Piața

1989, Bistrița. Aveam 10 ani și majoritatea timpului mi-l petreceam în spatelui blocului, locul suprem al copilăriei, un loc destinat fotbalului și altor jocuri consumatoare de energie. Cum fața blocului nu era deloc interesantă de exploatat, fiind o zonă supusă supravegherii părinților și a privirilor trecătorilor, parcarea din spate, cu bara de covoare, câteva barăci neterminate și pereții vecinilor reprezentau destinația ideală pentru orele necontenite de bătaie a mingii, spre exasperarea locatarilor de la parter.

Era o perioadă de libertate maximă, aveam impresia că lumea îmi stă la picioare, că pot face tot ce vreau, fără nicio restricție. Jocul cel mai popular pe atunci era „frunza”, în care te alergai într-un careu strict delimitat pe care nu aveai voie să-l depășești, secondat de „Director/Inginer/ Muncitor/ Șomer”. DIMS era un fel de de bambilici, un tenis cu piciorul jucat în patru careuri, fiecăruia fiindu-i asociată o meserie și un statut social. Dacă jucai bine și dădeai multe mingi în terenul adversarilor puteai să stai bine-mersi în funcția de director, dacă ajungeai „șomer” și încasai trei mingi consecutive (și astfel intrai în trei luni de șomaj) ieșeai pe tușă și erai înlocuit de următorul concurent. Pe margine erau o mulțime de copii care își doreau să intre în joc și să ajungă cât mai sus pe scara socială.

Programul la televizor, de două ore pe zi, cuprindea emisiuni plictisitoare, încadrate de telejurnalele serii care prezentau ultimele descoperiri tehnico-științifice (mai degrabă fantastico-științifice), arătau imagini de la vizita soților Ceaușescu pe ogoarele patriei și interviuri cu ingineri zootehniști care făceau apologia știuletelui-record. În weekend, spre marea mea bucurie, era program și la prânz și se dădeau desene animate, secvențe din filme cu Chaplin și momente umoristice.

Televizorul era un fel de altar la noi în casă. Era locul spre care tindeau toate liniile din apartament, aveam impresia că întreaga clădire a fost construită să pună în valoare acest obiect, un televizor alb-negru, marca Sport 1-2-3. Mi-aș fi dorit un televizor color, dar era deja un lux, trebuia să „ai pe cineva” în sistem, care să te ajute. Tata era inginer, lucra la Întreprinderea Forestieră de Exploatare și Transport, se înscrisese pe o listă a solicitanților de televizor color, însă Comitetul Oamenilor Muncii nu îi aprobase cererea. Mama era medic rezident, la ea nu se făceau liste de televizoare, doar liste de pacienți. Îmi aduc aminte de televizorul alb-negru al vărului meu în fața căruia era montat un filtru static în trei culori – galben, oranj și albastru, care dădea vaga impresie de televiziune în culori.

Pe lângă televiziunea națională mai prindeam câteva canale rusești și maghiare, care se vedeau foarte prost, cu purici, din care, ca să înțelegi câte ceva, trebuia să apelezi la cele mai intime resorturi ale imaginației. Tatăl meu montase o antenă pe bloc pe care o muta aproape zilnic în tot felul de unghiuri și direcții, în căutarea releelor invizibile. Cele mai tari vizionări ale perioadei aveau loc pe Dealul Dumitrei – o formațiune geografică din apropierea orașului, unde profesioniști ai telecomunicațiilor instalau antene și televizoare pe care le alimentau de la bateriile de mașină, organizând un fel de vizionări publice, semi-clandestine. Campionatele europene și mondiale transmise de televiziunile țărilor vecine prindeau viață în pădurea de la marginea orașului. Pentru mine, treaba asta era aproape o activitate ocultă, nu știam unde și când are loc, știam doar că tata merge să vadă meciul în pădure.

Televiziunea a început să capete sens pentru mine în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Bucureștiul, Piața Universității, Piața Palatului, manifestanții, armata, teroriștii, revoluționarii, Revoluția în direct… Totul era nou, se producea cu mare viteză și era extem de pasionant, de departe cel mai bun film de acțiune pe care l-am văzut. După emisiunile anoste și telejurnalele plictisitoare ale anilor ’80 eram în sfârșit martorul unei altfel de „realități”, a unor evenimente în direct, care păreau necenzurate. Acolo credeam că e adevărul, așa arăta Bucureștiul, cu oamenii în stradă, cu revoluționarii care „luptau pentru libertate” și care ne spuneau cum stau lucrurile în teren, direct din studiourile televiziunii. Părinții mei rămâneau în fața micilor ecrane ore în șir, primind tot acest flux de informații care se derula cu o viteză covârșitoare. Din când în când transmisia se întrerupea – eram anunțați că s-au încins camerele de filmat și alte echipamente din studiouri și era nevoie de un timp de răcire. Asistam, fără să știm, la nașterea unui nou mediu de comunicare.

Îmi aduc aminte de zvonurile din acele zile – teroriștii urmau să descindă pe acoperișul blocului nostru. Fiind în apropierea unei unități militare apa putea fi otrăvită, așa că nu aveam voie să bem de la robinet. Trebuia să stingem luminile ca să nu fim observați din stradă. Trăiam un sentiment continuu de frică, care ne paraliza orice formă de acțiune și ne determina să ne identificăm cu rolul de spectator-contemplativ, martor la un proces pe care nu îl poate influența.

Cea mai mare frică mi-o provoca figura lui Ceaușescu ucis. De la imaginea conducătorului suprem, mereu tânăr și retușat, înrămată deasupra tablei din clasă, la imaginea cu trupul său nemișcat, întins pe jos, cu figura schinguită și plină de sânge, era o transformare vizuală pe care îmi era greu să o înțeleg. Dormeam cu capul la perete, de frică să nu văd acea imagine care mi se părea că se formează din faldurile perdelei din cameră. Ceaușescu-mort îmi urmărea fiecare mișcare în timpul nopții.

La începutul anilor ‘90 tata și-a deschis o mică afacere – vindea alimente, haine, țigări, cam tot ceea ce se cerea și nu se prea găsea în Bistrița. Mergea în București destul de des, pe la Expo Market Doraly și în alte spații de desfacere marfă engros, iar uneori mă lua și pe mine. Îmi plăcea drumul și mai ales întoarcerea, când dubița roșie Volswagen T2 era încărcată cu mărfuri și puteam să mă răsfăț cu bomboanele favorite – Bonibon, Jelibon și Topitop. Tot în excursiile ăstea l-am cunoscut pe actorul Hamdi Cerchez, care avea stand și aducea mărfuri din Turcia. Mi se părea așa ciudat ca un actor să vândă țigări și alcool, dar parcă era în rolul perfect, acela al micului întreprinzător de după revoluție, când fiecare încerca câte ceva pe cont propriu.

În București nu stăteam prea mult, vedeam centrul din trecere, însă îmi aduc aminte că ne opream lângă clădirile împușcate și tata îmi arăta urmele gloanțelor. La Universitate, Romană și biserica Krețulescu găseam dovezi, mărturii, amintiri ale zilelor negre ale Revoluției. De fiecare dată mă întrebam cine fusese în spatele armei, din ce direcție se trăgea, către cine, făceam un fel de mini-anchete fictive. Întâlnirile cu Bucureștiul s-au rărit pe final de liceu. Aveam o gașcă de prieteni care îmi ocupa cam tot timpul liber, iar tatălui meu nu îi mai mergea afacerea prea bine. Însă mă pregăteam de admiterea la facultate și îmi doream să mă mut într-un oraș mare.

---

1998, București. Mutarea în București a coincis cu intrarea la prima facultate, la 18 ani. Am început cu ASE-ul, secția de Management. Îmi aduc aminte că mi se păreau oribile majoritatea cursurilor, nu găseam nimic interesant, doar un sistem de învățământ confuz, cu profesori care livrau informația en-gros și care nu aveau timp pentru discuții personale. Singurele cursuri interesante erau cele opționale. Mi-am ales geografia, cu un profesor binevoitor care încerca să ne explice despre avuție la nivel global: cum stau SUA, Rusia, China și Amercia Latină la exporturi, petrol, zăcăminte etc. Îmi aduc aminte că era pasionat de exploatarea cărbunelui și vorbea cu patos despre hidrocentrale. La cursul de filosofie aveam un profesor de 50 de ani, cu părul mereu electrizat, în formă de creastă, care intra în amfiteatru și spunea: „There is no future!”. Ne povestea despre grafittiurile de la Coloane și despre piesele trupei The Prodigy. De la celelalte cursuri încercam să plec cât mai repede, ca să ajung la Cinematecă. Programul acolo era foarte bun și vedeam trei-patru filme pe zi când nu aveam examene sau seminarii obligatorii.

Stăteam în chirie, pe strada Vlad Dracul din cartierul Timpuri Noi, un cartier struțo-cămilă, nici aproape, nici departe de centru, cu blocuri noi, dar și cu multe ruine, clădiri începute în epoca de aur, dar neterminate. Nu ieșeam foarte mult, în afară de Cinematecă, iar Bucureștiul meu, cel din anii 2000, se întindea pe ruta Timpuri Noi-Unirii-Universitate-Romană.

Piața Universității părea un loc destul de comun, departe de imaginea glorioasă pe care i-o conferiseră imaginile de la revoluție. Îmi aduc aminte de un haos generalizat, de multe tarabe și magazine înghesuite, anticariate, deși atmosfera era mult mai vie și energică comparată cu spațiul anost de acum, pavat cu marmură lucioasă. Îmi luasem aparat foto pe film și îmi plăcea să fac fotografii în stradă. În prima fotografie developată în tăvile din baie de acasă, un polițist îl amendează pe un șofer în rond la Universitate, iar în fundal e un banner pe care scrie cu litere mari: „He, he, he… te arde, nu-i așa?”. Era o reclamă la emisiunea Chestiunea Zilei cu Florin Călinescu. Mi se părea o fotografie șmecheră, cu asociere, eram tare mândru.

Piața Universității, ca spațiu al interacțiunilor a început să devină mai prezentă pentru mine după ce m-am mutat în Piața Iancului. Eram mai aproape de centru și rutele autobuzelor treceau pe acolo. Vara mergeam la Motoare, unde se proiectau filme, era bere ieftină și mă întâlneam cu colegii și colegele de la UNATC, facultatea la care intrasem în 2000. În Piață mi-am luat prima amendă de circulație și am rămas fără carnet, am fost mușcat de un câine apărut de după un boschet și am luat prima mare țeapă în tranzacțiile financiare, fiind șutit de un valutist care băgase hârtii printre bancnotele pe care trebuia să mi le dea. Aici era locul unde ieșeam după meciurile echipei naționale, după victoriile electorale sau alte evenimente majore. Am fost aici când Băsescu a câștigat în 2004, când m-am suit pe un chioșc de ziare de pe care era să cad și să îmi rup picioarele. Am fost și în 2007, în noaptea de Revelion, la momentul oficial de intrare în Uniunea Europeană.

Piața devenise un fel de scenă, un loc al evenimentelor de masă, un fel de ramă care încadra orice moment festiv major care părea să ne scoată din amorțeala de zi cu zi. O ramă în care treptat pătrundeau reclamele, sticlele de bere, luminițele de Crăciun și personajele de film care anunțau premierele cinematografice, locul în care consumerismul își făcea apariția spre marea voioșie și cu acordul poporului-spectator. Pe atunci nu intuiam că voi petrece acolo atât de multe zile și nopți.

---

12 ianuarie 2012. Cu puțin timp în urmă mă întorsesem din Asia Centrală, unde am călătorit aproape trei luni, în cadrul unui proiect de documentare a vieții oamenilor din fostele republici sovietice. Lucram la editarea materialelor video și încercam, împreună cu editorul Gabi Basalici, să găsim o formulă de a le pune cap la cap. Era una din acele seri care nu promitea nimic special. Tocmai mă pregăteam să plec spre casă când m-a sunat un prieten să îmi spună că e haos în Piața Universității și că ar trebui să merg până acolo. Mi-am luat camera și am pornit spre kilometrul zero.

În Piață era agitație mare, sirenele jandarmeriei se auzeau peste tot, tocmai fuseseră trase câteva focuri de avertisment, iar unul dintre jandarmi repeta la portavoce: „Vă rugăm să părăsiți piața! Vom folosi forța”. Am început să filmez ce se întâmplă în jurul meu, să surprind acțiunea principală, raportul dintre protestari și forțele de ordine.
La un moment dat jandarmii încep să îi alerge pe participanți, se fac arestări, lumea huiduie și e revoltată. Pare că s-a închis piața publică, unii întreabă care sunt limitele, „până unde ține piața?”. Mi se pare inacceptabil ca oamenii să fie evacuați dintr-un spațiu public, din acel loc care le aparține și care a fost câștigat atât de greu la Revoluție. Filmez în total vreo 20 de minute, după care mă duc acasă și selectez o parte din material. Pe la șase dimineața încarc materialul pe YouTube și mă duc la culcare. Spre surprinderea mea, clipul ajunge să aibă a doua zi peste 50 de mii de vizualizări. Subiectul e fierbinte, oamenii discută pe larg despre cele întâmplate, despre legea sănătății, Raed Arafat, despre Băsescu, proteste, jandarmerie. La 23 de ani de la căderea regimului Ceaușescu, oamenii vor să recucerească spațiul public.

În acea seară am revenit în Piață. Atmosfera era mai tensionată decât în prima zi. Pe partea cu Teatrul Național tocmai sosiseră membri ai galeriilor de fotbal, de undeva din spate cineva a aruncat cu un cocktail molotov, iar jandarmeria începuse intervenția. Pentru câteva ore Piața Universității devenise zonă de război. Am reușit să ajung pe carosabil, în mijlocul bulevardului, în zona în care se aflau jandarmii – aveam acces la o perspectivă din interior, din spatele rândurilor. Pietrele cădeau din toate direcțiile și mă gândeam tot timpul la aparat, cum să îl protejez mai bine ca să pot filma în continuare. După un timp gazele lacrimogene și-au făcut efectul și a trebuit să găsesc un loc mai liniștit.

Am plecat din Piață și m-am reapucat de editat. Un reporter de la o televiziune străină m-a sunat să mă întrebe dacă am imagini violente – sânge, oameni bătuți, gaze, fumigene. Nu îl interesa ce s-a întâmplat în piață, ce vor oamenii, care sunt nemulțumirile, știrea trebuia să fie acompaniată de imagini violente. Spre dimineață am încărcat episodul doi despre evenimentele din Piață, cu subtitlul „războiul” și mi-am propus să fac un fel de serial online (s-a întins pe parcursul a 20 de zile, până în momentul în care intensitatea protestului a scăzut). Era prima dată când testam capacitatea internetului ca mediu de propagare a informațiilor, iar răspunsurile și interesul mare a publicului îmi dădea determinarea necesară ca să continui.

Din când în când vorbeam cu părinții la telefon care urmăreau evenimentele cu sufletul la gură, făcând zapping de la o televiziune la alta. În 19 ianuarie, când a avut loc intervenția în forță a jandarmeriei, m-a sunat tatăl meu să mă întrebe ce fac și să îmi spună că a văzut că sunt violențe, dar mai bine să nu mă duc. Întâmplător, plecasem deja din Piață și eram la volan, în drum spre casă. Din tonul său protector mi-am dat seama că are loc ceva important și trebuie să mă întorc. Am virat brusc, am trecut de toate semafoarele pe roșu și am oprit cât mai aproape de hotelul Intercontinental. Am coborât din mașină și am început să alerg spre piața, cufundată în gaze lacrimogene și înconjurată de forțe de ordine. În acea seară am filmat cele mai interesante momente din tot materialul cules în 2012.

Zilnic urmam un fel de ritual. După ce îmi beam cafeaua de ora opt seara, plecam în Piață să caut momentele definitorii ale serii, dar și lucrurile inedite, acele discuții sau situații care aveau loc undeva în spatele acțiunii principale. Filmam și cadre generale, secvențe de legătură, iar în drum spre casă îmi derulam în minte secvențele cele mai puternice și mă gândeam care va fi următoarea succesiune de montaj. Mă fascinau grupurile de protestatari, fiecare urmând ideologii diferite, uneori contradictorii, diversitatea mesajelor (de la „jos Băsescu!”, la mesaje împotriva întregii clase politice, a exploatării de la Roșia Montană, împotriva gazelor de șist, de susținere a drepturilor femeilor sau de solidarizare cu protestatarii din alte țări). Mă pasionau mișcările de trupe, strategiile folosite de protestatari și de jandarmerie și felul în care media arăta protestele (lucru care mai degrabă mă intriga în mod negativ). Posturile de televiziune au instalat platforme și macarale care survolau spațiul, proiectoare care iluminau și decupau doar anumite zone ale protestului, evenimentele fiind comentate în direct de reporteri și pseudo-experții din studiouri. Simțeam că aș putea arăta lucrurile altfel, că aș putea oferi o alternativă la imaginea promovată de televiziuni, fiecare urmându-și propria agendă.

Față de Piața Universității văzută în copilărie la televizor, cea pe care o primeam de-a gata și în care credeam necondiționat, acum simțeam că am puterea să arăt Piața mea, cea pe care o vedem de la nivelul străzii. Pentru mine locul ăsta era un loc al solidarității, ceva de care aveam nevoie cu toții, un loc în care, la 23 de ani de la Revoluție, oamenii ieșeau să își exprime nemulțumirile din nou. Studenți, ONG-iști, jurnaliști, artiști, corporatiști dar și oameni în vârstă, șomeri sau oameni ai străzii, categorii marginale și marginalizate, cu toții își găseau în Piața Universității o ancoră, un spațiu al compasiunii și al comunicării. Pe lângă protestatrii cu program zilnic, pe care începusem să îi cunosc, în fiecare zi eram martorul unor apariții noi, de multe ori originale. Am întâlnit un bărbat care spunea că a venit pe bicicletă dintr-un sat din Teleorman (Merenii de Jos) revoltat de ce a văzut la televizor, un altul care avea un papagal de jucărie și o pălărie de pirat și vorbea în turcă, un domn care purta un os la gât și lupta împotriva Americii, a rușilor, a imperialismului, a capitalismului, a comunismului, a cam tot ce se putea, un bărbat care punea întrebări capcană și citea dintr-o carte care se numea Zamolxe arianul. Erau oameni care se manifestau în feluri inedite, mai ales în față la Teatrul Național, unde părea să fie un fel de scenă a liberei exprimări. Era acolo doamna cu scheletul de jucărie care îl reprezenta pe Băsescu, bărbatul cu țeapă, cel cu șobolanul mort, băiatul purtat pe umeri într-un sicriu pe care scria „Jos Băsescu”, fetița cu coliva.

După un timp, vremea s-a răcit brusc și oamenii veneau în grupuri tot mai mici, stăteau în cerc, lipiți între ei, încercând parcă să se încălzească în fața unei sobe imaginare. Mai aveau loc dansuri și scandări, însă vremea nu dădea semne de încălzire, și era cam greu să te manifești la minus douăzeci de grade. Atunci am început să mă concentrez mai mult pe strângerea unei arhive, a unui material pentru un viitor proiect, care să prezinte protestele per ansamblu, urmărind dinamica și evoluția străzii în întreaga perioadă dintre 2012 și 2013.

Simțeam că trebuie să îmi clarific lucrurile și să le arăt și altor oameni ce am văzut în stradă, ce s-a întâmplat pe parcursul unui an de zile în mijlocul protestatarilor. Împreună cu Gabi Basalici, Vlad Voinescu, Vlad Plăiașu și Andra Matzal am încercat să punem cap la cap orele de material și să povestim piața anului 2012. Rezultatul a fost filmul București, unde ești?, realizat 100% din fonduri propri, un proiect independent la care lucram în toamna anului 2013, când bucureștenii s-au reîntors în stradă, protestând împotriva exploatării de la Roșia Montană.

---

Septembrie 2013. Era o zi de duminică, ora cinci după-masa. În Piața Universității începea să se strângă lumea. Aflasem că unii dintre protestatari vor încerca să spargă cordonul de jandarmi și să iasă pe bulevard, ocupând carosabilul. Încercam să fiu cât mai bine poziționat ca să prind momentul. La un moment dat, atmosfera s-a tensionat, oamenii au început să se împingă și să blocheze strada. Era începutul primului mare protest pornit din online și direcționat împotriva unor probleme grave de mediu.

Oamenii își luau strada înapoi și îmi plăcea lucrul ăsta – într-un oraș al mașinilor, al traficului și a poluării, a haosului și a lipsei de respect, oamenii aveau un statement, ocupaseră chiar spațiul mașinilor. Cred că numărul mare și faptul că se aflau în control le dădea putere și încredere în acțiunile lor. Știam dinamica unui protest, știam că lucrurile se vor liniști și vor intra pe o pantă descendentă după un timp, însă eram curios dacă proiectul minier va putea fi oprit la presiunea străzii.

Piața Universității mă ținea captiv pentru a doua oră, în momentul în care încercam să termin filmul primului protest. În stradă era acum o altă generație, mulți tineri la 20 de ani, născuți probabil după epoca televizorului alb-negru și a canalului de televiziune unic. Oameni care se uită la ce se întâmplă în alte țări, care s-au săturat de promisiuni electorale, de sistemul politic care nu îi mai reprezintă. Care vor să își ia strada înapoi. Pentru totdeauna.

Mulți oameni m-am întrebat despre rolul meu la proteste, de care parte sunt și cu cine mă identific mai mult. E adevărat că uneori camera e un scut, un filtru (chiar dacă nu are doar trei culori) prin care percepem ce se întâmplă în jurul nostru. Cu toate ăstea, din spatele camerei înțelegeam furia, dorința de schimbare și lupta cu sistemul a protestatarilor și încercam să observ cât mai mult și să mă bucur de faptul că sunt acolo, că le pot spune și altora povestea mea, cea începută de mult în fața televizorului de acasă și care acum prindea contur și era atât de reală.

Piața Universității a fost preocuparea mea principală în ultimii ani. Pe lângă perioada de post-producție a filmului și de filmare a altor proteste, începusem un Master în Antropologie Vizuală și Media la Universitatea Freie din Berlin. Tema lucrării finale a fost legată de transformarea spațiului de protest, din 1989 până în zilele noastre, cu focus pe Piața Universității. Parcă era ceva din trecut ce încercam să reconciliez, imaginile privite la distanță, mediate, cu cele imediate, surprinse recent. Protestele la care asistasem mă obsedau, voiam să le înțeleg mai bine, să îmi dau seama de ecuațiile ascunse din spatele lor, de formulele matematice care îi fac pe oameni să iasă în stradă, de momentele care le generează, dar și de factorii care duc la declinul unei mișcări. Când protestăm, de ce, până când, cu ce scop, cu ce rezultat? Înțelegând importanța momentului 1989, am înțeles valoarea protestelor recente, chiar dacă sunt ale unei alte generații și nici pe departe la fel de unanim acceptate. Am înțeles că atunci când încrederea în politic scade sub cotele decenței, oamenii au nevoie să iasă și să-și manifeste nemulțumirile.

Piața Universității are o viață și în afara mișcărilor de stradă. Aici se aprind luminile de Crăciun, sunt instalate oule de paște, fântâna e flancată de arcași, sticle gigant de bere sau e împodobită de fulgi de popcorn. Dar Piața e și locul memoriei, locul unde au murit oameni în anul 1989. E locul de întâlnire, atât al bulevardelor, cât și al oamenilor, al întâlnirii trecutului cu prezentul, un loc al cărui semnificații actuale le vom afla, probabil, după mulți ani de acum.