Eseu Personal (Despre rugby)

Eram la un meci România – Spania, anul trecut, la sfârșitul lui martie, iar în dreapta mea, doar câteva scaune mai incolo, doi tineri se ridicaseră în picioare să huiduie chiar în momentul în care un jucător spaniol se pregătea să șuteze. De pe rândul din spatele lor s‑a ridicat un domn la costum – fost jucător de rugby după mărimea spatelui –, care și‑a pus palmele pe umerii lor sfrijiți și i‑a așezat la loc, pe scaun.

„Aici nu suntem la fotbal.”

Unul dintre ei a dat să se ridice, s‑a uitat în spate și a rămas încremenit la jumătatea gestului, cu genunchii semi‑flexați. Apoi s‑a așezat la loc. De înțeles – printre spectatori erau mulți bărbați trecuți prin rugby și e greu să‑ți imaginezi un conflict cu ei. Toți anii petrecuți pe teren și‑au lăsat amprenta: au o postură impresionantă indiferent de vârstă, iar privirea și cicatricile de pe față (tăieturi, nasuri diforme, arcade proeminente) sunt avertismente greu de ignorat.

De câte ori ajung pe un stadion, mă șochează câte lucruri am uitat: mirosul gazonului proaspăt tuns, icnetele și gemetele și strigătele jucătorilor (nu se aud la TV), indicațiile antrenorilor, liniștea perfectă care se lasă peste stadion atunci când are loc deznodământul unei faze importante. Dar figura celui care îi așezase pe tineri la locul lor mi‑a adus aminte de toți antrenorii și rugbyștii seniori la care mă uitam cu gura căscată în copilărie și în adolescență.

***

Primul meu contact cu balonul oval a avut loc în anii ’80, în perioada de glorie a rugbyului românesc. Am jucat la Steaua, la copii și la juniori. Tata m‑a dus acolo, imediat după prima notă scăzută la purtare, în urma unei încăierări prin curtea școlii. Am rămas în rugby până aproape de sfârșitul liceului. Pe culoarele de la vestiare sau pe la marginea terenului am întâlnit jucători de legendă. Erau oameni care băteau Scoția, Țara Galilor sau Franța. În 1981, echipa națională pierdea în fața Noii Zeelande cu 14‑6, după un meci în care marcase două eseuri nevalidate de arbitri. A fost un deceniu în care nicio echipă din lume nu putea să parieze că va bate România și se vorbea insistent despre o invitație de a intra în Turneul celor Cinci Națiuni (acum, șase). În jurul rugbyului era o atmosferă efervescentă și cu astfel de oameni drept modele, chiar credeam toți că suntem printre cei mai buni din lume.

Rugbyul este cea mai importantă școală pe care am urmat‑o. Intr‑un vestiar de rugby am auzit pentru prima dată în viață pe cineva cerandu‑mi să mă comport ca un bărbat. Tot intr‑un vestiar am început să asociez „bărbat” cu anumite atribute: onoare, sacrificiu, curaj, spirit de echipă, inteligență, fair‑play. Nu ai voie să trișezi, nu ai voie să te ferești de o confruntare, nu ai voie să te plângi, nu ai voie să rămâi întins la pământ, nu ai voie să protestezi. Nu ai voie să fii înfrânt. Erau leit‑motivele fiecărui discurs al fiecărui antrenor. Ni se repeta zilnic: cel mai important lucru pe care trebuie să îl câștigi pe terenul de rugby este respectul (al coechipierilor, al adversarilor, al spectatorilor). Mai important decât rezultatul este felul în care ai intrat și ai jucat, faptul că ai făcut tot ce puteai, în limitele fair‑playului, ca să învingi. Tot pe terenul de rugby am învățat că există înfrângeri cu care te poți mândri, dar și victorii rușinoase.

M‑am lăsat de rugby speriat de atmosfera gri care era în jurul sportului la începutul anilor ’90. Epoca de glorie trecuse. Mă uitam la seniorii care erau plătiți mizerabil, ca niște muncitori necalificați. Unii dintre ei renunțau, alții își luau slujbe de noapte ca oameni de pază prin cluburi și baruri. Mulți dintre colegii mei au plecat la fel ca mine, înainte de vârsta senioratului. A fost una dintre cele mai grele decizii din viață; mă simțeam ca și cum mi‑aș fi renegat familia. Încă mai simt asta când merg la un meci și mă trezesc vorbind cu jucătorii.

***

În 1995, International Rugby Board a eliminat restricțiile de plată a jucătorilor, permițând trecerea sportului la profesionism. Până atunci chiar și jucătorii din naționale aveau slujbe și se antrenau în timpul liber. Jucătorii buni au semnat imediat contracte de profesioniști și s‑au dedicat complet sportului. Distanța dintre țările din primul eșalon (Australia, Anglia, Franța, Irlanda, Noua Zeelandă, Scoția, Africa de Sud, Argentina și Țara Galilor) și restul lumii a devenit enormă, mai mare decât în orice alt sport de echipă. Să zicem că la fotbal, am putea spera să batem Brazilia o dată la 50 de meciuri.

La rugby, chiar dacă suntem printre cei mai buni din eșalonul doi, nu vom putea bate o țară din lista de mai sus nici intr‑un milion de meciuri. Ruptura asta, în cazul nostru, este consecința sărăciei. Avem câteva mii de jucători, prost plătiți și prost antrenați. La alții, jucătorii talentați sunt urmăriți și pregătiți de la vârsta școlară. La vârsta senioratului sunt deja mai puternici, mai rapizi, mai rezistenți, mai tehnici. Sunt, pentru noi, invincibili. În plus, o comparație între stadionul de la Arcul de Triumf si Twickenham (stadionul pe care joacă naționala Angliei) este la fel de deplasată precum una dintre o garsonieră din Vitan și Palatul Buckingham. În țările din Europa rugbyul se bate cu fotbalul la audiențe (TV și spectatori în tribune), iar în emisfera sudică este, de departe, cel mai important sport.

***

Am ajuns din nou intr‑un vestiar anul trecut, în august. Efervescența creată în jurul naționalei a dat naștere unor turnee neoficiale de rugby pentru amatori. Am intrat intr‑o echipă formată din foști jucători la Triumf, foști campioni naționali la juniori, toți victime ale „perioadei gri”. M‑am schimbat în vestiar lângă alt fost rugbyst, acum inginer în construcții. Mi‑a dat cadou o pereche de jambiere, pentru că le uitasem pe‑ale mele acasă.

Pe teren am redescoperit durerea ascuțită de ficat, de la oboseală (dar dacă treci peste minutele alea poți să alergi mai departe), durerea seacă de la o lovitură în coaste, schemele de joc vechi sau cum te târăști la final până în vestiar, cu toți mușchii și toate oasele praf. Am plecat acasă euforic, dar și șchiopătând după un placaj urât primit pe genunchiul drept. Ca să înțelegi ce se întâmplă pe un teren de rugby trebuie să înțelegi placajul. E o parte fundamentală a jocului, pentru că este procedeul prin care oprești un jucător advers. E și partea cea mai dură din rugby – mai mult de jumătate dintre accidentări se petrec în timpul placajelor.

Placajul frontal corect se aplică la jumătatea coapselor – pui contra cu umărul, în direcția de alergare, și‑i cuprinzi picioarele adversarului cu ambele brațe. Jucătorii mai mici, care nu ar rezista șocului, plachează la glezne. Trebuie să urmărești atent forfecarea picioarelor în alergare, să prinzi momentul când picioarele sunt lipite, să plonjezi și să prinzi gleznele. Dacă ratezi, o să te trezești cu un genunchi sau o gheată în gură. Ce nu se vede din tribună (sau de la televizor) este forța impactului. Imaginează‑ți un cărucior de supermarket, umplut cu sticle și conserve, până abia îl mai miști din loc. Iar cineva ia căruciorul ăla, îl pune în mișcare până prinde viteză și îl impinge spre tine. Iar tu trebuie să stai pe loc în fața lui și să îl oprești.

***

Cei doi tineri pe care i‑am văzut la meciul cu Spania erau însă un semn că rugbyul revine în atenția publicului. Ani de zile tribunele au fost populate doar de foști jucători, plus familiile și prietenii celor din teren. Zgomotul făcut prin social media, de‑a lungul anului trecut, în jurul meciurilor echipei naționale a scos rugbyul din anonimat. A adus la stadion oameni care nu mai fuseseră vreodată la un meci. Ei, și mulți alții, au adus în tribunele de la Arcul de Triumf lipsa de maniere și fluierăturile și huiduielile de la fotbal. Pe de altă parte era pentru prima oară, de la construcția stadionului, când tribunele erau pline la o partidă de rugby.

O paranteză: toate lucrurile pe care le asociem cu „stadion”, doar pentru că trăim intr‑o țară dominată de fotbal, lipsesc din rugby. Oriunde în lume suporterii echipelor adverse stau amestecați, fără să se scuipe sau să se bată, fără să arunce în teren cu sticle și petarde. Tribunele de rugby sunt un loc la fel de sigur precum peluzele pe care stau spectatorii unui turneu de golf. În teren și în jurul lui există un cod de comportament la fel de riguros precum cel de la Wimbledon.

La trezirea rugbyului din amorțire au contribuit și alegerile de anul trecut pentru președinția Federației Române de Rugby. Câștigătorul a fost cel mai tânăr dintre candidați, Alin Petrache, 34 de ani, un fost mare jucător, cu peste 50 de selecții la echipa națională, pe care a condus‑o de mai multe ori din postura de căpitan. A jucat pentru Dinamo, Timișoara, London Scottish, Racing Métro, Bordeaux Bègles, Toulon și Béziers, cluburi de top în rugbyul european.

Pentru multă vreme, conducerile FRR s‑au comportat așa cum se comportă instituțiile culturale românești. Își admiră autist patrimoniul și se întreabă, consternate, de ce nu se înghesuie nimeni la casa de bilete. Alin Petrache a ieșit din starea asta. Iar una dintre primele mutări s‑a dovedit a fi câștigătoare: a angajat un director de comunicare tânăr, fost jucător și el, cu o mulțime de conexiuni în social media. Bloggerii au fost invitați la întâlniri cu jucătorii și antrenorii. Au fost organizate antrenamente deschise pentru public, iar o echipă de bloggeri și twitteriști a fost înscrisă la Turneul Metropolitan de Rugby, o competiție pentru jucători retrași din activitate.

Rugbyul a devenit imediat un subiect la modă – pe Twitter se organizau tot timpul excursii la meciuri sub hashtaguri ca #rugbytweetmeet. Cel mai vizibil efect a fost popularea tribunelor. Naționala de rugby a ajuns să își joace meciurile de calificare pentru Cupa Mondială cu casa închisă. La meciul decisiv, cu Uruguay, biletele se terminaseră cu o săptămână înainte, iar la ieșirea pe teren jucătorii au fost mirați să vadă atâta lume, iar asta în noiembrie, sub un vânt rece și un cer întunecat. Discuțiile din jurul rugbyului au atras și atenția sponsorilor (și a agențiilor de comunicare care îi reprezintă). CEC și Stejar și‑au reînnnoit contractele, au început să sune telefoanele pe la federație, pe panourile de la marginea terenului au apărut nume noi. Nu sunt sume impresionante, nu vorbim despre banii din fotbal, dar federația a ajuns, incet‑incet, să aibă un buget echilibrat. Departe de cât ar avea nevoie, dar mai mult decât în anii precedenți. Iar preocuparea pentru marketingul sportiv bine făcut va da rezultate în continuare. Faptul că Brandient a făcut pro bono rebrandingul federației e un semnal dat pieței că lucrurile se mișcă în direcția corectă, pentru că agențiile nu sunt fundații și rareori fac gesturi complet gratuite.

***

În toamnă vom merge la Cupa Mondială din Noua Zeelandă, să jucăm intr‑o grupă imposibilă, cu Argentina, Anglia, Scoția și Georgia. Iar asta e deja o performanță: România a fost prezentă la toate edițiile competiției. Însă nu avem cum să trecem mai departe. O să pierdem sigur cu primele trei și o să ne batem de la egal la egal cu georgienii. Nu e negociabil, nu este nici măcar un pronostic. Și totuși jucătorii din naționala României așteaptă meciurile astea cu entuziasm. Cred că asta este o definiție bună pentru „bărbat”. Cineva care este gata să lupte și atunci când știe că nu poate să câștige.