În gimnastică, granița dintre performanță și abuz a fost neclară. N-ar trebui să fie.

Ascultă varianta audio:

Dacă am fi întrebat-o acum câțiva ani pe Diana-Andreea Teodoru despre experiența ei în gimnastica de performanță, nu crede că ne-ar fi povestit tot. Ne-ar fi spus, poate, că mânca puțin, dar nu ar fi detaliat serile în care se culca înfometată, după o cină care însemna un iaurt și un măr mai mic decât pumnul ei, sau zilele dinaintea concursurilor, când mânca o bucată de carne cu salată. Ne-ar fi spus că se antrena mult, dar nu că erau șapte-opt ore de efort intens pe zi și că uneori nu se oprea nici când era accidentată, pentru că antrenorii i-ar fi spus că minte și că de fapt nu vrea să lucreze. Nu ne-ar fi spus de țipetele din sală – „Hai mai repede! Mișcă! Ce stai atât?” –, și nici de groaza pe care o simțea când era dată afară și trebuia să-și ceară iertare ca să fie primită înapoi.

Ar fi spus că antrenorii îi vorbeau urât, dar nu că i-au spus că e „leneșă” sau „vacă grasă” când avea 12 ani și 29 de kilograme. Nu ne-ar fi spus cum din copilul vesel și vorbăreț care începuse gimnastica la 4 ani, pentru că avea prea multă energie, ajunsese să nu aibă curaj nici să-i spună mamei că nu mai suportă viața în cantonament și vrea acasă.

Diana, care astăzi are 21 de ani și locuiește în Belgia, se temea că dacă ar fi vorbit despre toate astea nu ar fi fost crezută, cum n-a fost crezută în 2014 când părinții ei le-au spus reprezentanților federației de gimnastică cum e tratată, iar aceștia le-au spus că minte.

S-a temut că i se va spune că vorbește pentru atenție.

Că va fi singură.

Dar vara asta, pe final de iulie, a scris pe Facebook că în ultimele zile, de când citește în social media poveștile gimnastelor din alte țări, a înțeles că e OK să-ți spui povestea, pentru că unii oameni te vor crede.

Un val de mărturii

Vara lui 2020 a fost vara fără Jocurile Olimpice de la Tokyo, amânate pentru 2021 din cauza pandemiei. A fost și vara în care tot mai multe gimnaste din Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Belgia sau Olanda au descris în interviuri și în postări pe social media insultele, loviturile și frica cu care s-au antrenat pentru promisiunea gloriei olimpice. Au vorbit despre intoleranța antrenorilor față de accidentările lor, despre obsesia pentru kilogramele lor, despre anxietatea, depresia și problemele de sănătate cu care s-au confruntat după ce s-au lăsat.

Mărturiile lor au fost provocate mai ales de apariția unui documentar, Athlete A, care vorbește despre cei peste 20 de ani în care fostul medic al echipei olimpice a Statelor Unite, Larry Nassar, a abuzat sexual peste 250 de sportive, și despre cum federația americană a ignorat orice suspiciune sau plângere. Gimnaste – artistice, dar și ritmice, și câțiva gimnaști – au scris apoi pe Twitter sau Instagram despre propriile abuzuri, folosind hashtagul #GymnastAlliance, pornit din Marea Britanie.

Unele federații au pornit investigații și au spus public că nu tolerează abuzuri de niciun fel; altele au suspendat antrenori și au deschis linii telefonice unde sportivii să poată raporta incidentele. Federația europeană a pornit o serie de webinarii despre prevenirea abuzurilor, iar Olanda a oprit temporar activitatea lotului olimpic și a trimis gimnastele să se antreneze la cluburi, cea mai drastică măsură de până acum.

Printre povești erau și câteva ale unor gimnaste din Belgia, unde Diana s-a antrenat câteva luni, după ce-a plecat din România, în 2014, după șase ani în care a făcut parte din loturile de junioare și senioare. Simțise că sistemul belgian era mai blând, dar acum se întreabă dacă nu venea ea „de undeva unde era mai rău”. Gimnastele din lotul Belgiei stăteau tot la cămin, dar puteau merge acasă în fiecare weekend; în România, ea stătea săptămâni în șir fără să-și vadă părinții. În Belgia erau cântărite o dată pe săptămână, nu în fiecare zi, și antrenorii nu le spuneau ce să mănânce la fiecare masă. Dacă cineva se temea de un element, făcea doi pași înapoi și mai încerca o dată, nu i se striga să-l facă mai repede.

Pentru că n-a obținut cetățenia în regim de urgență, iar fără ea nu se putea antrena cu lotul național, Diana a renunțat și s-a înscris la o școală de patiserie-ciocolaterie. Să lucreze undeva cu multe dulciuri era un vis din copilăria cu restricții, dar acum poate sta o zi întreagă fără să simtă nevoia de ciocolată.

„Cred că m-am obișnuit”, mi-a spus. „Am mâncat la început la ciocolată de nu știam ce-i cu mine.”

Reacțiile la mărturia ei – care se încheia cu întrebarea „De ce acceptăm asta?” – n-au venit imediat. Vedea că lumea dă like și distribuie, dar abia după câteva ore au început să-i scrie prieteni care o felicitau pentru curaj și îi spuneau că e puternică, foste colege de școală din Belgia care îi spuneau că acum înțeleg de ce evita să vorbească despre gimnastică, oameni din țară care îi spuneau că nu se așteptau să facă asta sau că e prima gimnastă din România care vorbește în ultimii ani.

S-a întrebat dacă vor urma și altele.

De câțiva ani, de când scriu despre declinul gimnasticii românești – care vara viitoare va lipsi pentru a doua oară consecutiv din competiția pe echipe de la Jocurile Olimpice –, am stat de vorbă cu gimnaste din diferite generații. Am vrut să înțeleg cum se raportează la sportul căruia i-au dedicat copilăria și adolescența și pe care unele l-au încheiat pe podiumurile lumii, cu medalii strălucitoare la gât – 72 de medalii olimpice pentru echipele de fete și băieți, din care 25 de aur –, dar altele l-au abandonat cu vise, încredere și corpuri sfărâmate.

Timp de 40 de ani, gimnastica a obținut un nivel de succes și performanță rar întâlnite în România. Și eu am crescut iubind acest sport pentru spectacolul pe care-l vedeam la televizor. De câțiva ani însă, de când am început să înțeleg ce înseamnă pentru corpurile și psihicul tinerelor fete, am început să-l privesc cu ochi tot mai sceptici.

Multe din mărturiile internaționale care au criticat în ultimii ani metodele de antrenorat au arătat spre sistemul creat în România în anii ’70 de celebrii antrenori Márta și Béla Károlyi, exportat apoi în SUA în anii ’80: un sistem bazat pe frică, control milităresc, pregătire centralizată și opacă și, de multe ori, violență: verbală, dar și fizică. Despre cruzimea lui Károlyi au vorbit de-a lungul timpului și gimnaste românce, în frunte cu Ecaterina Szabó, de patru ori campioană olimpică în 1984, care a povestit într-un interviu din Jurnalul Național din 2011 de dungile roșii, albastre și negre pe care i le lăsa acesta pe corp.

Dar antrenamentele de gimnastică au continuat cu agresiuni și umilințe și după fuga soților Károlyi în SUA, și după 1990, când sportul nu mai era un instrument de propagandă comunistă. Maria Olaru, campioană olimpică în 2000 cu echipa, a scris într-o carte autobiografică publicată în 2016 despre mâna grea a lui Octavian Bellu, cel mai titrat antrenor român, despre bătăile secunzilor, frica de cântar, umilințele și teroarea în care se antrena la Deva în anii ’90; e o perioadă despre care au vorbit și Alexandra Marinescu, medaliată cu bronz olimpic în 1996, și Oana Petrovschi, vicecampioană mondială în 2002.

Dar pentru fiecare gimnastă care a criticat sistemul, au fost altele care le-au luat apărarea antrenorilor și au spus că experiențele lor au fost diferite; că ele n-au fost lovite, că sportul de performanță se face cu sacrificii și că nu poți da în antrenorii care te-au făcut campioană.

M-am întrebat de ce poveștile pe care le spun despre ce au trăit în sălile de antrenamente sunt diferite. De ce pentru unele pare că au meritat durerile, foamea, izolarea de familie și severitatea antrenorilor, pentru că apoi au câștigat, dar pentru altele a fost prea mult, prea greu de îndurat și prea greu de înțeles de ce asta e singura cale spre performanță.

M-am întrebat și cum ar trebui să ne uităm, din afară, la declinul unui sport care a adus cele mai multe medalii olimpice României, când știm ce preț au plătit sportivele pentru ele. Ce ar însemna să acceptăm că povestea glorioasă pe care ne-o spunem despre acest sport și despre rolul lui în identitatea noastră națională e construită (și) pe abuz?

Și ce facem cu această moștenire?

Cum a schimbat Nadia gimnastica românească și mondială

O poveste are întotdeauna trei versiuni, scrie Nadia Comăneci în autobiografia ei, Letters to a Young Gymnast (Scrisori către o tânără gimnastă), publicată în 2004. „Versiunea ta, a mea și adevărul.”

Povestea pe care ne-o spunem despre gimnastica românească începe cu nota 10 obținută de Nadia la Jocurile Olimpice din 1976, de la Montreal – primul 10 din istoria olimpică. Începe cu părul ei castaniu prins într-o coadă cu fundițe roșii, cu bretonul care-i acoperea privirea mereu serioasă, cu costumul alb cu anchior și liniile și unghiurile perfecte desenate în aer de corpul ei de copil perfect antrenat.

Și cu ecranul care a arătat, de șapte ori, nota 1.00, pentru că nu fusese programat să arate nota maximă.

Medalii individuale mai fuseseră câștigate de românce – Elena Leușteanu a adus primul bronz olimpic în 1956 –, dar sportul arăta altfel înainte de Nadia. Era practicat de femei de 20 și ceva de ani, care făceau exerciții cu un nivel scăzut de dificultate, notate mai ales pentru grația și eleganța lor.

Nadia, care a început gimnastica la 6 ani în Onești pentru că iubea să se agațe de crengile copacilor, să joace fotbal și să-și simtă corpul în mișcare, avea 13 ani când a câștigat patru medalii de aur și un argint la Campionatele Europene din 1975. Un an mai târziu, la Montreal, a introdus în concurs saltul Comăneci la paralele, un element în care se desprindea de pe bara înaltă, se răsucea în aer cu picioarele depărtate și prindea din nou bara cu mâinile. (E considerat și acum un element de dificultate ridicată.) A câștigat trei medalii de aur – la bârnă, paralele și individual compus, primul titlu olimpic pentru România după ani de dominație a gimnastelor din URSS –, dar și un bronz la sol și un argint în competiția pe echipe. La Jocurile Olimpice din 1980, și-a adăugat în palmares încă patru medalii: aur la bârnă și sol, argint la individual compus și din nou argint cu echipa. 

Medaliile olimpice obținute de echipă au fost dovada că școala experimentală de gimnastică înființată în 1969 la Onești de Federația de Gimnastică și finanțată de stat funcționa.

Era un liceu sportiv cu internat, unde gimnastele învățau, dormeau, mâncau și se antrenau sub coordonarea lui Béla Károlyi, un profesor de sport care practicase box și atletism și studiase gimnastica în facultate. Acolo a cunoscut-o pe soția sa, Márta, tot antrenoare. Cei doi au mers în școli pentru a selecta fete de vârste cât mai mici. Printre ele era și Nadia, pe care Béla o văzuse făcând roata în curte și o căutase din clasă în clasă.

Vârsta gimnastelor începuse să coboare încă din anii ’60. În 1964, campionatele naționale din URSS fuseseră câștigate de o gimnastă de 15 ani, iar în 1972, Olga Korbut din Belarus câștiga trei titluri olimpice la 17 ani. Privind de acasă ediția din 1972, Károlyi s-a gândit că dacă ar fi participat cu echipa lui de copii – Nadia avea atunci 10 ani – s-ar fi clasat pe trei.

Károlyi credea că e mai ușor să transformi copiii în campioni. Învățau mai ușor, nu simțeau frică, zburau mai sus și în timp ajungeau să execute elemente tot mai dificile. Erau și mai ușor de dominat, și aceasta a devenit rețeta ideală în gimnastică. După succesul Nadiei, antrenorii de pretutindeni au căutat gimnaste cât mai mici, cât mai scunde, cât mai slabe, propagând cultul sportivului-copil. Ca să le protejeze, federația internațională a început să introducă vârste minime pentru competiții de senioare: 14 ani în 1970, 15 ani în 1980, iar din 1997 limita e de 16 ani. Răspunsul unor țări ca China sau România a fost să le falsifice vârstele. Daniela Silivaș, triplă campioană olimpică, avea 13 ani la Mondialele din 1985, unde a câștigat aurul la bârnă cu nota 10. (Federația Română îi schimbase anul nașterii din 1972 în 1970.)

Succesul gimnastelor a fost adoptat de regimul comunist ca o validare politică și un instrument de propagandă, în centrul căreia era Nadia. „Eram considerată o comoară națională pentru că am pus într-o lumină bună guvernul și felul de-a trăi al țării mele, și oficialii erau hotărâți să protejeze asta cu orice preț”, scrie în cartea ei gimnasta. În noiembrie 1989 a fugit din țară prin Ungaria, mergând ore în șir pe jos. A ajuns în SUA, unde are și azi propria școală de gimnastică.

După Montreal, Ceaușescu a primit-o pe Nadia cu festivități și a decorat-o cu distincția de „Erou al Muncii Socialiste”. Fabrica Arădeanca a produs păpușa Nadia, o gimnastă, cu tricolorul pe piept. Într-o țară cu tot mai multe lipsuri, antrenorii ei au primit mașini și privilegii: aveau salarii bune, puteau cumpăra carne și merge la cele mai bune restaurante din oraș.

La schimb, gimnastele lor erau nevoite să câștige în continuare.

În gimnastică, e normal să te doară

Gabriela Geiculescu, o fostă gimnastă cu câțiva ani mai tânără decât Nadia, știe exact când s-a accidentat la spate. Avea 11 ani, făcea gimnastică de la 7 ani, la Clubul Sportiv Școlar „Triumf” București și era la un concurs în Polonia. A căzut de la paralele și a aterizat cu spatele pe bară. A rămas înțepenită și n-a mai putut să se miște. Dar s-a ridicat și a continuat să concureze, pentru că urmau bârna, solul și săriturile.

După concurs a făcut o pauză, dar durerile au revenit. În gimnastică e normal să te doară, îi spuneau antrenorii, mai ales spatele. „Dacă ziceai spatele, nici atât nu se uita la tine”, mi-a spus într-o discuție pe Skype din Nashville, Tennessee, unde are propria sală de gimnastică. „Dacă îți rupeai un picior, se vedea. Îți punea gipsul și ți-l scotea oricum mai devreme decât trebuia. Mie mi-au zis că e normal să mă doară spatele, dar ei nu înțelegeau că durerea mea era groaznică.”

Nu putea să se spele pe dinți, să se aplece și abia mergea.

„Cum reușeai să-ți faci exercițiile?”, am întrebat-o.

„De frică! Și de bătaie. Ca animăluțele alea la circ.”

Cu bătaia se educau și se motivau copiii în România și acasă, și la școală, și în sport. Iar Károlyi a dus severitatea antrenamentelor la un nou nivel. Nu lăsa pe nimeni în sală, în afară de coregraf, pianist și de asistentul medical. Controla strict programul fetelor: cât se antrenau, ce mâncau, când își făceau temele, la ce oră se culcau și când vorbeau cu părinții la telefon, conversații pe care le asculta. Dacă le auzea chicotind în cameră după ora 10, uneori le scotea în curte la alergat. Dacă nu-i respectau instrucțiunile, nu făceau elementele corect sau nu progresau, țipa, le pedepsea cu exerciții în plus și uneori le lovea – cu palme, cu adidași, uneori până le dădea sângele pe nas. Nu mereu, nu în fiecare zi, dar de câteva ori pe săptămână tot se întâmpla.

„Nadia e singura care a scăpat nebătută”, a spus într-un interviu recent în Adevărul coregraful de atunci al lotului, Geza Pozsar.

Deși vedea cum tratează copiii, a continuat să lucreze cu Károlyi atât în România, cât și în SUA, și mult timp n-a vorbit despre asta. A tăcut, spune Pozsar acum, pentru că îl considera pe Károlyi parte din familie, pentru că nu voia să-și piardă privilegiile din România comunistă și pentru că își spunea că ora lui de coregrafie le oferea fetelor o oază de liniște. (De câțiva ani, Pozsar critică în interviuri internaționale metodele lui Károlyi, susține gimnastele care vorbesc despre el și spune că regretă că n-a făcut-o mai devreme.)

Poate că Nadia „a scăpat nebătută” și pentru că era o excepție, o sportivă care putea face orice i se cerea, și ceva în plus. Dacă știa că poate duce 15 ture de stadion, îi spunea antrenorului că poate 10, ca să-și păstreze o rezervă de energie. „Béla m-a împins tare”, scrie în autobiografia ei, „dar motivul pentru care n-a putut să mă dărâme e că nu mi-a știut niciodată cu adevărat limitele”.

Deși după Montreal n-a mai acceptat cantonamentul strict și s-a mutat câteva luni la București, Nadia n-a vorbit niciodată public despre metodele dure ale antrenorului ei, iar în carte scrie că n-a fost crud cu ea, dar că le disciplina cu duritate. Era însă și un motivator bun, în care avea încredere cu viața și cariera ei. Se antrena și ea cu dureri, dar doar cât putea tolera, și spune că n-a asociat niciodată gimnastica cu sacrificii, abuz sau tortură. Dimpotrivă, era o șansă să facă ce iubea și să aibă o viață mai bună. Într-o Românie unde mulți mureau de foame, scrie Nadia, gimnastele de la lot aveau mâncare și camere încălzite. „Pentru gimnastele din țările comuniste, sportul ne-a dat mai mult decât putea să ne ia vreodată.”

Calitățile și rezistența ei ieșite din comun au ridicat ștacheta pentru următoarele generații.

Nadia era ca un mic Mozart, spune Pozsar într-un podcast american. „Să lucrezi cu ea era ca și cum ai lucra cu un Stradivarius. E diferit de atunci când cânți la o vioară cumpărată la magazinul de lângă casă. Asta a fost tragedia fetelor care au urmat, că [Béla] le compara cu Nadia.”

După Montreal, Károlyi a deschis o școală nouă de gimnastică la Deva și a încercat să găsească o altă Nadia. Geiculescu, care la 13 ani s-a antrenat la lot pentru câteva luni în perioada în care echipa se pregătea de Jocurile Olimpice din 1980, își amintește de foamea care le făcea să mănânce pastă de dinți sau să ascundă dulciuri în saltele, în căptușeala hainelor sau în vasul de toaletă, de cum se simțeau tot timpul urmărite, de frica de a spune când se accidentau și de abuzurile verbale și fizice ale soților Károlyi, îndreptate mai ales spre una dintre gimnaste, Gertrude Emilia Eberle.

Eberle, care acum antrenează în SUA și după căsătorie și-a schimbat numele în Trudi Kollar, trebuia să fie, în ochii lui Károlyi, noua Nadia. La 12 ani, gimnasta din Arad era campioană națională când antrenorul a sunat-o s-o cheme la Deva. A ajuns fericită, împreună cu mama ei, care i-a lăsat o bucată de pâine în dulap și i-a spus să nu uite să mănânce. După ce-a rămas singură, Károlyi a deschis ușa violent și a lovit-o peste față atât de tare că s-a prăbușit în pat, a povestit ea pentru ESPN. Apoi i-a luat pâinea și i-a spus că dacă o mai vede vreodată mâncând așa ceva, o omoară.

Atunci când greșea, antrenorul devenea violent. „Avea mâinile uriașe și era dureros”, a spus în 2008 unei televiziuni din Sacramento gimnasta, dublă campioană mondială în 1979 și dublă vicecampioană olimpică în 1980. „Pot să spun că a fost brutal. Îmi curgea sânge, aveam pielea smulsă în spatele urechilor. Ocazional, [Márta] ne zgâria. Își înfigea unghiile în spatele gâtului nostru și ne zgâlțâia.”

Pe lângă violența fizică, în sala lui Károlyi nu exista toleranță pentru durere. „Am avut palmele rupte, tot am făcut paralele, nu ne-am oprit din antrenament. Ne-am sucit gleznele, nu ne-am oprit din antrenament. Am simțit durerea, dar a trebuit să facem, n-am avut încotro”, povestește într-o ediție din 2013 a emisiunii În Premieră de pe Antena 3, care spunea povestea ei și a Teodorei Ungureanu, vicecampioană olimpică din generația Nadiei.

„La campionatele mondiale universitare, de la paralele m-am dus direct în spital, am făcut apendicită. Atunci când m-am lovit acolo la bară m-a durut, dar mi-am terminat exercițiul, nu m-am oprit, că noi nu așa am fost antrenate. Dacă te doare, dacă nu te doare, termini, și după aia ce-o fi o fi. Și dup-aia a venit salvarea.”

Antrenorii erau violenți și la cluburi, și nu doar în gimnastică. „Au trecut 28 de ani și îmi amintesc fiecare lovitură de pumn sau picior care mi-a zdrobit trupul și mintea de copil”, a scris în 2016 pe Facebook un fost gimnast din perioada 1977–1988. Coregraful Pozsar a vorbit și el de regimul dur din școala de balet. Și Gabriela Geiculescu mi-a povestit de bătăile primite la clubul din București: „În general, un antrenor avea câte un țap ispășitor. La mine la club, pe mine mă bătea cel mai mult, în fiecare zi. Nu era zi de la Dumnezeu să n-o capăt, dar bătăi, nu glumă”.

Deși era considerată o tânără speranță, n-a ajuns la Jocurile Olimpice. La 14 ani, după trei ani de antrenat cu dureri, a făcut prima radiografie. A aflat că are o vertebră deplasată și că riscă să paralizeze la orice șoc. A fost ultima ei zi ca gimnastă, deși antrenorul a încercat s-o convingă să continue. „Nu le păsa decât ce faci azi, câte medalii trebuie să aduni, ce elemente trebuie să mai lucrezi. Nu conta că te doare, că nu poți. Viitorul tău nici nu conta, dacă tu te rupeai atunci pe loc, definitiv, nu mai erai, bun, pac, următorul.”

Cum a schimbat Károlyi gimnastica americană

În 1981, la finalul unui turneu demonstrativ în SUA, soții Károlyi și coregraful Pozsar s-au pierdut pe străzile din New York și nu s-au mai urcat în avion, iar gimnastele s-au bucurat că pot mânca pe drumul spre casă. În America, Béla și Márta au pus bazele unei noi dinastii, care avea să domine gimnastica mondială până azi.

În 1984, cu Károlyi antrenor personal, Mary Lou Retton a devenit prima campioană olimpică la individual compus a Americii. Deși multe dintre gimnastele care au câștigat medalii olimpice în următorii ani veneau de la clubul său, n-a fost numit coordonator al lotului olimpic decât în 1999, după o perioadă fără rezultate la mondiale. A impus atunci un sistem semi-centralizat, care aducea gimnastele în tabere lunare la ferma sa dintr-o pădure izolată din Texas. Regulile semănau cu cele de la Deva: fără telefoane, fără internet, fără vizitatori. Mâncare puțină, control obsesiv al greutății, multe ore de antrenament și intoleranță la dureri. Dacă nu făceau față fizic sau psihic, aveau de unde selecta altele. Vârsta și greutatea gimnastelor americane au scăzut și ele: dacă în 1976, media era de 17 ani și jumătate și 48 kilograme, în 1992 ajunsese la 16 ani și 37 kilograme.

La ferma lui Károlyi au avut loc o parte din abuzurile sexuale la care medicul Larry Nassar a supus gimnastele, pentru care a fost condamnat la începutul lui 2018 la 175 de ani de închisoare. Peste 150 de victime au depus mărturie împotriva lui și au spus că mediul izolat și frica în care trăiau i-au permis să le facă rău sub pretextul unor tratamente medicale pe care le aplica noaptea, nesupravegheat, în camerele lor. În ultimii ani, campioanele olimpice Simone Biles sau Aly Raisman au criticat Federația pentru că a oferit antrenorilor control total și a închis ochii în fața abuzurilor – chiar mușamalizând plângerile –, atât timp cât ele aduceau medalii, iar medaliile, sponsori.

Károlyi a dus în America sistemul centralizat din România, dar antrenorii erau violenți și înainte ca el să ajungă acolo. Țipau, loveau, comiteau și abuzuri sexuale. El a perfecționat și validat această filosofie, pentru că a produs campioane pe bandă rulantă.

„Béla Károlyi era un dur, un dictator”, a spus într-un interviu din 2007 din Evenimentul Zilei antrenorul Adrian Goreac, care a preluat lotul olimpic după fuga lui Károlyi. Alături de un colectiv tehnic din care mai făceau parte Octavian Bellu, ulterior coordonator al lotului, Adrian Stan, care apoi a coordonat echipa Marii Britanii, și Maria Cosma, Goreac a antrenat până în 1990 și și-a propus să demonstreze că gimnastica românească n-a însemnat doar Károlyi și Nadia.

Cu o generație din care făceau parte Ecaterina Szabó, Lavinia Agache sau Cristina Grigoraș, a câștigat primul titlu olimpic cu echipa, în 1984, plus alte zeci de medalii. Spune că gimnastele lui au fost mai puțin chinuite și niciuna n-a vorbit de metodele lui. „Să nu mint, și eu țipam și le mai dădeam fetelor câte o palmă părintească. Asta însă când le-am prins făcând «trafic» de vin, de țigări și altele. Am detestat violența și n-am lovit niciodată vreo gimnastă pentru ratările din sală.”

Într-un interviu cu NBC din 2018, singurul acordat după scandalul Larry Nassar de soții Károlyi (retrași la ferma lor), cei doi au spus că antrenamentele erau intense, dar nu abuzive. Béla a recunoscut că în România lovea gimnaste, dar că în America n-a mai făcut-o. „N-am fost violenți verbal, iar abuzul emoțional depinde de persoană”, a completat Márta, care a mai spus că nu știa altă metodă de a antrena. „Trebuie să fii o persoană puternică ca să poți face față presiunii.”

E unul din miturile din lumea antrenoratului care justifică comportamentele excesive: pretextul că te întăresc, te călesc, te fac un campion. Dacă nu faci față, înseamnă că ești prea slabă sau sensibilă, că nu ești suficient de tare pentru a reuși. Vina e tot la tine.

E ce-au spus des și Octavian Bellu și Mariana Bitang, celălalt duo celebru din gimnastica românească, care a scris istorie după 1990: că performanța nu vine fără suferință, că gimnastica e un sport dur, care nu se face cu pana sau cu petale de trandafiri și că severitatea vine din riscul ridicat și nevoia de a controla copiii, pentru a te asigura că sunt în siguranță.

Ne uităm cu fascinație la gimnastică pentru că forțează limita a ce e posibil să facă corpul uman. În ultimii ani, elementele au devenit tot mai dificile, și chiar și sistemul de notare s-a schimbat, ca să nu mai fie limitat de note de la 1 la 10 și să elimine din subiectivism. Din 2006, sistemul de notare e suma a două punctaje: unul care măsoară dificultatea și unul care evaluează execuția. Focusul s-a mutat dinspre grație și impresie artistică spre acrobatică și dificultate.

Corpurile gimnastelor s-au schimbat și ele, pentru că ai nevoie de forță să te înalți și să te rotești în modul amețitor și sfidător-de-gravitație în care o face Simone Biles, considerată cea mai bună gimnastă din istorie. Printre ele, o coborâre de pe bârnă cu două rotiri și două răsuciri, cea mai dificilă care există, și o săritură dublă cu trei răsuciri la sol, un element atât de greu încât nicio altă gimnastă și foarte puțini gimnaști îl pot executa.

Dar dacă limitele pot fi împinse la nesfârșit, cine hotărăște când e prea mult? Mai ales când e vorba de copii.

„Lumea ia partea idolilor”

Dacă Károlyi e cel mai cunoscut (și controversat) antrenor din gimnastica mondială, cel care a câștigat cele mai multe medalii antrenând în România e Octavian Bellu. Fost gimnast, absolvent al Institutului de Educație Fizică și Sport, avea 39 de ani în 1990, când a preluat conducerea lotului din al cărui colectiv tehnic făcea parte de aproape un deceniu.

În 1993 i s-a alăturat Mariana Bitang, fostă gimnastă din generația Nadiei, retrasă la 12 ani din cauza hepatitei. Împreună au coordonat echipa până în 2005, apoi din nou între 2010 și 2014, după o perioadă în care au fost consilieri prezidențiali pentru sport. Au fost ani în care echipa României a câștigat cinci titluri mondiale consecutive și două titluri olimpice, în 2000 și 2004. Gimnaste pregătite de ei, precum Lavinia Miloșovici, Gina Gogean, Simona Amânar, Andreea Răducan, Cătălina Ponor sau Maria Olaru, au cucerit aproape 300 de medalii, din care 16 olimpice de aur. În 2007, Cartea Recordurilor l-a numit pe Bellu cel mai de succes antrenor din istorie, iar în 2009 a fost inclus în International Gymnastics Hall of Fame.

Dar succesele lor n-au fost lipsite nici ele de controverse.

În 2002, la patru ani după ce s-a retras, Alexandra Marinescu, dublă campioană mondială și medaliată cu bronz olimpic cu echipa în 1996, a vorbit în emisiunea Nașul de la B1TV despre cele trei operații pe care a trebuit să le facă la coloană pentru o fractură înrăutățită de suprasolicitare, despre falsificarea vârstei și despre cum a stat închisă într-o cameră la Deva trei zile, fără mâncare, doar cu o portocală, ca să slăbească. Putea ieși doar pentru antrenamente și abia după a doua noapte un alt antrenor i-a adus un corn cu ciocolată la micul dejun. Era la B1 să vorbească de o carte despre experiența ei în gimnastică, Secretele gimnastei, ficționalizată de jurnalistul Andrei Nourescu.

Nourescu, care mergea la competiții din 1992, unde uneori le cumpăra pe ascuns gimnastelor ciocolată și înghețată, a scris investigații despre tratamentele de la lot și despre falsificarea vârstelor, o fraudă despre care a anunțat și federația internațională și autoritățile interne, dar nu s-a întâmplat nimic. „Dacă azi aș fi publicat o asemenea anchetă, ar fi avut un impact uriaș”, spune el. „În perioada aia, erau altfel de concepții. Pentru că ei spuneau: «Da, i-am schimbat data de naștere, am făcut-o pentru România, ca să aibă medalie de aur, ca să câștige, să fie campioană. Dacă nu făceam asta, nu mai luam aur.» Asta conta. Dar esența era: tu pentru medalia asta de aur i-ai riscat sănătatea. Dar nimeni nu se gândea la asta.”

Și cartea ar fi avut un impact mai mare azi, crede Nourescu. În 2002, a hotărât împreună cu Marinescu să schimbe numele antrenorilor și colegelor (Octavian Penu, Marilena Bismark), ca să nu riște un proces.

Povestește în carte de palmele primite atât la lotul de junioare cât și la cel de senioare, de bătăi mai rele primite de alte colege, de gimnaste care vomitau și luau diuretice să slăbească, de insulte ca „idioate”, „vaci”, „dobitoace” sau „proaste”, de finale în care federația a hotărât să concureze altcineva în locul ei, de pumnii de pastile pe care-i lua pentru durerile de spate și de cei 30% din premiile de la concursuri și turnee demonstrative pe care trebuia să-i dea antrenorilor, conform unei înțelegeri nescrise care exista la Deva.

Marinescu își dorise să o scrie ca să „scape de greutățile astea”, să rămână pe hârtie și să se liniștească, mi-a spus recent. Spera ca povestea ei să aibă un impact dincolo de procesul ei de vindecare, ca măcar câțiva oameni să-și pună un semn de întrebare despre viața de la Deva; spera ca și alte colege să povestească despre ce li s-a întâmplat.

Dar a fost singură.

Mai mult, a simțit că s-a dus o campanie de îngropare a vocii și poveștii ei. Antrenorii Bellu și Bitang au spus într-o ediție a emisiunii Marius Tucă Show că regretă ce i s-a întâmplat Alexandrei, dar că a primit aviz din partea centrului de medicină sportivă (de unde Alexandra își amintește controale superficiale, iar Nourescu că avizele se dădeau la presiunea federației, pentru că numărul gimnastelor era foarte mic); că toate gimnastele au probleme la spate și că probabil își varsă frustrarea pentru ce n-a realizat ca gimnastă.

A simțit și că n-a fost crezută. „Oarecum mă așteptam, pe cine crezi, un copil – chiar dacă aveam 20 ani, eu încă eram un copil – sau adultul? Mai ales când adultul e cine e”, spune Marinescu, care după sport a lucrat ca DJ și a avut o emisiune la un post de radio online, la care a renunțat pentru a patra operație la coloană. A simțit că nu mai poate continua cu promovarea și că a spus ce avea de spus în carte.

Anul următor, Sabina Cojocar, campioană mondială în 2001 cu echipa, a vorbit despre un medicament prescris de medici pentru o afecțiune a ficatului, despre care a aflat ulterior că era interzis copiilor. Avea dureri musculare și se simțea obosită, dar antrenorii și medicii i-au spus să continue să-l ia, până când a fost nevoită să se retragă, la 17 ani.

Bellu și Bitang au fost din nou invitați la Marius Tucă, unde au spus că e vorba de „o manipulare a acestor fete, care din motive obiective sau mai puțin obiective nu-și realizează visurile”, că „se speculează naivitatea și apetitul acestor copii spre a-și prezenta așa zisa tragedie sau așa zisul calvar de la Deva”, că și alte țări modificau vârstele gimnastelor, că acuzațiile fac parte dintr-o campanie de distrugere a gimnasticii românești și au amenințat cu demisia.

Anul următor, echipa României a câștigat aurul olimpic la Atena, alte trei medalii de aur, una de argint și una de bronz. „Lumea ia partea idolilor, a statuilor”, spune Nourescu. „Eu scriam articole negative despre mizeria din gimnastică și după două luni, Bellu venea și flutura medaliile de aur și imnul României. Orice luptă, orice război cu un idol e din start pierdut.”

În 2005, vicecampioana mondială la paralele din 2002, Oana Petrovschi, a dat în judecată Federația și antrenorii pentru daune morale în urma afecțiunilor suferite la coloană. Avea nevoie de bani ca să opereze o hernie de disc, care crede că i-a apărut când a fost nevoită să se antreneze la paralele în timp ce avea un picior în gips: de două ori pe zi, două săptămâni, cu un sac de nisip prins de celălalt picior. Gimnasta a renunțat până la urmă la proces, după ce compania de asigurări ARDAF, pe atunci sponsorul Federației, i-a făcut o ofertă financiară, parte a unei înțelegeri de a nu mai vorbi despre antrenori. Ajutor pentru operația care a costat 9.000 euro a primit ulterior de la un om de afaceri.

Bellu și Bitang și-au dat demisia de la lot în 2005. Echipa a fost preluată de Nicolae Forminte și a câștigat la Jocurile Olimpice din 2008 bronzul pe echipe și un aur la sol, obținut de Sandra Izbașa. Bellu și Bitang au revenit pentru încă patru ani în 2010, iar la Olimpiada din 2012 au câștigat bronzul cu echipa, un aur la sărituri obținut de Sandra Izbașa și un argint la sol al Cătălinei Ponor.

„Una e rigoarea. Și alta e abuzul”

În 2016, a apărut cartea Mariei Olaru. Campioană mondială în 1999 și olimpică în 2000, știa la ce să se aștepte când a publicat Prețul aurului. Sinceritate incomodă, în care povestește, printre altele, că a simțit viața la Deva ca pe un „continuu purgatoriu” și că nu ocazionalele palme au durut-o cel mai mult, ci insultele și umilințele. Când Mariana Bitang o numea „nesimțită”, „tâmpită”, „indolentă”, „o țărancă proastă de la Moldova”, când era dată afară din sală, când nu a fost primită la cină după o ratare în concurs sau când Bellu i-a spus, chiar înaintea unei competiții, că mama ei iar s-a făcut de râs într-un interviu, pentru că băuse. Sunt metode pe care Olaru le vede ca excesive, nedrepte și chiar brutale. „Când ajungeam pe aparat, dădeam tot ce puteam”, scrie. „Nici jignirile, nici bătaia nu mă făceau să scot mai mult din mine.”

„Una e rigoarea, care înseamnă să respecți reguli”, mi-a spus recent. „Și alta e abuzul. Pentru că trebuie să recunoască oricine că este vorba de abuz; fizic și psihic.”

Olaru, care după retragere a fost arbitră, asistent universitar în cadrul Facultății de Educație Fizică din Timișoara și prezentatoare de știri sportive, se aștepta să i se pună ștampila de „nebună” sau „ciudată”, mai ales că venea dintr-o familie destrămată. Se aștepta să fie, ca și Marinescu, singură și întrebată de ce face dezvăluirile așa târziu.

Sunt răni care nu se vindecă niciodată, spune acum. Ar fi fost o carte diferită dacă o scria la 19 ani, când nu avea maturitatea de la 34. A vrut s-o publice și pentru că se simțea datoare față de generațiile viitoare. „Pentru că tratamentele vor fi aceleași. OK, poate că fizic nu mai sunt așa, dar psihic. Și astea psihice, trauma asta psihologică e mult mai gravă. Că o palmă doare, aia e – nu zic că e ce trebuie –, dar tensiunea asta psihică și ce se întâmpla la nivelul nostru, că eram copii. De multe ori îmi vine să mă felicit pentru cum am rezistat.”

A scris-o și pentru că își dorea ca alți copii să aibă curaj să spună: „Băi, nu, așa nu”.

Dar ca și în cazul Alexandrei Marinescu, și vocea ei a fost acoperită de cei care i-au contestat motivațiile. S-au scris editoriale despre „copiii bătuți ai României” și despre antrenamente în „lagăre ale suferinței”, dar și despre faptul că ar fi trebuit să vorbească atunci când era gimnastă, nu după atâția ani, într-un moment în care gimnastica e deja la pământ. (Cartea a apărut în vara în care șirul de succese ale României la Jocurile Olimpice s-a oprit, echipa necalificându-se după 40 de ani în care a fost mereu pe podium.)

Au fost oameni care au apreciat-o pentru curaj, dar și alții care i-au spus că lovește în cei care au făcut-o campioană sau că sportul de performanță nu se face cu pupături, ci cu reguli draconice și cu muncă până la epuizare. Gimnastele care vorbiseră înaintea ei – Szabó, Marinescu, Petrovschi – i-au confirmat povestea, dar antrenorii, conducători din sport și alte colege de generație au învinuit-o.

„Eu atât îmi aduc aminte de Maria Olaru: că este o gimnastă care a ieșit campioană mondială, campioană olimpică, campioană europeană”, a spus Bellu într-un interviu în Republica. „Dacă ea acum regretă că a făcut gimnastică și a fost campioană mondială și olimpică, este altă situație.”

„Eu nu o văd pe Mariana [Bitang] spunând lucrurile astea, nu-l văd nici pe Bellu bătând sportive, deci eu nu îi văd”, a spus de cinci ori campioana olimpică la canotaj Elisabeta Lipă, pe atunci ministra Tineretului și Sportului, într-o emisiune la DigiSport în care participa și Olaru. Când a fost întrebată dacă a fost vreodată lovită în cariera ei, cea mai decorată canotoare din istoria olimpică a spus: „Chiar dacă am fost lovită, n-o să spun. Pentru că de antrenorii mei care m-au scos campioană olimpică, vicecampioană olimpică, mondială, europeană, și dacă mă călcau în picioare, astăzi dacă mi-ai pus întrebarea asta, n-o să-ți răspund niciodată”.

După emisiune, Olaru își amintește că Lipă a îmbrățișat-o și i-a spus: „Știu, Mărie, că așa e, dar nu trebuie să spui”, moment auzit și de jurnaliștii prezenți.

Pare că ce a deranjat comunitatea sportivă nu a fost atât experiența povestită de Olaru, cât faptul că a ieșit la iveală. „Ne-am învățat ca nație să suportăm, să băgăm gunoiul sub preș și să mergem mai departe”, spune Marinescu. „Să nu pătăm imaginea.”

„Fiecare are diferite amintiri din gimnastică”

Printre cele mai vocale apărătoare ale antrenorilor Bellu și Bitang, care în 2016 s-au retras, după doi ani cu mai multe plecări și reveniri, au fost alte foste gimnaste, colege de generație cu Olaru. Cătălina Ponor, Monica Roșu, Sandra Izbașa si Corina Ungureanu au spus într-o ediție a emisiunii Sinteza zilei de pe Antena 3 că nu se regăsesc în amintirile Mariei.

„Nu vreți să știți ce se află în sufletul meu pentru că m-am regăsit în această carte, într-o realitate în care eu nu mă regăsesc”, a spus dubla campioană mondială și europeană Corina Ungureanu, acum antrenoare. „Cum să-ți permiți așa ceva? Dar cine ești tu, ești una dintre noi! (…) [Mizeriile] pe care și le-a permis să le spună despre acești doi oameni care au fost ca părinții noștri.”

„Credeți că dacă aș fi fost bătută sau maltratată, m-aș fi întors de atâtea ori în gimnastică?”, a întrebat și tripla campioană olimpică Cătălina Ponor, care la 29 de ani a fost singura gimnastă româncă care a participat la Jocurile de la Rio din 2016. „Acești doi oameni m-au modelat. Poate că existau discuții, antrenamente mai grele, strictețe, dar consider că fără ele nu s-ar fi făcut performanță. Și nici n-o să se facă de acum încolo. Iar această strictețe și discuții m-au făcut un caracter puternic.”

„Tot ceea ce s-a vorbit, cât de greu a fost. E adevărat, am fost muncite, dar nu se poate altfel”, a spus și Andreea Răducan, campioană olimpică cu echipa în 2000, care a povestit într-o intervenție telefonică că i-a cerut jurnalistului Cătălin Tolontan să-i scoată poza dintr-un articol din Gazeta Sporturilor numit Copiii bătuți ai României, pentru că nu se identifică cu titlul.

„Dacă Maria Olaru și-a găsit liniștea publicând această carte, nu știu dacă prețul nu-i un pic cam mare”, a adăugat ea. „Eu cred, și am vorbit și cu Nadia, și cu colegele mele: niciuna dintre noi nu avem voie să desființăm o disciplină sportivă care ne-a creat, până la urmă.”

Reacția lor a fost greu de înțeles de gimnastele care criticaseră sistemul înaintea lui Olaru. Pe un grup de Facebook dedicat cărții le-au acuzat pe cele care i-au apărat pe Bellu și Bitang că mint deși „au fost acolo și au trăit aceleași lucruri”.

Dar poate că nu mint.

Dacă de mic crești într-o cultură care normalizează durerea, riscul, accidentările și abuzul, dacă vezi că toți din jur o acceptă, iar adulții din jur – federații, părinți, administratori ai sportului – nu intervin, ți se va părea normal. Cu atât mai mult cu cât ești un copil ambițios cu vise mari, care crede că sportul îi poate oferi un viitor mai bun și căruia i se spune că printr-un antrenament spartan va reuși.

Este firesc ca poveștile lor să difere, spune medicul psihiatru Gabriel Diaconu, care a lucrat cu sportivi de performanță, pentru că „asupra unui abuz nu vei vedea două povești perfect simetrice niciodată. Până la urmă e un simptom al autenticității că poveștile diferă, în măsura în care agresiunea este foarte bine camuflată.” Diaconu mai spune că victima trece printr-o transformare psihică în momentul în care constată pentru prima oară că e abuzată și, în loc să plece, să anunțe autoritățile, să renunțe, continuă să se conformeze.

Că „nu le ține nimeni cu forța” e unul dintre răspunsurile date des de antrenori. Dar unele dintre gimnastele cu care am vorbit mi-au spus că nu simțeau că au o altă variantă, fiind rupte de familie la vârste așa mici; altele că iubeau prea mult gimnastica și-și doreau să ajungă unde visau, după ce munciseră deja ani buni; altele simțeau că nu le pot spune părinților de rușine, sau să nu-i încarce sau de teamă că a doua zi vor auzi de la antrenori: „Să vină tac-tu să te antreneze pe balustradă” sau „Fă 10 ture în plus”.

„Uneori ai tendința să înghiți anumite lucruri pentru simplul fapt că ai muncit și scopul tău e să ajungi la un campionat mondial, la Jocurile Olimpice”, mi-a spus Olaru. „Pentru mine cea mai mare pedeapsă era să mă dea afară din sală”, mi-a spus o altă gimnastă, care a renunțat la 15 ani din cauza unei accidentări, vorbind de nuielele, papucii peste picior și trasul de păr care se întâmplau la club. „Mai bine îmi dădea o palmă decât să mă dea afară din sală.”

„Niciun copil nu ar trebui abuzat emoțional în scopul de a deveni sportiv de performanță”, spune Diaconu. „Și totuși jocurile sunt de asemenea manieră făcute că dacă vrei să ajungi la vârf ți se va spune că trebuie să accepți niște lucruri. Antrenorii vor spune că trebuie să existe condiționare aversivă ca să sancționezi frica: frica de bârnă, care e un obiect foarte îngust, frica de saltul mortal de la paralele, frica de săritura la trambulină. Dar nu rezolvi frica prin instilarea unei frici și mai mari.”

Multe foste campioane spun că antrenorii le-au călit nu doar pentru concursuri, ci și pentru viață, și că erau atât de bine pregătite încât puteau face exercițiile și trezite din somn. „Ajungi în competiție și n-ai nicio emoție”, mi-a spus la un moment dat Larisa Iordache, vicecampioană mondială și parte din echipa care a câștigat ultima medalie la Jocurile Olimpice, bronz în 2012. „Urci pe aparat și zici: Băi, pot să-l fac.”

Sportivii percep des metodele abuzive emoțional folosite de antrenorii lor ca pe o componentă necesară procesului de pregătire, arată un studiu publicat în 2014 în Journal of Aggression, Maltreatment & Trauma. Iar nivelul de disciplină și supunere cerut de gimnastica de performanță nu le permite atleților să reflecteze asupra lor sau asupra sportului lor, arată o cercetare despre gimnaste din Australia din 2010, publicată în Sociology of Sport Journal. Când ești învățat că vocea ta nu contează, că trebuie să fii supus și să nu protestezi, pentru că antrenorii știu mai bine, când ești controlat tot timpul, îți pierzi capacitatea de autoreflecție, independență și responsabilitate.

Dacă ți se spune de atâtea ori că ești slabă mental, că te prefaci, că exagerezi, că ești leneșă, ajungi să-ți pui întrebări despre ce e adevărat din ce trăiești. Ca să nu te prăbușești, spun mai multe foste gimnaste americane, mintea ta blochează totul. Devii un sportiv docil. Sau, cum spune o fostă gimnastă despre viața la Deva: „Eram soldățel”.

„Toți vrem să ne apărăm cele mai frumoase amintiri”

Experiențele pe care și le amintesc gimnastele pot fi diferite și pentru că ceea ce noi numim amintiri sunt de fapt o reprezentare modificată a realității. Cercetări recente din neuroștiință arată că mintea noastră reconstruiește amintirea și, de fiecare dată, o editează câte puțin.

Când ne amintim, luăm fragmente și le punem într-o poveste coerentă, spune Daniela Schiller, o profesoară de neuroștiințe la Mount Sinai School of Medicine. „Credem că suntem suma amintirilor noastre, că amintirile determină cine suntem, dar de fapt noi ne determinăm amintirile.”

De asta, povestea pe care ți-o spui despre cine ești și experiențele prin care ai trecut în viață – un concept pe care psihologul Dan P. McAdams l-a numit „identitate narativă” – influențează modul în care îți amintești trecutul. Dacă îți spui că ești un om puternic, care trece peste durere și nu-și arată vulnerabilitățile – cum sunt cei mai mulți sportivi –, nu poți fi în același timp o victimă. Dacă ai supraviețuit, n-ai fost abuzat. Dacă antrenorii te-au transformat într-un campion, înseamnă că ți-au făcut un bine.

„E complicat să faci loc pentru două idei opuse în mintea ta”, spune într-un interviu fosta gimnastă Jennifer Sey, o susținătoare a schimbărilor din acest sport și producătoarea filmului Athtlete A, de la care au plecat multe din mărturiile din vara asta. „Să fii mândru de reușitele tale, să fii mulțumit de unele din experiențele tale de atlet, dar să admiți și unele zile negre și să-ți împaci amintirile cu ceea ce eu aș numi abuz al copiilor. Eu pot să păstrez aceste două idei și experiențe opuse în mintea mea. Pot să apreciez tot ce-a fost bun și să spun că ce-a fost rău nu trebuia să se întâmple. Și cred că și alții încep acum să ajungă la acest mod de a gândi.”

Dar să schimbi povestea pe care ți-o spui, modelul mental prin care privești lumea și trecutul, nu e ușor, adaugă Sey. „Mulți oameni nu vor să se confrunte cu cât de rău te simți. Pentru că e mult de muncă, odată ce începi și-ți spui: «Nu sunt chiar în regulă». Trebuie să cobori foarte adânc ca să revii sus. Și uneori e mai ușor să rămâi acolo. Și cred că toți vrem să ne apărăm cele mai frumoase amintiri.”

Doi ani după ce-a renunțat la gimnastică, Gabriela Geiculescu a avut coșmaruri în care nu putea să-i spună antrenorului că o doare spatele și se trezea plângând, și nu putea trece nici cu autobuzul prin fața sălii. Alexandra Marinescu nu s-a uitat 10 ani la gimnastică, pentru că începea să plângă, și spune că ar da înapoi toate medaliile câștigate pentru o coloană nouă. Oana Petrovschi, care locuiește în America, nu se prezintă ca fostă gimnastă, nu mai vrea să intre în sală și nu se mai uită la competiții, pentru că fiecare olimpiadă îi amintește că nu și-a împlinit visul de a ajunge acolo.

„Mereu mi-e greu să vorbesc despre asta”, a spus recent și Emilia Eberle într-un podcast ESPN, „pentru că e o zonă atât de privată a vieții mele de care nu-mi place să-mi amintesc. Dar din păcate, îmi amintesc multe lucruri, care m-au bântuit timp de 30 de ani”.

Nu toate gimnastele rămân însă cu sechele, spune Diaconu, pentru că oamenii sunt rezilienți. De-a lungul timpului, unele au spus că aleg, conștient, să rămână cu amintirile frumoase. „Fiecare are diferite amintiri din gimnastică”, spune Daniela Silivaș, care a câștigat în 1988 șase medalii olimpice, într-un interviu în PressOne. „Eu am ales să mă gândesc la partea frumoasă a lucrurilor, la ceea ce a fost pozitiv în experiența mea.”

„Ce nu vreau să-mi amintesc, nu-mi amintesc. E un talent românesc”, glumește Nadia Comăneci într-un documentar despre Andreea Răducan, Fata de Aur, într-o discuție despre trecutul lor sportiv. „Se numește memorie selectivă”, o completează soțul ei, fostul gimnast Bart Conner. „E expertă în asta.”

Nadia mai scrie în cartea ei că cei care o întreabă de metodele dure din gimnastică o întreabă despre partea întunecată a unui sport care, pentru ea, a fost mereu plin de lumină.

Cum purtăm o conversație despre părțile întunecate ale unui sport pe care îl iubim?

Probabil că legătura dintre un sportiv și antrenorul care îl ajută să-și depășească limitele, frica și să câștige e greu de înțeles pentru cineva care privește din afară. Probabil de asta a scris Nadia în autobiografia ei că ar fi mers prin foc pentru Károlyi dacă ar fi făcut-o o gimnastă mai bună, sau Andreea Răducan că antrenorii sunt ca a doua pereche de părinți.

Viața într-un cantonament e ca într-o familie. Cu antrenorii vorbești când ai o problemă sau când te îmbolnăvești, cu ei împărtășești bucuria de a învăța un element nou, de a câștiga un concurs, de a-ți reveni după o accidentare. Ei se ocupă de școala ta, de meniul tău, de medicamentele tale, de zilele tale de naștere, de cadourile tale de Crăciun. Uneori, ei te învață să conduci, îți botează copiii sau te ajută să te operezi în străinătate, lucruri pe care Bellu și Bitang le-au făcut pentru unele dintre gimnaste. Și Károlyi se juca cu gimnastele în cantonamentele de la munte, jucau cărți și trișa să le facă să râdă, le lăsa să-i prindă părul în cozi și le îmbrățișa la concursuri.

După ce ai dat o palmă, faptul că dai o prăjitură te reafirmă și te revalidează poate chiar mai mult decât palma, spune Diaconu. „Este alternanța asta între fierbinte-rece, între bine-rău, care creează confuzie, capitulare, deznădejde, obediență, supunere totală.”

E o relație complicată în care e greu să-ți dai seama ce e real. Cât e vina ta pentru că se țipă la tine, cât te mult te doare, cât de foame îți e, cât mai poți să rabzi. Cât de mult te împinge un antrenor pentru că vrea să te facă mai bun și când depășește limita, despre care mulți spun că e neclară în sportul de performanță.

Dar tocmai pentru că atunci când ești zi de zi în sală și încerci să-ți păstrezi echilibrul pe bârnă poate părea așa, din afară limita asta n-ar trebui să fie neclară. Din afară, adulții – fie că sunt conducători din federație, părinți, medici – ar trebui să vadă lucrurile clar și să impună limite, sisteme de control și mecanisme de protecție. Pentru că abuzul, violența, insultele, intimidarea nu sunt ceva interpretabil sau subiectiv. Cum le percepi, cum le accepți, cum le internalizezi, cum îți influențează restul vieții, poate fi diferit. Amintirile pe care le ai despre ele pot fi diferite. Versiunile poveștii pot fi diferite, cum spune Nadia, dar adevărul e același.

De asta e importantă povestea colectivă pe care ne-o spunem despre ce-a fost în culisele sălilor pline de bureți, oglinzi și praf de magneziu în care s-au construit marile performanțe. Nu e despre „a desființa un sport”, cum zicea Andreea Răducan, ci despre a face loc în spațiul public unei conversații despre părțile lui întunecate. Despre a accepta contradicțiile pe care le simțim când privim un sport care ne fascinează, dar ne și înfurie pentru cât e de chinuitor; de a nu asculta doar gimnastele pe care le-a întărit, ci și pe cele pe care le-a înfrânt, pentru că poveștile lor sunt la fel de importante.

Atunci când permiți un dialog care conține puncte de vedere diferite, scrie antropologul Michael Jackson în cartea The Politics of Storytelling, actul de-a împărtăși povești ne ajută să creăm o lume care e mai mult decât suma părților ei luate separat. „Nu se întâmplă ceva magic atunci când cineva își spune povestea și împărtășește amintiri private în spațiul public decât dacă cadrul instituțional al unei comunități, profesii sau religii contextualizează și recunoaște acest act.”

Asta lipsește din sportul românesc, unde antrenorii insistă că n-au greșit și întorc vina spre sportivele care vorbesc; unde antrenori ca Gheorghe Tadici și Florin Bercean, despre care handbaliste și judoka au spus că sunt violenți, continuă să antreneze; unde o fostă sportivă, acum la conducerea unui club, mi-a spus într-o discuție neoficială că Maria Olaru a distrus gimnastica românească, pentru că antrenorii nu mai au autoritate.

Asta e ce n-au primit nici Marinescu, nici Petrovschi, nici Olaru, nici Teodoru. Dincolo de scandalurile din media, de articolele despre lagărul de la Deva și copii bătuți, de părerile contradictorii care au înroșit burtierele televiziunilor, comunitatea sportivă nu le-a acceptat experiențele și n-a discutat deschis despre ele. Antrenorii nu au fost suspendați. Nici federația de gimnastică, nici Comitetul Olimpic, nici Ministerul Tineretului și Sportului, nici noi, ca societate, nu am făcut pasul următor.

„Învățăm din greșelile de atunci, să nu le mai repetăm” 

Vara asta, poate pentru că n-a mai fost spectacolul Jocurilor care să dilueze impactul documentarului Athlete A, poate pentru că pandemia le-a permis gimnastelor să se detașeze de sport, să-l privească mai critic și să vadă că pot lua și pauze (cum mult timp antrenorii le-au spus că nu pot), a întors în fața comunității internaționale a gimnasticii o oglindă de care nu mai poate fugi.

Dincolo de investigațiile și măsurile de protecție luate de foruri de conducere, în unele țări se întâmplă ce-și doreau și Marinescu sau Olaru: unii antrenori recunosc public că au greșit, că așa credeau că se obțin performanțe, că asta au învățat de la alții. Sunt și reacții diferite. Svetlana Khorkina, dublă campioană olimpică și fostă vicepreședintă a Federației Ruse, a spus că gimnastele care vorbesc de abuzuri sunt „anonime care vor faimă și atenție”, care nu înțeleg drumul spre performanță și care puteau alege să renunțe sau să vorbească mai repede.

Uneori, încercări de schimbare pot veni și în lipsa unei confesiuni publice.

Deși le-a luat apărarea foștilor ei antrenori, când a devenit președinta federației de gimnastică, în 2017, Andreea Răducan a spus că nu va mai tolera un comportament neadecvat în sălile de antrenament, dar și că va sancționa legal acuzațiile false din presă. Tot ea le-a dat sportivelor numărul ei de telefon, iar după scandalul sexual din SUA s-a gândit și la înființarea unei linii telefonice separate, dar nu erau resurse în federație pentru ea.

După ratarea calificării la Jocurile Olimpice din 2020, a doua consecutivă pentru echipa României, Răducan și-a dat demisia, spunând că i-a lipsit în federație o echipă care să-i înțeleagă viziunea și să fie dornică de schimbare. (Printre altele, își dorea alți antrenori la loturile olimpice.)

Noua președintă, Carmencita Constantin, o fostă gimnastă ritmică în prezent director al General Electric România, spune că siguranța sportivilor e un subiect important în mandatul ei, chiar o „urgență”. La prima ședință virtuală cu cluburile din țară, le-a spus antrenorilor că orice abuz va fi sancționat, dar trebuie ca organizația să definească întâi ce înseamnă acest abuz. „Unde e limita, și mai ales cum fac eu copilul să conștientizeze când e abuz?”, mi-a spus. Ăsta va fi rolul unei comisii de etică, înființată pe 19 august: să delimiteze conceptele și să creeze o metodologie de instruire a antrenorilor, care vor semna apoi acorduri de respectare a codului etic. Orice formă de violență fizică e exclusă, spune, dar cea emoțională trebuie definită clar, pentru că unii copii, „mai sensibili”, o pot percepe diferit.

„Având în vedere contextul internațional, trebuie să realizați că este o cultură a sportului ceea ce se întâmplă, din păcate. Și că ne confruntăm cu o dificultate de schimbare a mentalității și a culturii. Dar o vom face.”

E important să învățăm din greșelile trecutului, spune președinta, care crede că au existat discuții despre metodele de antrenament purtate în interior, între antrenori. „Învățăm că am impactat emoțional niște copii și ne promitem să n-o mai facem. Să-i ajutăm să nu se mai simtă impactați.”

Mai spune că vrea să asculte gimnastele care vorbesc despre suferințele lor, despre ce-ar fi vrut să aibă și ce le-a lipsit, ca să ajute comunitatea să învețe. Dar și-ar dori să vorbească și despre ce au câștigat, ca „discuția să fie pe toate fronturile. N-aș vrea să abordez doar jumătate din subiect. Nouă ne trebuie abordarea unui întreg. Gândește-te la 50 de ani de glorie, de generații care au creat modele. Nu-i putem da deoparte”.

Chiar dacă nu e de acord cu modalitățile de lucru din trecut ale antrenorilor Bellu și Bitang, despre care spune că ar fi trebuit, și vor fi în viitor, „modelate”, Constantin crede că nu-i putem da deoparte, pentru că nu avem alți antrenori de nivelul lor. „Sunt niște monștri sacri, cărora chiar trebuie să le creăm această aură, pentru că în orice sport de performanță ai nevoie de un model.”

Dincolo de familia gimnasticii

O comisie etică – care să nu fie doar de formă – e una dintre soluțiile pe care și le doreau și fostele gimnaste, pe lângă teste psihologice pentru antrenori, implicarea Protecției Copilului sau înființarea unei organizații independente, deasupra federațiilor, cu puterea de a investiga abuzurile (organizații care există în alte țări). Mai vorbesc de eliminarea pregătirii centralizate și de ridicarea vârstei de seniorat. „Altfel înțelege lucrurile o persoană de 18 ani”, spune Marinescu, „decât un copil de 14, care n-are niciun cuvânt de spus, trebuie să tacă, să înghită și să facă. Să nu ne mai folosim așa de minori”.

E adevărat că, pentru a ajunge la tsukaharele și triplu salturile care-ți aduc punctaje mari, trebuie să exersezi din timp, dar poate că o carieră mai lungă ți-ar permite să dai mai mult timp corpului să se refacă, să nu-l suprasoliciți, motivul pentru care gimnastele cred că au avut probleme de sănătate așa mari. (Olaru are și ea o tijă de titan în coloană.) Să execuți elemente dificile în groapa cu bureți e una, spune Marinescu, dar suprafețele dure de la concurs îți macină altfel corpul.

Media de vârstă a crescut în ultimii ani. La 44 de ani, Oksana Chusovitina s-a calificat la a opta ei olimpiadă. Britanica Beckie Downie are 28 de ani și vrea să participe la Tokyo, iar Cătălina Ponor a concurat până la 30 de ani. La 23 de ani, Simone Biles a anunțat că se va retrage după Tokyo, pentru că simte cum corpul i se dezintegrează.

Deși e o excepție, Biles poate fi un exemplu pentru cum poți înflori când ai alături un antrenor-ghid, nu un antrenor-mână-de-fier. Aimee Boorman, care a antrenat-o de la opt la 19 ani, vorbește despre compasiune, comunicare și conexiune și despre a crește adulți fericiți care vor avea un impact în societate. Când, la 13 ani, în prima ei selecție la lotul de junioare, Márta Károlyi i-a spus lui Biles că nu e suficient de bună, Boorman și părinții gimnastei au decis să refuze a doua invitație. Drept pedeapsă, gimnasta n-a mai fost chemată la lot timp de un an. Când a revenit, Boorman n-a lăsat-o pe Márta să-i suprasolicite corpul sau să-i vorbească despre greutate.

„Să-ți exploatezi copiii, ca societate, în ideea unei viitoare arene unde oamenii vor veni și-i vor aplauda la un moment dat, găsesc acum că este profund greșit. Ba chiar degradant”, mi-a spus o prietenă care a făcut gimnastică până la 11 ani, la Onești, și care abia când a devenit mamă și-a dat seama cât de greșit e să supui un copil la așa ceva.

„Vorbim dintotdeauna că în gimnastică sunt abuzuri”, mi-a spus și jurnalista Denisa Morariu-Tamaș, co-regizoarea documentarului Fata de Aur despre încercarea Andreei Răducan de a-și recupera titlul olimpic de la Sydney, retras din cauza unui test pozitiv pentru pseudoefedrină. „Și nu doar în gimnastică. Sportul cu minori e sport abuziv, să educi un copil să facă ce vrei tu, să înțeleagă la 10 ani că trebuie să muncească nouă ore pe zi, nu cred că e ușor. Și cred că noi, ca societate, încă ne batem copiii. Iar oamenii aceștia erau ca și părinții lor”. Morariu-Tamaș a simțit că scenele din film care arată metodele dure de antrenament au făcut comunitatea gimnasticii să simtă că au pătruns prea adânc în familia ei. „Toți vorbesc de familia gimnasticii, e ca o castă, ca-n orice sport. Au trăit acolo mai mult decât acasă la ei. Dar mi-am dat seama că nu e familia gimnasticii, sunt niște oameni plătiți de statul român să antreneze copii. Eu cred că e de interes public ce se întâmplă acolo.”

E important să avem discuțiile astea și pentru că, în funcție de ce ne răspundem și cum alegem să privim în urmă la cum s-au obținut performanțele din trecut, putem decide cum ne uităm la rezultatele din prezent și la ce așteptăm de la viitoarele generații.

Iar dacă răspunsul e că nu se poate altfel, dacă gimnastica e un sport atât de chinuitor, de traumatizant și de riscant încât să nu poți convinge copii să-l practice cu abnegația de care e nevoie pentru medalii olimpice decât prin metode abuzive, poate ar trebui să ne întrebăm care e scopul lui, al salturilor și răsucirilor, dincolo de spectacolul pe care ni-l oferă. Și cine hotărăște dacă merită.

„Mulți văd asta ca pe o tragedie, că nu mai câștigăm medalii”

Ultima medalie de aur câștigată de România în concursul pe echipe a fost aurul european din 2014, cucerit la Sofia de Larisa Iordache, Diana Bulimar, Ștefania Stănilă, Andreea Munteanu și Silvia Zarzu. (După acel campionat, Bellu și Bitang au făcut un pas în spate, coordonând o echipă de antrenori formată din Lucian Sandu, Lăcrămioara și Cristian Moldovan.)

A fost cel mai frumos moment din viața Ștefaniei Stănilă, care era la primul concurs de senioare. Dar după câteva luni, la mondialul din același an, a ratat la bârnă. Echipa a pierdut locul 3 și medalia de bronz, iar ea s-a simțit vinovată și și-a pierdut încrederea. La antrenamentele care au urmat „pur și simplu mă blocam, nu puteam să-mi dau drumul în elemente”.

Își amintea mereu starea de dezamăgire și că, dacă i-ar fi reușit bârna, erau pe podium. Nu știa ce i se întâmplă, iar antrenorii au încercat să o ajute „și cu frumosul, și mai fără frumos”. Nu s-a pus problema să ia o pauză și nici gândul Olimpiadei, pentru care muncise de la șase ani nu o mai motiva. În 2015 s-a oprit, lipsind de la Mondialul unde România a ratat calificarea la Rio.

Nici Andreea Munteanu, campioană europeană la bârnă în 2015, n-a putut ajuta echipa să se califice la Rio. A făcut parte din lot, ca rezervă, dar și ea venea după câteva luni în care se simțise cu moralul la pământ. Avea insomnii și nu se putea odihni, plângea des, iar în sală avea stări de anxietate care o blocau. Fusese mereu în alertă, competiție după competiție, și se simțea obosită psihic. Și ea spune că antrenorii au încercat să o ajute, dar nu toți au știut cum și unii i-au „făcut mai mult rău decât bine”. I-au amplificat starea și i-au scăzut mai mult încrederea, dar nu vrea să spună mai multe.

La Mondialul din 2015, una din colege s-a accidentat cu o zi înainte de concurs, dar Andreea n-a putut s-o înlocuiască, oricât de vinovată s-a simțit. A fost apoi exclusă din lotul olimpic, iar în 2016 a hotărât să se oprească, una dintre cele mai grele decizii pe care le-a luat vreodată.

După Jocurile Olimpice de la Rio, la conducerea echipei a revenit Nicolae Forminte. Obiectivul era calificarea la Tokyo, iar una dintre noile speranțe era Denisa Golgotă, campioană europeană la junioare. La primul ei concurs de senioare, Campionatul European din 2018, a câștigat două medalii: argint la sol și bronz la sărituri. Dar la Mondialul din 2019 de la Stuttgart, unde România a ratat iar calificarea olimpică, Golgotă a greșit des. Echipa s-a clasat pe 22, cel mai jos loc din istorie, iar Denisa a declarat pentru TVR că a avut un an groaznic și nu crede că mai este o gimnastă pentru competiție. Primăvara asta, s-a retras.

Lipsa de încredere, emoțiile din concursuri, presiunea prea greu de dus, blocajele emoționale se regăsesc în poveștile multor gimnaste din ultimele două cicluri olimpice.

Au fost ani în care presa a scris des despre eșecul, declinul, dezastrul și rușinea în care a ajuns gimnastica românească, iar antrenori, foste gimnaste sau oameni din federație au vorbit despre lipsa lor de motivație sau valoare, despre cum nu înțeleg sacrificiile necesare sportului de performanță, cum bucuria nu e ceva ce simți în fiecare zi la antrenament, ci când îți asumi și îndeplinești un obiectiv; cum nu mai rezistă la durere ca generațiile de dinaintea lor, așa că nu au constanță în pregătire; cum nu-și pot controla emoțiile și presiunea din concursuri, așa că se folosesc de accidentări ca să fugă de responsabilitate.

„A fost într-adevăr și o presiune destul de mare, pentru că toată lumea a așteptat ca aceasta să fie generația care să readucă România pe podium”, mi-a spus Andreea Răducan vara trecută, cu câteva luni înainte de Mondialul de la Stuttgart. „Poate că și ele au căpătat o teamă și o frustrare și n-au reușit să depășească obstacolul acesta. (…) Dar nici nu cred că-și dau suficient silința pentru a depăși anumite obstacole.”

Dar poate că nici antrenorii n-au găsit, într-o lume în care nu mai pot folosi coerciția și controlul, calea de a comunica cu ele. Cum să mergi cu încredere la concursuri când te antrenezi într-o sală în care se strigă „Mi-e rușine să te țin în sală! În ce hal a ajuns gimnastica românească”, „Nu te mai răsuci, mă tâmpito, din umăr!” sau „Te uiți ca idioata la mine!”, cum arată documentarul Fata de Aur că le striga Mariana Bitang gimnastelor din anii 1998–2000, dar și celor care au ratat calificarea la Rio. Sau când ți se spune că ai câștigat din întâmplare aurul european, cum a auzit Andreea Munteanu de la un antrenor secund. Sau când antrenorul Nicolae Forminte spune într-un interviu în Gazeta Sporturilor că atunci „când produci piese de Trabant, nu poți să asamblezi Mercedesuri”.

E o lipsă de empatie în discursul public cel puțin nedreaptă față de niște adolescente de la care se așteaptă să salveze un sport a căror istorie o văd zilnic pe pereții sălilor de antrenament, dar care suferea dinaintea lor – printre altele, din cauza condițiilor dezastruoase de la cluburi, a numărului mic de antrenori rămași în țară, a lipsurilor medicale și financiare.

Bitang și Bellu (care au fost incluși recent într-un consiliu consultativ al federației) spuneau din 2000 că gimnastica suferă și că sunt prea puține sportive din care să selecteze. În 2014, au pornit un proiect național, Țară, țară, vrem campioane, în parteneriat cu Federația Română de Gimnastică și cu sprijin financiar de la OMV Petrom. Au fost într-o caravană națională și au selectat 200 de fete de 6–7 ani, care s-au mutat în șase centre din țară. Gimnastele se apropie acum de vârsta junioratului, câștigă premii la concursuri internaționale, iar fanii scriu în social media că speră să le vadă pe podium la Jocurile Olimpice din 2024.

„Mulți văd asta ca pe o tragedie, că nu mai câștigăm medalii”, spune Marinescu, care și-ar fi dorit să fi mers la Jocuri fără presiune. În 1996, când echipa a câștigat bronz, antrenorii au fost supărați și le-au spus că sunt cea mai slabă generație pe care au antrenat-o. „Mie îmi scapă tragedia, eu n-o văd așa. Asta e, a fost frumos, vremurile se schimbă, nu suntem fabrică, să mergem pe bandă rulantă. Nu e un capăt de lume, e sport.”

Poate dacă am da la o parte poleiala medaliilor și am privi cu mai mult realism în trecut, am accepta mai ușor un prezent în care nu ne mai calificăm și am putea încerca să reclădim un sistem în care sportivul să nu mai fie doar un corp-unealtă în drumul spre performanțe; un bun național, cum spune Marinescu: „Până la urmă, cine stabilește ce înseamnă performanța? Tot noi, oamenii, stabilim. Nu sunt niște reguli impuse de zeități pe care trebuie să le atingem și nu se poate decât cu bătaie și cu heirup”.

Vocea sportivilor începe să se audă mai puternic

Multora dintre noi, gimnastica din țările vestice ne părea mai umană. Sportivele britanice, olandeze, americane păreau mai relaxate, mai zâmbitoare, mai puțin chinuite. Dezvăluirile din ultimii ani, mai ales cele de vara asta, au adus un fel de dezvrăjire. „Cumva bănuiam că ritmul de antrenament e același [în America], dar voiam să cred că nu e”, spune Olaru. „Și uite că a venit filmul ăsta să ne confirme că, de fapt, nu s-a schimbat nimic. Doar ambalajul era foarte bine împachetat.”

Ce ne-au arătat ultimii ani e că narațiunea antrenorilor violenți din est nu e neapărat adevărată. Oamenii închid ochii în fața rezultatelor, indiferent de geografie. E o filosofie a performanței cu orice preț specifică sportului, pentru că se bazează pe un circuit economic, spune și Diaconu. „Sponsorii vor să vadă atleți care bat recorduri, pe care să-i îmbrace cu tricourile și cu încălțările lor, care să vândă reclame. Sportivul e de multe ori o mascotă a unui interes financiar imens.”

Poate și noi am fost complici. Și părinții care și-au încredințat copiii unor antrenori ca să-i scoată campioni, și medicii care au închis ochii, și federația care n-a sancționat derapajele, și noi, toți cei care ne uităm la spectacol fără să ne intereseze prea mult oasele rupte, tendoanele inflamate, durerile și compromisurile din spatele sclipiciului și reflectoarelor. După ce-au văzut Fata de Aur, mai mulți fani le-au spus regizorilor că abia acum înțeleg complexitatea vieții unui copil care face performanță. Înainte vedeau un exercițiu de 50 de secunde, de care se bucurau pe canapea.

„E un gol empatic care s-a creat în jurul ideii ăsteia absolut fabuloase de jocuri sportive”, spune și Diaconu. „La nivel de entertainment, oamenilor li s-a promis că o să vadă imposibilul. Ca la cursele de cai, nu e un interes foarte mare în sănătatea cailor câtă vreme te uiți cu ochii cât cepele la ce e până la urmă un miracol care se întâmplă în fața ochilor tăi.”

E mirajul sportului, dar care pierde din vedere tocmai vocea celor care produc miracolul. Asta pare să se schimbe în 2020. Lumea nu mai poate închide ochii, crede Marinescu, când tot mai multe fete – nu doar din gimnastică, nu doar din sport – își găsesc vocea și curajul să spună ce li se întâmplă.

Și chiar dacă, în România, Diana Teodoru a fost singura din ultimii ani care a vorbit deschis despre ce n-a funcționat pentru ea în gimnastica de performanță, când am întrebat alte sportive din ultimele generații dacă și-ar duce copiii pe același drum, au spus că e o întrebare grea; că trebuie să fii puternic ca părinte de gimnastă și că ar fi foarte atente, implicate și aproape de ce se întâmplă în sală.

Când le-am întrebat dacă ar lua-o de la capăt au spus că da, dar ar vrea ca unele lucruri să fie diferite. De exemplu, să existe o comunicare mai bună între ele și antrenori. O atmosferă mai puțin tensionată în sală. Ca să se poată auzi și vocea lor. Să le poată spune că, dacă urlă în timp ce le dau o indicație nu o să le ajute să țină mai întinse vârfurile. Că dacă nu progresează, nu ajută să-i spui că nu e bună de nimic, ci să încerci și a doua zi, chiar dacă rămâne la același element.

Dacă dai o sportivă afară din sală ca s-o pedepsești sau umilești, n-o să iubească mai mult gimnastica. O s-o iubească atunci când își învinge frica și învață un element nou, când simte că puterea propriului corp o face să zboare, când e la competiții și publicul o aplaudă după un exercițiu, chiar dacă-l reușește sau nu. Când câștigă și simte că totul a meritat, dar știe și că valoarea ei nu vine doar din medalii.

Că nu trebuie să ții un copil luni întregi în cantonament, fără să-l lași acasă în weekend, fără să-i dai voie să-și vadă părinții. „Lasă-l să fie liber”, spune Teodoru. „Dacă chiar vrea să facă sportul ăsta, dacă chiar vrea să ajungă unde zice că vrea, o să vină. O să facă tot ce poate.”

DESPRE DOCUMENTARE:

Pentru acest articol am citit cărți și interviuri, am urmărit emisiuni, filme documentare și am ascultat podcasturi. Am intervievat foste gimnaste (Alexandra Marinescu, Maria Olaru, Oana Petrovschi, Diana Teodoru, Andreea Munteanu, Gabriela Geiculescu), dar și părinți, psihologi, jurnaliști, fani, reprezentanți ai federației. Deși i-am intervievat în trecut, Mariana Bitang, Octavian Bellu și Andreea Răducan n-au răspuns solicitărilor de a vorbi pentru acest material.