă echipă atipică: echipa de deținuți a penitenciarului local.

Majoritatea meciurilor lui Dynamo încep în vestiare, cu echiparea băieților și ultimele indicații primite de la Cristi. Aici, jucătorii fac mai întâi un control de securitate. Un polițist le verifică alcoolemia într-o sală de așteptare în care, pe masa de lemn, câteva jucării și cărți pentru copii se învecinează cu ediții din revistele sportive Kicker și Sport Bild.

După încă o cameră de control pentru metale și explozibili – precum cele din aeroporturi –, grupul e condus în curtea închisorii. În față e o clădire cu două etaje și un șir lung de geamuri cu gratii. În dreapta, e sala de sport, unde jucătorii de la Dynamo merg să se echipeze. Trec de câteva aparate de gimnastică și fitness din holul sălii, pe lângă un raft cu trofee și diplome și intră pe ușa deasupra căreia apare scris cu litere de tipar albastre Umkleide (vestiar). După ce-și iau tricourile roșii, șorturile și jambierele negre, Cristi intră în vestiar cu tabelul pe care sunt trecute numele și numerele de pe tricou și face prezența. Lars Hasse, număr 4. Masoud Hamidi, număr 8. Denis Hecht, număr 10. Ali Mohammadi, număr 21. Zgomotul crampoanelor pe gresie se oprește când Cristi reia planul pe care l-au pregătit pentru meci: să blocheze cât mai multe șuturi la început, ca să nu-și dea seama adversarii că portarul a fost înlocuit de cineva care nu joacă de obicei pe acel post. Să stea în formație 4–4–2 când au mingea în posesie, să se apere și să alerge. Teamgeist.

„Sunteți aici să jucați fotbal, nu să pierdeți timpul”, le reamintește Cristi. Se strâng în cerc, bat din palme și ies cu toții pe ușa vestiarului, apoi a sălii și fac dreapta pe aleea care duce către teren, sub privirile deținuților care au ieșit la geam. Cristi rămâne ultimul, iar când vine pe teren poartă echipamentul de portar. Hamed, portarul obișnuit al echipei, are o inflamație la genunchi, nu s-a antrenat toată săptămâna și nu poate juca. A venit alături de echipă la Uelzen și stă pe marginea terenului, lângă banca de rezerve, și se autoproclamă antrenor în locul lui Cristi.

Hamed are 25 de ani și e din Afganistan. Pe lângă ghiozdanul cu haine pe care l-a avut în călătoria de 13 zile spre Germania, și pe cei doi prieteni care l-au însoțit, a adus de acasă o proteză ortopedică la piciorul drept, pe care și l-a pierdut de la genunchi în jos când avea 12 ani. Era la școală când un grup de talibani a bombardat clădirea. Nu toți colegii au supraviețuit atacului, așa că se consideră norocos că și-a pierdut „doar” un picior. E același la care are inflamația din cauza căreia nu poate juca cu Uelzen.

La ultimele antrenamente, când a stat și și-a urmărit colegii de pe bancă, Hamed a tot repetat cuvântul Verletzung (accidentare), pe care îl pronunță cu un ușor accent, dar cu fiecare silabă auzindu-se clar. Hamed a ajuns în Germania la câteva zile după Cristi și Ioana, tot în octombrie 2015, după un drum pe mare și pe uscat în care a trecut prin mai mult de cinci țări, inclusiv România. A intrat prin sudul Germaniei, iar de acolo a fost trimis în Lüneburg de Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați. Prietenii lui au ajuns în Wolfsburg și München.

Cu cel din Wolfsburg se întâlnește când merge să joace fotbal paralimpic, la una dintre cele patru astfel de echipe germane, în care jucătorii de câmp aleargă în cârje, iar portarii au câte o mână lipsă. E un lucru pe care nu l-ar fi putut face în Afganistan. Acasă a lăsat patru frați și cinci surori, pe care îi mai vede doar în discuțiile pe Skype, Facebook sau WhatsApp; cel mai mic are 13 ani, iar cel mai mare, 38.

Hamed e povestea de succes a migrației, după cum o arată articolele din presa locală în care apare. A venit aici ca să aibă șansa la o educație și să poată munci – din cauza faptului că are piciorul amputat, în Afganistan îi era mai greu să-și găsească un loc de muncă. A urmat cursuri de limba germană unde a învățat gramatică, dar ceea ce l-a ajutat să o înțeleagă ca pe limba maternă sunt conversațiile cu oamenii. Acum locuiește de unul singur aproape de centrul orașului și lucrează într-o fabrică unde asamblează proteze ortopedice. În același timp, e înscris la un program de Ausbildung în tehnică ortopedică, un program de formare asemănător școlii profesionale, care combină teoria și practica pentru învățarea unei meserii. Îi place ceea ce face și se bucură că-i poate ajuta pe oamenii ale căror nevoi le înțelege. În Germania și-a găsit o casă nouă și un loc de muncă. Deși la început s-a lovit de cultura foarte diferită, acum vede orașul ca pe un kleine Heimat – o mică casă – și poate să glumească în germană pe seama vremii capricioase de aici, unde dimineață se întâmplă să plouă, pentru ca seara la antrenament să fie soare. Komische Wetter.

Pe terenul din Uelzen însă, Hamed și ceilalți refugiați de la Dynamo au întâlnit cealaltă parte a poveștii despre imigranți, cea despre oamenii pentru care integrarea nu a fost ușoară și care au ajuns să comită infracțiuni. Nu unele grave, care să implice acte de violență, pentru că echipa de fotbal e un privilegiu și deținuții închiși pentru fapte de agresiune nu pot face parte din ea. Hamed și încă un prieten schimbă câteva vorbe cu un refugiat din echipa adversă. De la geam, încă unul strigă către ei. Vorbesc într-o combinație de limbi, până când arbitrul cheamă jucătorii la centrul terenului și începe meciul.

Pentru că nu e obișnuit să stea în poartă, Cristi are tendința să iasă până la marginea careului și să strige către jucătorii din fața lui. Însă un adversar profită de asta – și de faptul că Cristi are 1,72 metri, prea puțin pentru un portar – și marchează cu un șut de la distanță când îl vede ieșit. Hamed ocolește jumătate de teren câteva minute mai târziu, când merge să-i explice să nu mai iasă atât de mult. Când îl vede că face pași în față, mai strigă câte un zurück! (înapoi!) către el.

Până la finalul reprizei, Dynamo ratează un penalty, iar Uelzen înscrie și al doilea gol. Pauza îi prinde pe Cristi și pe jucătorii lui într-un cerc în fața băncii de rezerve. Nu se pot privi în ochi. Acel Teamgeist despre care au vorbit înainte de meci nu s-a văzut pe teren. Cristi le reproșează că se mișcă prea puțin, că nu sunt acolo unul pentru celălalt, să-și acopere greșelile. Apoi își joacă rolul de motivator. „Toți facem greșeli, că dacă nu am face, am juca la Real Madrid sau Barcelona.”

În repriza a doua, Dynamo mai încasează un gol în primele minute, însă reduce diferența după ce portarul advers scapă mingea printre picioare. Cu vreun sfert de oră înainte de final, Dynamo mai marchează o dată și pare că vor egala. Arbitrul fluieră însă finalul: 3–2 pentru Uelzen.

În holul unde își primește telefonul înapoi, Cristi verifică scorul din meciul Borussiei: 5–1 pentru Dortmund. I-a ieșit și al doilea pronostic al etapei. Pe drumul de întoarcere, vorbește totuși despre meciul lui Dynamo, despre cât de mare a fost diferența dintre jocul din prima repriză și cel din a doua. Și-ar dori ca băieții lui să ia mai în serios antrenamentele, pentru că au nevoie de timp împreună să se cunoască și să se sincronizeze pe teren, tocmai pentru că nu au jucat împreună înainte să ajungă la echipă.

S-au întors la baza de antrenament din Lüneburg, jumătate dintre ei în mașini personale și cealaltă jumătate într-un microbuz închiriat de club. Spre casele lor au plecat tot împărțiți: jumătatea nemțească în mașini personale, iar cealaltă jumătate, cu Hamed în frunte, pe biciclete.

Complexul în care se antrenează Dynamo e la intersecția a trei cartiere: o parte a centrului vechi al orașului, o zonă nouă, cu case ale unor familii tinere germane, și Kaltenmoor, care e casa multor refugiați datorită prețurilor accesibile din zonă. E un cartier la marginea orașului – cel mai populat din Lüneburg, cu aproape 8.000 de locuitori – format dintr-un complex de blocuri de peste zece etaje construite în anii ’60.

A fost construit după o perioadă în care populația din oraș a crescut brusc, de la 35.000 la 60.000, conform unei istorii a orașului scrisă de studenți la universitatea locală. După Al Doilea Război Mondial, în Lüneburg au ajuns mulți oameni care-și pierduseră casele din cauza bombardamentelor aliaților, pentru că orașul a fost printre puținele care au scăpat neatinse. Kaltenmoor e astăzi locul de întâlnire al fanilor lui Dynamo când vor să vină împreună la meci sau când mărșăluiesc în demonstrații contra extremei drepte, rasismului, fascismului și homofobiei.

În octombrie, un meci pe care Dynamo trebuia să-l joace cu MTV Handorf a fost anulat când au apărut informații că unul dintre antrenori a fost membru al partidului neonazist din Germania și că tatăl lui încă e în partid. Suporterii lui FC St. Pauli – o echipă din apropiere –, cunoscuți pentru viziunile politice de stânga, au anunțat că vor să vină la meci să susțină Dynamo, așa că federația și poliția au ajuns la concluzia că e prea riscant ca partida să se joace. Așa că jucătorii lui Dynamo au pus de-un amical în fața fanilor care au venit la marginea terenului cu torțe și steaguri.

Când intri pe aleile din Kaltenmoor, peisajul se schimbă evident față de centrul vechi al orașului: ordinea dată de geometria locului e spartă de perdele cu motive florale, jucării la geamuri și rufe întinse pe sârmă. Bicicletele aliniate din centru sunt înlocuite de unele lăsate dezordonat la intrarea în blocuri. Copiii joacă fotbal cu o minge de volei, iar limbile în care discută oamenii sunt un mix de germană și arabă, paștu sau persană. E un peisaj care aduce mai degrabă aminte de cartierele orașelor din fostele țări comuniste, dacă n-ar fi gazonul tuns la centimetru și străzile și trotuarele perfect asfaltate.

Pentru Cristi și Ioana, gazonul tuns la centimetru și străzile și trotuarele perfect asfaltate sunt o normalitate cu care nu erau obișnuiți în România. Ioana a remarcat după câteva săptămâni aici că nu trebuie să-și șteargă încălțările când ajunge acasă. Iar Cristi s-a mirat când a primit plângere că nu a tuns suficient gazonul din grădina pe care și-au făcut-o în Lüneburg, deși îl îngrijea regulat.

Sunt lucruri cu care te obișnuiești și cărora le simți lipsa atunci când ajungi într-un loc unde nu le mai ai. „În momentul în care ies de la serviciu și merg pe autostradă acasă, dacă semnalizez să schimb banda, mă lasă lumea să schimb banda”, spune Cristi despre viața în Germania. „De la chestiile de trafic până la faptul că, dacă vreau să merg la spital pentru că nu mă simt bine, la spital e curat. Nici nu ai grijile plăților informale.”

Sunt lucruri care contează pentru Cristi, iar atunci când vine în România se roagă să nu se îmbolnăvească și nu care cumva să ajungă într-un spital românesc. Iar ca să aibă acces la spitalele curate din Germania, preferă să renunțe la ieșirile la bere pe care le-ar avea dacă ar fi cu prietenii în Cluj. La fel cum Ioana preferă să trăiască cu dorul de casă și să plângă în pernă, dar să poată studia cum își dorește. Își recapătă speranța în momente cum au fost europarlamentarele din luna mai, când la secția de votare din Hamburg, singura din nordul Germaniei, oamenii au stat ore întregi la cozi. „Diaspora în ultimii ani chiar a fost un factor decisiv”, spune Ioana. Iar acum, simte ea, oamenii din țară se așteaptă ca votul din diaspora să răstoarne ierarhii. „E o responsabilitate în plus pentru tine ca român în străinătate, când știi că oamenii ăia din România se bazează pe noi, se bazează să schimbăm. Pentru părinții noștri.”

Părinții care le dau 12 pui de găină congelați în bagaj atunci când vin în vizită în România, dar care le spun să nu se întoarcă în țară. Părinți cărora le-au căutat medicamente în Germania, atunci când în România nu se găseau. „Astea sunt momente în care-mi dau seama: dacă noi n-am fi aici, n-am putea să-i ajutăm.”

Ioana știe deja că în bagajul pe care-l vor duce acasă de Crăciun, când vor merge în vizită, trebuie să pună un medicament pentru stomac care se găsește doar în Germania și un anumit tip de benzi pentru afecțiuni musculare de care mama ei are nevoie. Între timp, se gândește deja la zilele în care va sta în România, la borcanul de zacuscă, la ciupercile cu usturoi gătite de tatăl ei, la perna și patul de acasă. La cum vor fi înlocuite discuțiile de câteva ore pe Skype în weekend de mama, care va veni și se va așeza lângă ea pe pat, masându-i tălpile. Își face lista cu mâncărurile pe care le va aduce înapoi. Și-a dat și comandă de cărți, iar unele o așteaptă deja.

Până atunci, lucrează să-și termine teza de doctorat. Imediat când se va întoarce din vacanța de Crăciun, va merge la Praga să se întâlnească cu coordonatoarea principală ca să discute despre aplicația pe care Ioana o va depune pentru post-doctorat la o universitate de acolo. Dacă va fi acceptată, își va petrece următorii doi ani între Lüneburg și Praga, pentru că nu ar vrea să se mute din nou. Spune că până acum Cristi a urmat-o când a fost nevoie să se mute, însă n-ar vrea ca dezvoltarea lui profesională să rămână pe loc și și-ar dori ca în următorii ani cariera lui să devină prioritară. Cel puțin pe termen scurt, revenirea în România nu intră în discuție pentru vreunul dintre ei. Chiar dacă au încă familiile, prietenii și un dulap întreg de haine în țară, acasă înseamnă deocamdată rafturile din sufragerie, cu atâtea lucruri câte au putut aduce. Pentru că, spune Cristi, „hai să fim serioși: cum poți să pui două vieți în trei bagaje?”.

Cele două deplasări ale echipei DoR pentru documentarea acestui articol au fost făcute cu sprijin financiar din partea Goethe-Institut Rumänien. Împreună vom organiza în 2020 o expoziție cu poveștile mai multor români din Germania.