Anul copiilor de la 1B

Alerg după minge, dar mă împiedic și cad. Când îmi ridic privirea și văd fețele îngrijorate din jurul meu mă bufnește râsul. „Sunteți bine, domnu’ Mircea?” – mă întreabă Șancar, căpitanul echipei adverse. Da, sunt foarte bine. Profitând de vremea surprinzător de frumoasă pentru luna februarie, băieții dintr-a-ntâia B de la Liceul Penticostal din Baia Mare m-au invitat să joc fotbal cu ei, iar eu am acceptat bucuros deși echipamentul și condiția mea fizică lasă de dorit. La fel și terenul care e plin de denivelări, pietre și tot felul de resturi printre care și bucata de covor de care m-am împiedicat. Sunt în echipă cu Vladimir și Liviuț din 1B plus Bogdănel, fratele mai mic al lui Șancar. În echipa adversă mai sunt Samuel, Cosmin și David din 1B plus Claudiu, fratele mai mic al lui Abel și Tibi din 1B. Sunt și fete în 1B – tot opt: Antonia, Alexandra, Claudia, Denisa, Maricica, Rozalia, Solenda și Titiana. Ele preferă să stea în casă, să se viziteze și să se joace împreună atunci când nu trebuie să aibă grijă de frații mai mici. Cei șaisprezece fac parte dintr-o comunitate de aproximativ 50 de familii de romi ce locuiesc în colibe improvizate în Pirita, o zonă de la marginea orașului unde odinioară era depozitat sterilul provenit de la minele de aur din regiune.

Cu aproape doi ani în urmă, în vara lui 2016, Claudia Costea, la vremea aceea angajată la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Maramureș, sprijinită de un ONG și un grup de voluntari, a organizat un program de vară pentru copiii din Pirita. Ziua începea cu un mic dejun, continuă cu desenat, completat de fișe, joacă și se termina cu desene animate și masa de prânz. Participarea copiilor a fost peste așteptări. Era pentru prima dată când intrau într-o grădiniță și erau încântați, așa că necesitatea de a-i înscrie la școală a venit firesc. Un grup format din reprezentanți ai instituțiilor care puteau contribui la asta (SPAS, Inspectoratul Școlar, Protecția Copilului), ONG-uri și directori de la școlile și grădinițele din apropiere a analizat situația fiecăruia dintre copii.

Au rezultat trei liste: una cu copii de grădiniță, a doua pentru clasa pregătitoare și a treia pentru progamul „A doua șansă”, destinat recuperării școlare a celor care au mai mult de trei ani de școală pierduți. Lucrurile au mers foarte bine pentru copiii de grădiniță și cei de la Șansa a doua: la începutul anului școlar aveau microbuz, săli de clasă, educatoare și învățătoare. Pentru cei din clasa pregătitoare a fost mai dificil: au fost înscriși la Liceul Penticostal, cea mai apropiată școală de Pirita, dar la începutul anului școlar nu aveau sală de clasă și nici învățătoare pentru că un grup din Consiliul de Administrație se opunea prezenței copiilor de pe Pirita argumentând că părinții elevilor din școală amenințau cu retragerea copiilor lor. Situația s-a lămurit abia la final de octombrie, după ședințe la Inspectoratul Școlar și la Consiliul Județean și intervenția secretarului de stat din Ministerul Muncii. Cei șaisprezece copii din clasa pregătitoare au fost înscriși în registrul electronic, au primit sală de clasă, învățător de sprijin și un voluntar. Nu a fost ușor nici cu găsirea învățătoarei: primele două învățătoare numite de inspectorat au renunțat după prima săptămână pe motiv că e prea greu să lucreze cu acești copii. Cea care a acceptat și a rămas a fost Reghina Sarca, o învățătoare pensionară care mai lucrase în școală.

E 11 septembrie 2017, un nou început de an școlar, iar doamna Sarca își întâmpină elevii la intrarea în liceu. Primul care ajunge la ea și o îmbrățișează e Vladimir, urmat de sora lui, Titiana și în câteva secunde e înconjurată de copii și bombardată cu vești din comunitate. Una dintre ele o întristează foarte tare pe doamna învățătoare: Alexandra a căzut de pe bicicletă și și-a fracturat șoldul astfel că va lipsi o vreme. Toți ceilalți elevi din 1B sunt prezenți. Au venit și câțiva dintre părinți. S-au îmbrăcat de sărbătoare și sunt foarte emoționați. Argentina, mama Rozaliei îi oferă doamnei învățătoare un buchet de flori iar aceasta o îmbrățișează cu căldură. Și doamna învățătoare e emoționată – se simte din voce când, câteva minute după festivitatea de început de an, le vorbește copiilor și părinților adunați în sala de clasă. E bucuroasă că niciun copil nu a abandonat, să-i vadă curați și frumos îmbrăcați și speră să fie mai cuminți acum că sunt în clasa întâi. Îi cunosc de aproape un an și am observat că s-au schimbat: au mai multă răbdare și au început să spună „vă rog” și „mulțumesc”.

Nu pot să nu mă întreb cum vor fi peste un an. Și atunci îmi vine ideea de a-i urmări pe parcursul anului școlar. Avea să fie un an plin. Voi merge cu ei la teatru, la joacă, la teme. O să văd cum părinții lor își reconstruiesc colibele distruse de furtună. Vor fi și momente mai tensionate: Alexandra și Denisa se vor refugia la un unchi împreună cu mama și frații lor mai mici din cauza furiei tatălui lor. Părinții lor se vor împăca a doua zi, iar tatăl lor mă va întreba stânjenit dacă l-am fotografiat cu o zi înainte pentru că băuse și nu-și mai amintește ce-a făcut. Apoi o să depănăm amintiri cu tatăl lui care murise cu o lună în urmă, la doar 54 de ani, în urma unui atac de cord. Voi rata o excursie la grădina botanică, dar voi juca fotbal cu băieții din 1B pe Pirita și nimeni nu va râde când voi cădea. Dimpotrivă, mă vor privi cu îngrijorare și vor sări să mă ajute să mă ridic. Îmi voi da seama că m-au primit cumva în viețile lor.

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.