Pink Patricia

Am vreo 21.000 de oameni care mă urmăresc pe Facebook și 37.000 pe Instagram. Știu de ce sunt acolo pentru că îmi zic ei direct. E faptul că sunt diferită, că nu mi-e frică să vorbesc despre subiecte care afectează enorm de multă lume, despre lucrurile nașpa prin care treci în viață, dar despre care nu vorbește nimeni. Asta apreciază cel mai mult la mine, că nu sunt doar o fată drăguță care se îmbracă drăguț și care pune poze drăguțe.

Încă nu sunt sută la sută împăcată cu corpul meu, dar lucrez la asta. Am trăit ani întregi urându-mi corpul și nu pot să apăs pur și simplu un buton care să șteargă tot ce mi s-a întâmplat.

Când eram mică eram super, super slabă. La șase-șapte ani, de ziua mea, am primit prima mea bicicletă adevărată. Am o poză de atunci și cred că picioarele îmi erau puțin mai subțiri decât barele de la bicicletă.

Mama a fost tot timpul o femeie la modă. E genul care merge la cumpărături pe tocuri de 12 centimetri și pe care o dor picioarele când umblă în flats. Înainte să intre în mare, se dă cu gloss pe buze și cu rimel la ochi. Dintotdeauna a fost așa, super aranjată. Am luat chestia asta de la ea. Cum știam că e plecată de acasă câteva ore, îi dădeam năvală în dulap. Toate rochiile i le scoteam, le probam, mă puneam pe tocuri și îi furam machiajul.

Eu m-am născut în Arad, în 1995, dar ne-am mutat în Cluj când aveam cam un an, după ce au reușit ai mei să-și găsească chirie, joburi. Pe vremea aia eram foarte săraci, când eram bebeluș maică-mea plângea că n-avea bani să-mi cumpere scutece. Acum mama are propria firmă, face traininguri pentru bănci, rapoarte financiare. Tatăl meu e asociat la o firmă care lucrează cu fonduri de investiții. Mă bucur enorm că n-au fost genul de părinți care să push it, nici pe mine, nici pe frate-miu mai mic. Și-au dat seama foarte devreme că n-o să lucrăm în domeniile lor, așa că ne-au lăsat în pace să ne vedem fiecare de drum.

O amintire cu tata care mi-e foarte dragă: în ciclul primar eram obsedată de Harry Potter. Se lansa cartea a cincea la Librăria Universității, pe atunci cea mai mare din Cluj. Am fost acolo cu tata pe la opt-nouă seara și am aflat că, de fapt, cartea se lansa la 12 noaptea. Am stat cât am stat pe acolo și am zis că n-are rost să stăm patru ore, că mergem acasă și după aia ne întoarcem. M-am pus pe fotoliu, am adormit și a doua zi de dimineață m-am trezit și am început să plâng, că e dimineață, că n-am fost, că s-au vândut toate. Pe urmă m-am uitat pe lângă mine și era cartea pe jos. Se dusese tata s-o cumpere.

Eram mai atașată de el în perioada aia. Mama era mai strictă. Erau un fel de good cop, bad cop.

Înainte să ajung la școală aveam impresia că sunt super normală. În prima sau a doua zi din clasa I, a venit la mine un copil cu care nu vorbisem niciodată și mi-a zis: „Tu ce ai dinții așa mari în față?” Eu până atunci nu știam că am dinții mari. Nu mi se mai spusese și nu mă uitasem neapărat în gura altor persoane. Cred că am zis ceva de genul: „Așa mi i-a dat Dumnezeu”. Ăla a fost momentul în care am început să mă compar cu alți copii, în care mi-am dat seama că ceva e diferit la mine.

---

În clasa a IV-a aveam vreo 44 de kilograme. Apoi am fost cu ai mei la un revelion, iar a doua zi mi-au apărut pe piele niște pete ciudate care mă mâncau. Am fost la urgențe, mi-au făcut o injecție și s-au retras. În noaptea aia, a venit maică-mea în cameră să mă verifice și era să mi se închidă gâtul, pentru că mi se umflase limba. Eram toată umflată și m-au dus iar la urgențe. A fost foarte grav, mi-au cedat rinichii. Ca să nu mor, m-au pompat cu cortizon. Cred că două săptămâni am fost internată în spital și în fiecare zi aveam perfuzie.

După ce am ieșit din spital, am început să mă îngraș. Nu s-a întâmplat instant, ci treptat, după trei-patru săptămâni. Eram la școală și mi-a făcut profa de sport observație că m-am îngrășat și că stau prost. Probabil îmi spusese asta ca să n-am probleme cu spatele pe viitor, dar eu abia atunci am realizat că am burtă. Cum oamenii făceau anumite remarci, începeam să observ. M-am simțit foarte prost, mai ales că nu mă trăsese la o parte, ci făcuse remarca asta de față cu toată lumea.

La școală lumea era grupulețe-grupulețe. Tot timpul încercam să fiu ca fetele populare – fetele alea care erau toate blonde cu ochii albaștri, cumva stereotipul de the pretty girl. Eu am părul șaten, pe atunci eram tunsă destul de scurt, cu părul până pe la umeri, și eram și mai grasă și mai scundă decât ele – nu chiar cea mai scundă din clasă, dar penultima. Odată I got into trouble pentru că lor li se părea super cool să înjuri și am început și eu să înjur. Încercam să mă port ca ele, să vorbesc ca ele, să umblu ca ele, să mă îmbrac ca ele. Știu că eram chiar în clasa a V-a când apăruseră pantalonii cu talie joasă și trendul cu egări, tricouri lungi peste și curele în talie. N-aveam încredere în mine, nu-mi exploram personalitatea și vedeam că ele par super self-confident. Mă uitam și la Rebelde pentru că o făceau ele. Era o telenovelă de adolescenți. Ai mei nu-mi dădeau voie să mă uit la telenovele, pentru că erau prostii. N-aveam televizor în cameră, așa că mă ascundeam la ei și de fiecare dată când intra cineva, mutam repede canalul. Părinții mei credeau că mă uit la filme porno.

Maică-mea a fost tot timpul atentă la ce-mi dă de mâncare. Nu era genul de mamă care, dacă-i ziceam că mi-e foame la unu noaptea, îmi făcea cartofi prăjiți. Tot timpul îmi dădea la cină, la ora șapte, o salată și a încercat să am un stil de viață cât mai sănătos.

După un an-doi, mama a văzut că metabolismul meu nu-și revine. Pentru că începusem să mă simt foarte complexată și mă îngrășam foarte ușor și slăbeam foarte greu, m-a dus la tot felul de doctori: cu tiroida, cu tot felul de analize, și niciodată n-au reușit să găsească nimic. Eu am fost convinsă că tratamentul cu cortizon a fost lucrul care mi-a dat metabolismul peste cap. Dar nici acum, după o grămadă de investigații, niciun doctor nu reușește să dea o explicație clară.

În gimnaziu colegii începuseră să se ia de mine, basically pentru cum arătam. Eram destul de retrasă și timidă. M-a atras dintotdeauna tot ce ținea de cultura japoneză și a început să mă obsedeze și J-rock, care e rock japonez. Artiștii sunt ca un fel de drag queens. Nu se îmbracă în femei, dar tot timpul se machiază și se aranjează într-o anumită estetică. Ascultam The Gazette, Screw, Dir En Grey. Aveam toată camera tapetată cu afișe cu ei. N-a fost niciodată o chestie populară în România, dar aproape în fiecare lună mai găseam câte un poster cu o trupă de genul în revista Popcorn. Mă îmbrăcam mai mult în negru, combinat cu stiluri japoneze ca decora sau visual kei. Mai purtam câteodată șosete înalte până la jumătatea pulpei, în dungi, mai de școlăriță, mai puneam agrafe în păr și chestii largi, deloc mulate – mai aveam și vreo două fuste care îmi plăceau, dar în general erau pantaloni. Purtam și tricouri largi, cu nume de trupe sau pe care scria Tokyo.

La școală au început să-mi spună că sunt emo, că vreau să mă sinucid, că nu știu cum. Îmi spuneau că sunt vrăjitoare și se aliau împotriva mea. Tot timpul încercau să mă bage în probleme cu profesorii, spuneau că m-au văzut fumând sau mă pârau când întârziam. Câteodată le răspundeam la șicane înapoi, altădată le ignoram.

La un moment dat au făcut clubul anti-castor: castorul eram eu, din cauza dinților. Și efectiv toți, în afară de două-trei fete din clasă cu care încă mă înțelegeam, își scriau pe mână „clubul anti-castor” și cei care aveau scris pe mână „clubul anti-castor” n-aveau voie să vorbească cu mine sau, cel puțin, nu frumos. La educație fizică nimeni nu voia să mă ia în echipă. Rămâneam ultima, până când intervenea profesoara.

Toate astea au coincis cu divorțul alor mei. Începuseră demersul, tata se mutase. Simțeam că au destule pe cap și că nu mai au nevoie și de prostiile mele. Cred că niciodată n-am insistat destul încât să înțeleagă și ei că ce se întâmpla la școală era chiar foarte nasol pentru mine. Mă simțeam singură, se distrusese iluzia aceea pe care ți-o creează, cumva, părinții – de dragoste și încredere în relații.

Profesorii nu se implicau deloc în chestii de-astea. Dimpotrivă. La un moment dat eram într-o fustă de școlăriță până un pic deasupra genunchilor și cu ciorapi înalți. Eram în clasa a VI-a. Am intrat în curtea școlii și un băiat cu un an mai mare a venit la mine și mi-a ridicat fusta în mijlocul curții. M-am dus plângând la diriginta lui. A avut o reacție pe care n-o s-o pot uita toată viața. M-a scanat cu privirea și a zis: „Păi da, uită-te la tine cum arăți. Ce te aștepți să se întâmple?”

Victim blaming at its best.

Dacă mi-ar zice asta cineva acum, aș zice: „Ești prost? E vina mea dacă cineva face un lucru total nesimțit și out of place, indiferent de cum sunt eu îmbrăcată?”. Dar la vârsta aia ce să zici? Atunci n-ai atâta încredere în tine și internalizezi că e vina ta pentru ce se întâmplă, chiar dacă ți se pare că e o nedreptate. Dacă nu-ți ia nimeni apărarea, ajungi să dai vina pe tine.

Din generală și liceu am rămas cu tot feelingul ăla de groază, de loneliness. Îmi era groază să mă duc la școală. De multe ori eram așa de stresată că adormeam, deschideam ochii și aveam impresia că a trecut un minut de când m-am culcat și nu mă odihneam absolut deloc. Din cauza asta, dar și ca să amân momentul trezirii, îmi puneam vreo patru-cinci alarme în timpul nopții ca să mă trezesc de mai multe ori. Când auzeam alarma puteam să mă bucur pentru o secundă că I don’t have to get up yet. Mă trezeam și de multe ori începeam să plâng când mă gândeam că iarăși o să mă simt toată ziua expusă și diferită și dată la o parte. Plângeam pe ascuns. Plângeam cât timp mă spălam pe dinți, până mă îmbrăcam.

De mâncat, mâncam ce-mi dădeau maică-mea și bunică-mea. Nu mâncam burgeri, nu cumpăram chipsuri, nu-mi dădeau desert la fiecare masă, nu aveam un stil de viață super nesănătos, nici n-o țineam pe diete non-stop, poate o dată pe lună mai mâncam paste. Niciodată n-am fost genul căreia să-i placă să alerge pe munți, dar chiar am încercat, mai ales după ce am început liceul, să fac sport, să merg la sală. Aveam și antrenor personal. Mai ales în contextul în care eram destul de comodă, era foarte frustrant să văd că eu chiar mă chinui și merg o lună constant la sală și slăbesc două kilograme și, după aia, dacă nu mai mergeam o săptămână, puneam trei înapoi. La sală mă și simțeam extrem de complexată, aveam impresia că toată lumea se uită la mine și că mă judecă, mi-era greu să reușesc să mă țin. Aveam între 50 și 60 de kilograme și m-am oprit din înălțime la 1,60 metri.

În timpul liceului aveam un grup de patru prietene. Acum mai țin legătura doar cu una dintre ele, dar în vremea aceea eram super apropiate; chiar au fost the silver lining. Prietena mea cea mai bună din grup, Nono, era genul de persoană super slabă, care și mânca la fel ca mine, dar pe ea nu se punea și pe mine da. Era extrem de frustrant că observam în jurul meu atâtea fete ca ea, care nu fac nimic și au corpul perfect și eu aveam perioade în care chiar mă chinuiam extrem de mult și nu rezolvam nimic.

Prin clasa a X-a eram într-o comunitate online de gyaru, un stil de fashion japonez. Așa am ajuns pe blogul personal al unei tipe din Finlanda și am ajuns să ne împrietenim. Tipa era super, super slabă și, la un moment dat, mi-a trimis un link cu un forum. Forumul era un fel de how to pentru bulimie și anorexie, unde tot felul de fete își povesteau experiențele lor. Nimeni nu zicea „Fii anorexică, it’s great”, dar povesteau ce fac și cum fac: cum te ferești de alți oameni, cum maschezi chestia asta, cât au slăbit, ce mănâncă, ce nu mănâncă. Mie îmi era atât de greu să slăbesc pe cale naturală, încercasem și pastile diuretice, și pastile de slăbit și diete minune, nimic nu mă ajuta. Și nimic nu-mi doream mai mult decât să fiu și eu slabă. Ce faci, stai în casă și nu mănânci? Sau și mai bine, mănânci tot ce vrei și nu se pune nimic pe tine pentru că dai afară?

---

Nu mai țin minte ce am mâncat prima dată când am vomitat intenționat. Mi-am spus că o s-o fac și o s-o fac puțin. Și asta e chestia pe care toți ne-o spunem, că suntem în control și că e o chestie pe care alegem să o facem și când nu mai vrem să o facem, putem să ne oprim. Și asta e cel mai periculos, că nu e așa. Cum slăbeam, lumea îmi zicea „Vai, ce fain că ai slăbit”. De fapt nu știau că eu vomitam de trei ori pe zi ca să arăt așa. Aici intervine body dysmorphia: în momentul în care tu ai bulimie sau anorexie, nu te mai vezi așa cum ești de fapt. De la 62-63 de kilograme ajunsesem la 46, în câteva luni. Dar în capul meu nu slăbisem nimic. Eu visam să ajung la 45. Și nu înțelegeam, îmi venea să vomit tot mai des. Mă simțeam îngrozitor și mi-era rușine cu corpul meu. Nu eram în stadiul ăla de poze cu femei anorexice care au oasele lipite, dar eram slabă, aproape aveam thigh gap și eu mă vedeam ultima grasă de pe lume.

Am continuat un an și ceva, apoi am avut câteva luni în care nu am mai făcut-o, după aia mi-a revenit și a durat din nou un an. În lunile în care m-am oprit cred că m-am speriat puțin. Îmi dădusem seama că nu e o chestie pe care o fac ocazional, ci o chestie care se întâmplă de fiecare dată când mănânc.

E pe bune o boală mintală, pentru că și astăzi încă mai simt câteodată nevoia să fac asta. La un moment dat pur și simplu revine, poate fi triggered de orice, de faptul că am mâncat un pic cam mult, de faptul că m-am urcat pe cântar și am văzut că m-am îngrășat, de orice. Vocea aia nu te părăsește niciodată. Și ăsta e un challenge, trebuie să te lupți cu ea și să alegi să fii mai bun decât ești, s-o ignori în fiecare zi. Nu e ca și cum e o răceală, iei un paracetamol și se duce. Astăzi îmi iubesc și îmi respect corpul și tot mai aud vocea câteodată.

Mi-era foarte frică să mă întâlnesc cu alți oameni, nu voiam să mă vadă, mai ales în momentul în care am încercat să mă opresc din a vomita și mă îngrășam. Nu ajuta nici că mama îmi spunea cum trebuie să mănânc și că trebuie să fac sport. Aveam și un blog, dar îl țineam secret de colegi: s-a numit x-princesscomplex-x până printr-a IX-a, apoi l-am redenumit Wings for Liberty. Scriam ce făceam, mai puneam câte o poză. Din când în când, în funcție de starea mea psihică, mă photoshopam. Nu cât să par XS, dar tot timpul umblam la talie și la față ca să par cât mai slabă. Asta îmi cauza super mare anxietate când mă întâlneam cu oameni; tot timpul îmi imaginam că mă judecă și se uită la mine și mă compară cu ce văd online și se gândesc că de fapt sunt mai grasă, că de fapt n-arăt ca-n poze.

La început de clasa a XII-a am avut o perioadă în care mi-a fost mai bine și după aia, în iarna aceea, mi-a revenit. Mama făcuse iarăși remarca să nu mai mănânc seara și am izbucnit. „Ai idee cum e să intri într-o cameră și să verifici pe toată lumea ca să te asiguri că nu ești cea mai grasă persoană din încăpere?”, i-am zis. „Să te compari cu toată lumea pe lângă care treci pe stradă?” Ea le-a luat ca pe niște copilării și atunci m-am super enervat, pentru că eu mă deschideam față de ea.

Pe atunci nu aveam o relație extraordinară. Ea încerca sa se apropie de mine, dar eu eram super închisă și refuzam să comunic. Vorbeam: „Ce faci?”, „Bine”. Mi s-a părut că a trivializat tot ce spuneam eu. Am izbucnit și i-am zis: „Tu ai idee că din cauza ta vomit la fiecare masă?”. Inițial a negat. Pentru ea a fost foarte șocant să-i zic așa ceva. N-a zis neapărat că mint, dar mi-a zis ceva along those lines, că nu pot să dau vina pe ea pentru alegerile pe care le fac eu în viață. Țin minte supărarea că ea n-a avut reacția pe care voiam eu s-o aibă. N-a început să plângă și să spună că îi pare rău. I-am zis că e o mamă îngrozitoare, cum să vină o fiică să-i zică mamei că e bulimică și ei să nu-i pese? Acum e printre lucrurile pe care le regret cel mai mult.

Crescusem cu ideea că, chiar dacă fac ceva în viață, ea n-o să fie fericită și mulțumită și mândră de mine până când n-o să fiu slabă. Cred că acea conversație, în care ea a refuzat să take the blame pentru ceva ce a fost alegerea mea, deși pe moment m-a rănit foarte tare, mi-a implantat în subconștient ideea că e vorba de viața mea și de alegerile mele. Da, modul în care te cresc părinții are o influență asupra ta, dar tu decizi dacă înveți, dacă iei lucrurile astea ca pe un lucru pozitiv sau negativ.

O perioadă n-am mai vorbit cu mama despre bulimie, nici nu s-a băgat. Nici eu nu am mai adus vorba, să zic că e ceva serios și chiar e o problemă. Relația noastră a continuat să fie așa, rocky, până când m-am mutat de acasă.

---

Tot în clasa a XII-a l-am cunoscut pe Emil, prietenul meu. Fotografa Marta Popescu venise în Cluj cu proiectul Iubesc și postase pe Facebook că ar avea nevoie de ajutor. Trebuia să mă întâlnesc cu Emil, și el voluntar, să lipim niște afișe în oraș. Am stat de vorbă vreo două ore. Una dintre primele chestii pe care le-a făcut a fost să-mi complimenteze unghiile, ceea ce nu mai auzisem niciodată de la un tip. De asta m-am simțit așa super relaxată lângă el, we clicked de la început. Atunci era la facultate și era destul de la început cu fotografia. Ne-am tot întâlnit și apoi a început să-mi facă și mie poze.

E mai mare decât mine cu doi ani și jumătate. Mi-a plăcut din start că știe foarte multe și despre make-up și despre modă și nu e genul de bărbat stereotipic. M-ar super enerva să am un prieten care nu m-ar înțelege când stau să mă machiez sau n-ar avea răbdare cu mine când îl întreb cum să-mi accesorizez o ținută.

I-am spus despre bulimie când aveam impresia că am trecut peste. Chiar la începutul relației, tot în clasa a XII-a, în perioada aceea în care eu eram OK. Ieșiserăm la un pahar de vin, eram doar noi doi la masă. I-am spus așa, conversațional. N-a fost ceva de care să-mi fie frică sau la care să mă fi gândit înainte super mult timp. Cred că vorbeam despre noi și it came up. În mintea mea credeam că it’s over; am menționat-o ca pe o problemă din trecutul meu.

După Bac m-am mutat cu Emil într-un apartament al mamei mele. Ea n-a vrut din prima, dar, pentru că am luat 10 la examen, a zis că ăsta e cadoul meu. La facultate am intrat la Jurnalism. În adolescență m-am visat lucrând la o revistă, pendulam între una ca National Geographic și una de modă.

Însă în perioada aia, după liceu, bulimia a revenit. La un moment dat ajunsesem aproape letargică, mi se făcea rău când mă ridicam din pat, când făceam mișcări prea bruște. Practic, în anul I de facultate nu mai aveam energie nici să mă duc la cursuri. Stăteam toată ziua în pat, mă uitam la seriale și citeam. Mi-a afectat foarte mult și viața socială, nu mai voiam să mă văd cu oameni, nu aveam chef de nimic, nimic. Nu i-am spus nici lui Emil o perioadă super lungă. Am început să vorbesc despre asta abia când am conștientizat că am o problemă, când a început să-mi pice foarte rău părul și mi se cariau dinții. El a fost super îngrijorat și supportive. De fiecare dată când mergeam la baie, stingea televizorul, stingea laptopul, își dădea jos căștile și asculta. A și băgat spaima în mine. Îmi spunea tot felul de povești cu femei cărora le pica părul ani întregi după ce au fost bulimice. Iar părul era unul dintre lucrurile care îmi mai plăceau la mine în perioada aia. Îmi ajungea până după umeri, dar era foarte bogat și sănătos și aveam firul gros. Arăta bine, chiar și când îl vopseam roz. Începusem și să am tot felul de vise, visam în fiecare noapte că îmi pică dinții. Cred că a fost o reacție a corpului meu că trebuie să mă opresc.

Nu s-a întâmplat ceva special, nu m-a amenințat Emil că-mi dă papucii dacă nu mă ridic din pat. Pur și simplu s-a umplut paharul. Stăteam și mă uitam pe Facebook și mă întrebam: De ce aia are succes și eu nu, de ce aia a slăbit și eu nu? Mi-am dat seama că nu mai vreau să fiu așa, că nu mai pot să fiu așa și că nu mai pot să trăiesc toată ziua cu frustrare, cu frică, cu ciudă pe alte fete. Cu ură față de mine, în primul rând. Trebuia să fac ceva și să schimb ceva ca să nu mai stau în mocirla aia în care eram îndesată.

Nu s-a schimbat totul radical, ci a fost un proces.

Încercam să mănânc puțin și sănătos. Dacă aveam de făcut ceva, mâncam și apoi mă puneam să fac lucrul acela – așa mă forțam să mă concentrez pe ce aveam de făcut. Sau mă puneam în pat, dădeam drumul la televizor și încercam foarte-foarte tare să nu mă gândesc. Sau mâncam în oraș cu alți oameni cărora le mai spusesem de bulimie și atunci nu mă lăsau să merg la baie.

Sincer, nu m-am gândit să fac terapie. Am mai fost la terapie după ce au divorțat părinții mei și probabil n-a fost cea mai grozavă terapeută. Îmi spunea numai truisme: că eu și tata și mama suntem într-un triunghi, fiecare un vârf al triunghiului, și dacă latura dintre mama și tata se rupe nu înseamnă că se rup și laturile dintre mine și părinți. Eu gândeam: Da, înțeleg chestiile astea, înțeleg că pe mine tot mă iubesc, dar nu înseamnă că nu mă deranjează că ei nu se mai iubesc. Nu mi se pare terapia o prostie, pur și simplu am reușit atunci să trec singură peste, am învățat cumva să îmi rezolv issue-urile de bulimie lucrând cu mine.

Am început să fiu mai apropiată de mama, să fim amândouă mai relaxate față de relația noastră. Am început să înțeleg anumite lucruri, că nu voia să fiu slabă și nu ăsta era țelul. Adică nu-mi zicea: „Du-te la sală să slăbești” sau „Trebuie să slăbești nu știu câte kilograme”, ci ea tot timpul zicea „Fă sport, fă sport”. Cu mintea mea de copil am interpretat că ea voia să fiu într-un fel. Momentul în care am realizat asta a fost terapeutic: mi-am dat seama că alea erau de fapt proiecțiile complexelor mele, nu dorințele ei. Mama a devenit cel mai important model pentru mine și fără ea probabil n-aș fi putut să mă schimb. De la ea am avut exemplul ăsta, că tu ești in charge of your life și că tu decizi dacă continui să-ți ții un pity party în fiecare zi pentru ceea ce nu merge bine. Înveți ce ai de învățat din toate lucrurile care ți se întâmplă și muncești cu tine și nu mai vezi viața ca pe o luptă.

---

În momentul în care am început să mănânc, țin minte că m-am îngrășat vreo 20 de kilograme într-un an. Îmi era atâta de greață cu mine, că nu-mi venea să mă duc să fac duș câteodată. Pur și simplu nu puteam să mă văd. De atunci nu m-am mai dus la cursuri. Semestrul al II-lea din anul I l-am petrecut în mare parte acasă. Am avut norocul că în perioada aia au început să ia forță Ashley Graham și mișcarea body positivity. Graham e primul model plus-size care a ajuns pe coperta Vogue. Până acum câțiva ani, modelele plus-size erau folosite doar în campanii de lenjerie sau de firme care-și făceau colecții plus-size. M-a ajutat super mult, mai ales că atunci cochetam cu industria modei, să văd că un spațiu care era atât de judgmental și de restrictiv a început să se diversifice și să accepte și alte corpuri.

Aveam prieteni care mă plăceau așa cum sunt, aveam un iubit de doi ani și ceva. Mă înțelegeam bine cu părinții și îmi dădeam seama că, efectiv, singurul motiv din cauza căruia sunt atâta de nefericită era cum arăt. Mi-am dat seama că am ajuns să-mi încalc principiile. Eu eram persoana asta puternică căreia nu-i pasă ce crede lumea și ajunsesem să fiu fix opusul. Prima chestie pe care am făcut-o a fost să învăț să nu mă mai compar cu alți oameni, pentru că din orice punct de vedere asta te afectează și te înfrânează. A doua chestie pe care mi-am impus-o a fost să nu mai fiu eu persoana care vorbește urât cu mine și se insultă când se uită în oglindă Am mai învățat că e la latitudinea ta cum alegi să te vezi și cum alegi să-ți trăiești viața.

Când vorbesc despre greutatea mea, foarte multă lume mă întreabă: „Dar ce s-a întâmplat?” sau „Cine te-a ajutat?” sau „Cine te-a motivat?”. Mă întreabă ce factori externi m-au ajutat să trec peste. Și asta e cel mai important: să nu aștepți un iubit, să nu aștepți să slăbești, să nu aștepți să se întâmple nimica, pentru că lucrurile care apar la fel de ușor pot să dispară. Și singura constantă și singura chestie pe care n-o pierzi niciodată e mintea ta și atitudinea ta. Trebuie pur și simplu să iei tu o decizie conștientă și să te ții de ea.

De exemplu, am încercat să nu depindă de Emil încrederea mea în mine. Obviously că e bine să ai prieten sau familie sau oameni aproape care să te susțină și să te încurajeze, care te fac să te simți mai bine. Evident că sunt extrem de appreciative că a fost acolo pentru mine, dar vreau să cred că rezultatul n-ar fi fost diferit. Știu și cred că toți știm foarte multe femei a căror fericire depinde de dacă sunt într-o relație sau dacă le dau atenție bărbații, ceea ce mi se pare foarte greșit pentru ele.

Din my overachieving self, am început să fac ceva, să scriu mai mult și nu doar despre bluza pe care o port sau vreme sau subiecte superficiale. Ce mi-a dat extrem de multă încredere în mine a fost un articol pe care l-am scris pe blog în vara lui 2014 și în care m-am expus cu adevărat pentru prima dată.

Eram la mare, lângă Olimp. I-am zis lui Emil că vreau poze în costum de baie, neretușate, iar a doua zi de dimineață am mers pe plajă la răsărit. Era incredibil de frig și îmi era groază. Mă simțeam super crispată, chiar era as far out of my confort zone pe cât se putea. Am făcut poze vreo 15 minute. Aveam titlul în cap din start: Can you still feel beautiful when society thinks you’re not?

Am scris apoi un text mai lung despre tot ce m-a dus până în ziua aia. Am vorbit despre problemele pe care le-am avut cu corpul meu, despre trecutul cu bulimia, despre complexele mele, despre photoshopat. În contextul în care mie îmi era frică și rușine să postez o poză un pic unflattering, să pun poze total neretușate cu colăcei și cu celulită, în costum de baie, a fost unul dintre cele mai scary lucruri pe care le-am făcut până atunci. Plângeam și tremuram când am dat post.

Simțeam super tare nevoia să fac asta, să get it over with, prin a mă expune sută la sută cum sunt eu. Simțeam că e singurul mod în care puteam și să recunosc faptul că înainte mă photoshopam, și că aia nu sunt eu. Mi se părea cel mai natural și cel mai logic mod de a pune punct la ce făceam până atunci, de a pune punct la frica de a mă vedea lumea așa cum sunt eu.

Primele comentarii au apărut instant. A fost overwhelmingly positive și overwhelmingly big. Niciodată nu am mai postat un articol pe Facebook și după cinci minute să curgă cu like-uri și comentarii. Erau și o groază de oameni care începeau să-mi dea sfaturi și să-mi spună ce am făcut greșit în viață și de ce am ajuns așa. Sau oameni care să-mi spună că sigur sunt de fapt leneșă și mă complac în situația mea. Cred că a fost o persoană care a zis că genul ăsta de demersuri încurajează obezitatea și că sunt balenă. În rest, am primit foarte multe mesaje de la fete care au trecut prin ce am trecut eu, sau care au apreciat foarte mult că am vorbit despre chestia asta, sau oameni care nu trecuseră prin așa ceva, ci pur și simplu au ținut să-mi spună că mă susțin și că mă felicită pentru ce am făcut și că voiau să arate cumva că they’re there. Nu erau oameni care îmi spuneau mie că sunt frumoasă, ci care spuneau că îi ajută pe ei că fac lucrul ăsta. Au fost și multe fete slabe care mi-au scris că s-au confruntat cu exact aceleași lucruri. Cine a vrut să înțeleagă ce fac și despre ce vorbesc și-a dat seama că nu-i vorba doar despre mine sau doar despre fetele grase, ci și despre oamenii care din cauza societății nu s-au simțit bine în corpul lor.

---

Acele fotografii mi-au mai dat o confirmare extrem de importantă: că motivul pentru care nu aveam succes cu blogul nu era din cauza greutății, ci din cauză că aia nu eram eu și nu e pentru mine să stau să scriu despre haine și vreme. Fix momentul în care am fost vulnerabilă și m-am expus în felul ăsta a fost by far cea mai successful postare pe care o pusesem vreodată. Poza aia încă mi-e cel mai like-uită poză de profil. Cred că are vreo 800-900 de like-uri. Mi-a arătat că lumea caută și vrea mult mai tare să vadă ceva real decât ceva care se chinuie să fie în standardele existente.

Faptul că am reușit să-mi dau seama că, într-adevăr, sunt bună la ceva mi-a dat un super boost de self-confidence. Și atunci lucrurile au început să crească. Am început să scriu și mai mult despre body image, despre cum trebuie să ai încredere în tine. Am început să mă îmbrac cum voiam și înainte, fără să-mi mai fie teamă că oamenii vor zice că fetele grase n-au voie să poarte haine mulate. Și am început să vorbesc despre subiecte legate de mine și de lucrurile prin care trecusem.

Apoi am simțit că vreau altceva. Numele blogului meu de atunci – Wings for Liberty – mi se părea puțin pueril și am simțit că cel mai natural ar fi să încep ceva nou. The OutsiderZ a apărut în 2016, vara. Am vrut să nu mai fie doar despre mine. Cred că toată lumea e un outsider într-un fel. Pentru că toți suntem diferiți. Și cu toții avem ceva de care ne-a fost la un moment dat rușine sau pe care l-am ascuns de societate sau care doesn’t fit in a certain pattern.

Acum gândesc tot felul de materiale în care să explic mișcarea body positivity și să fac să se înțeleagă că e total separată de lifestyle și de sport. În România mi se pare că s-a înțeles foarte greșit și e luată ca o ramificare a being politically correct. Ideea e că, oricâte kilograme ai, tot poți să te bucuri de viață. Asta nu înseamnă să nu încerci să slăbești, ci că, în momentul în care nu te urăști și nu ești încărcat de sentimente negative, e mult mai ușor să faci orice fel de schimbare de lifestyle pentru a fi mai sănătos. Pentru că și sănătatea mintală e importantă, nu doar cea fizică. Asta aș vrea tare mult să înțeleagă lumea.

Mai scriu despre experiențele mele, despre feminism, despre comunitatea LGBT, scriu și despre stil și despre beauty, dar încerc s-o fac diferit. Am eseuri personale, interviuri, video și câteva tutoriale de beauty în care am vrut să-l implic pe prietenul meu drag queen Alexander White, pentru că nimeni nu mai face în România videoclipuri cu un tip care să se machieze. Dintre branduri cel mai mult am colaborat cu H&M. Le cunoșteam pe fetele de acolo, așa că le-am abordat eu pentru un proiect care se numea Style Has No Size – voiam să arăt că poți să te îmbraci stylish indiferent de cum arăți; trebuie doar să știi cum să le alegi. Am mai colaborat cu un butic de lenjerie, jucării și accesorii sexuale din Timișoara.

Acum fac bani din advertising pe Facebook, pe Instagram, pe site, și din colaborarea cu revista Glamour. Mă gândeam să fac un press pack pe care să-l trimit pe la agenții, că până la urmă vreau să cresc site-ul și să fac un business. Nu mi se pare că trebuie ținut secret lucrul ăsta. Cât timp știi să faci reclamă într-un mod creativ și smart și nu te prefaci că nu faci reclamă, cum fac foarte mulți bloggeri, ci ești din start sincer cu publicul tău, nu-i deranjează. Mi-ar plăcea mult ca The OutsiderZ să devină un site, mai mult decât un blog, și să ajungă cum e Lenny Letter sau Man Repeller.

Unul dintre lucrurile care îmi dau foarte multă energie e scrisul la Glamour. În fiecare lună cele mai multe scrisori la redacție au fost despre articolele mele. Am scris într-un articol că celulita apare și dacă ești sută la sută sănătos și mergi de patru ori pe săptămână la sală, și dacă nu. Chiar cu o lună înainte apăruseră poze cu Kim Kardashian la mare, plină de celulită. Ideea de care m-am legat e că, dacă și cineva care are toți banii din lume și toate mijloacele să scape de celulită și să facă operații estetice, dacă până și o persoană ca ea are celulită, de ce ne stresăm noi de chestia asta? Sau de ce ni se pare nouă anormal?

Foarte multe fete mi-au scris că le era rușine să poarte pantaloni scurți vara tocmai din cauza asta sau voiau să meargă la mare, dar le era rușine cu corpul lor. Mi-au spus că s-au dus la mare și au purtat pantaloni scurți după ce au citit articolul. Mi-au dat lacrimile.

La noi cultura fat shamingului e foarte proeminentă. Eu aproape nu-mi mai găsesc haine. De exemplu, în Zara nu mai încap în pantaloni, doar în haine și în rochii mai largi. Și dacă aș fi slabă și aș avea sâni, tot mi-ar sta aiurea. Pentru că hainele sunt făcute pe corpuri extrem de slabe.

Am învățat să îmi pese doar de opinia oamenilor care mi se par valoroși și care mi se pare că aduc un plus de valoare în viața mea. Adică dacă numai vii și mă înjuri online, nu mă afectează și nu mă face să mă simt prost. Dacă intuiesc că oamenii care comentează caută o conversație sau că ar fi dispuși să asculte și punctul meu de vedere, atunci răspund. De exemplu, dacă mai primesc comentarii că încurajez obezitatea, tot timpul le explic ce fac de fapt, pentru că nu vreau să se înțeleagă greșit lucrul acesta.

Am terminat facultatea vara asta, iar acum mă lupt cu my overachieving. Până când termini facultatea ai mereu o direcție: trebuie să înveți ca să iei Bacul, trebuie să iei notă mare la Bac ca să intri la facultate, la facultate trebuie să înveți ca să iei examenele și tot așa. Acum sunt pentru prima dată în momentul în care ce fac și cât de mult fac eu decid mai departe direcția vieții mele. Și atunci încerc foarte mult să-mi găsesc un balance: să nu stau toată ziua la calculator și să lucrez, ci să mai ies și afară. Vreau să fiu mai sănătoasă și mai echilibrată.

În jurul meu, mi-ar plăcea să văd mai multă toleranță. Mi-ar plăcea, mai ales când oamenii au convingeri atât de puternice, măcar să-și pună o întrebare, măcar să stea puțin să asculte. Din start, când scrii ceva cu care ei nu sunt de acord, unii nu sunt deloc dispuși să stea cu tine la discuții. Sunt super încrâncenați în ceea ce cred ei.

Practic eu asta fac: mă chinui să lărgesc bula. Cred că The OutsiderZ chiar schimbă ceva, măcar lumea personală a oamenilor care mă citesc. Asta mă bucură cel mai tare la faptul că are succes site-ul: poate mai mulți oameni o să aibă curajul să facă ce-și doresc. Chiar dacă I have to put up with a lot of shit din partea celor care nu înțeleg, există oameni pe care realmente îi ajută ce fac și se simt mai bine cu ei.

Lucrul ăsta makes it worth it, indiferent ce altceva s-ar întâmpla.