Pentru viață, tot

înainte

Kostya și Anna s-au cunoscut pe Twitch în 2017. Sunt amândoi gameri. La un moment dat streamurile reprezentau și o sursă de venit pentru Kostya, dar acum s-au întors la plăcerea pură a jocului. Kostya are 28 de ani și e din Omsk, Rusia. Anna face anul ăsta 24 de ani și s-a născut în Cherkasy, Ucraina. Kostya zicea că bunicul lui era din Ucraina, iar mama Annei s-a născut în Sankt Petersburg, deși acum familia ei trăiește în Kyiv.

Față în față s-au văzut prima oară în 2018, când Kostya își vizita sora în Moscova. Și-a dat seama atunci că Anna era la „numai” 800 de kilometri distanță, așa că a continuat drumul până la Kyiv. În același an, s-au și căsătorit. La primărie, doar ei doi; un moment pe care l-au sărbătorit ulterior în apartamentul lor, cu pizza și vin și tatuaje identice pe brațe.

După căsătorie, au rămas în Kyiv, pentru că Anna încă nu terminase colegiul și urma să dea și la drept. „Era și cea mai confortabilă opțiune”, spune Anna. „Aveam unde să stăm, iar pentru el nu era străin nimic. Mai auzea și ucraineană, dar în general era ceva familiar și lui.”

Kostya nu voia oricum să se întoarcă în Rusia. „Dacă am unde să stau, un calculator, internet și mâncare, mă simt bine oriunde. Și nu voiam să fac un pas înapoi, voiam să mă mut mai spre vest.”

Acest gând, de a se reloca într-o țară mai spre vest, s-a transformat în plan comun. Au luat în considerare Spania, Italia, Portugalia. „Pentru că e cald, este acolo marea sau oceanul și sunt și țări relativ ieftine față de țările noastre.” Favorizau totuși, fără un motiv anume, Portugalia. Dar au vrut să mai aștepte, să adune niște bani și să aibă un start mai sigur.

Apoi a început războiul. „A fost puțin greu să plecăm din Kyiv cu gândul că putem fi bombardați. Nu ai de unde să știi ce se va întâmpla”, povestește Anna. S-au dus mai întâi la niște rude ale ei în partea de vest a țării, dar după o săptămână au decis să părăsească de tot Ucraina.

Pe 14 martie, au intrat în România pe la granița Siret, unde i-am întâlnit pentru prima oară, într-un autocar pregătit să plece spre București. Să fie printre atâția oameni a fost în afara zonei lor de confort, mi-au zis mai târziu. Acasă „ne trezeam, mâncam, făceam cafea, ne jucam pe calculator, lucram, mergeam la magazin, mâncam, ne plimbam seara, iar ziua următoare repetam totul.” Pe drum însă, s-a schimbat acest lucru: „De la zero comunicare am trecut la 100% comunicare.”

NOTĂ: Unele fotografii sunt din arhiva personală a cuplului: sunt făcute acasă, pe drum sau primite de la rude. Au fost mărite sau decupate, ca să ofere intimitate poveștii lor, dar și să vedem cum spațiul personal devine universal, construit din detalii în care ne regăsim și noi.

M-am reîntâlnit cu Anna și Kostya în București, pe 4 aprilie, ziua în care Kostya urma să-și primească viza. Planul inițial era să zboare direct spre Portugalia, pe 26 martie, dar au fost întorși de la aeroport. „Când am fost respins la aeroport a fost un moment greu din punct de vedere emoțional”, mi-a spus Kostya. „Când stai la check-in și ți se zice că nu, nu poți intra, îți trebuie viză, e enervant.”

În timp ce așteptam telefonul de la ambasadă, ne plimbam prin parcuri, printre magnolii, pe străzile Paris, Praga, Londra. Eram și eu puțin turistă în București, ca și ei. Dar regăseau totuși ceva familiar în România. „Bucureștiul arată ca și Kyiv”, îmi spuneau. „Locuri vechi și frumoase pe lângă clădiri dărăpănate. Arhitectură frumoasă pe lângă arhitectura sovietică. Parcuri și lacuri, apoi gunoi pe stradă. Și șoferi care se grăbesc, oameni nebuni pe drumuri.”

Goofiness e o metodă de supraviețuire, îmi zicea Kostya la un moment dat și într-adevăr, am râs mult cu ei în acea zi. Dar glumele erau străpunse de o altă realitate. Din când în când, îmi arătau mesaje și poze de acasă. Poze cu Sima, pisica lor, lăsată în grija mamei și bunicilor Annei. Bidoane pline cu apă pe pervaz, care cădeau din cauza vibrațiilor cauzate de explozii și aveau capetele strivite. Și filmulețe cu apartamentul jefuit al tatălui Annei de lângă Demydiv.

Anna și Kostya aveau o singură valiză după ei, mereu pregătită, niciodată despachetată complet. Spre după-amiază am revenit la ambasadă. Kostya îmi arăta cu entuziasm viza și, mimând supărarea, pașaportul, care îl bântuie ca o ștampilă roșie. „Pașaportul roșu”, îi zice, „trebuie să scap de el neapărat”. Știam deja că nu o să aștepte până găsesc iar bilete gratis de zbor spre Portugalia. Eu am venit acasă, iar ei au zburat ziua următoare spre Viena, de unde și-au continuat drumul cu trenul.

Kostya și Anna sunt în Portugalia de la mijloc de aprilie. Kostya o să lucreze curând în echipa de suport clienți a Airbnb. Dacă cineva are probleme pe site sau cu rezervările, el o să fie cel care-l ajută. „Aș zice că o să mă ocup de piața rusească, dar piața rusească nu există. O să mă ocup de clienți care vorbesc rusă.”

Anna lucrează cu același client cu care lucra și când ne-am întâlnit în București, făcând ilustrații pentru cărți. Și-au primit calculatoarele și monitoarele împachetate de mama Annei chiar când au părăsit ei țara și livrate de cineva care transporta bunuri contra cost din Ucraina, prin Europa, chiar până în Portugalia. Nu a fost un serviciu prea profesional, explică Anna, dar „calculatoarele au sosit, asta este cel mai important”, adaugă Kostya. Aveau nevoie de ele să simtă că viața se întoarce la normalitate.

Normalitatea virtuală pentru Kostya înseamnă Football Manager 2021, FIFA 22, Valorant, Dota 2, Gwent: The Witcher Card Game, Dying Light 2. Pentru Anna e important stilul vizual al jocului, ea preferă Valorant, Stray (un joc de aventură cu pisici într-un oraș cibernetic) și Shadow of Mordor.

Războiul e încă prezent în viața lor, oricât de departe s-ar afla fizic de el. Anna află informații de la părinți, de la familie, Kostya se uită la știri. Toate îi afectează. Familiile celor doi sunt bine. Trec zile de naștere, aniversări și, oricât de clișeic sună, îmi spun ei, „viața se întâmplă”.

„Bunicii sunt bătrâni, au niște probleme de sănătate, dar în general sunt bine”, spune Anna. Și sunt foarte bucuroși că noi ne-am mutat. Toată familia mea este bucuroasă că ne-am mutat. Fratele meu s-a mutat într-un nou apartament cu soția, unde se simt foarte bine. Tata e tot bine, a dat în chirie apartamentul unde stăteam noi. Are deja chiriași.”

„Ei sunt momentan în siguranță, pe cât se poate fi în siguranță în Ucraina”, adaugă Kostya. Îl întreb și despre familia lui. „Am întrebat-o pe sora mea dacă și ce s-a schimbat de la începutul invaziei, iar ea a zis că în general nu s-a schimbat nimic. Ea poate să ducă aproape aceeași viață ca și înainte. A crescut prețul alimentelor, nu găsește jocuri pentru PlayStation, dar în general nu s-a schimbat nimic în mod drastic. Dar asta este numai ceea ce ține de ea. Ei nu simt războiul, e atât de departe de ei. Undeva se întâmplă ceva, ei își trăiesc viața normal.”

Anna și Kostya învață azi portugheză. Vor să mai înoate în ocean și își doresc să primească cetățenia portugheză, dar procesul durează minim 5 ani. Acum au permis de ședere pe un an. Vor să lucreze, să pună ceva bani deoparte, să-și cumpere o casă sau un apartament la un moment dat. „Dar nu știu dacă vom reuși în curând”, spune Anna, „trebuie mai întâi să economisim”.

„De unde privesc acum, poate a fost spre bine totul”, stă puțin pe gânduri Kostya. „Dacă am fi zburat direct în Portugalia, nu am fi parcurs acest drum prin Europa cu trenul, ceea ce a fost mult prea interesant. Ne-ar plăcea în final să avem niște locuri de muncă, să câștigăm ceva bani și să călătorim bucurându-ne de ceea ce vedem.”