Pledoarie pentru liceeni

Un principiu care stă la baza construcţiei unui personaj este: „Cum alege personajul, așa este”. E un principiu care se aplică şi personajului meu, o studentă la scenaristică de 21 de ani, care acum cinci ani a ales, împreună cu doi prieteni, să organizeze în Alexandria Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis.

Era vara lui 2005 şi doar ce terminasem gimnaziul, când prietena mea Oana Nedelea m‑a chemat la repetiţiile trupei de teatru din care făcea parte. Urma, se pare, să dau o probă. Mi‑au pus patru scaune în faţă şi mi‑au spus aşa: „Fiecare scaun e echivalentul unei stări. Primul este bucurie, al doilea, frică, al treilea, plâns şi al patrulea, furie. Oricând te simţi tu pregătită”.

S‑au aşezat toţi 14 în faţa mea, o comisie de liceeni care mă privea curios. Cred că n‑am tremurat niciodată mai tare. Nu ştiu nici acum dacă a fost bine sau rău (ulterior am aflat că la teatru nu e ca la şcoală, nu ţi se spune „e prost!”), cert e că au decis să mă ia cu ei la festivalul de la Bacău. Mi‑au dat monologul de final, cu condiţia să fac şi pe sunetistul. Aşa că m‑am pomenit singură în faţa unui mixer, cu zeci de butoane şi riscul ca într‑un singur moment de neatenţie să distrug o intrare în scenă – mult mai greu decât să interpretez un monolog.

Privind înapoi, îmi dau seama că întâlnirea mea cu cei 14, în acea vară, a fost un declic care avea să mă construiască.

Îmi e în continuare greu să identific momentul în care a apărut ideea festivalului Ideo Ideis. Sigur a fost vorba de un entuziasm pe care nu l‑aș mai putea avea astăzi. Pentru că nu mai am 15 ani şi pentru că astăzi mă tem de mult mai multe lucruri, pentru că ştiu mult mai multe. Şi mai cred că a fost vorba de norocul de a‑i avea alături pe unii dintre cei mai frumoşi oameni pe care mi‑a fost dat să‑i întâlnesc, prietenii şi colegii mei de la Ideo Ideis.

Când am pornit, eram tot atât de liceeni ca şi cei pentru care facem festivalul. Şi noi am crescut odată cu ei.

La prima ediţie, din august 2006, mi‑au trebuit şase luni pentru a scrie un proiect de finanţare; acum îl scriu în două zile. În aceeaşi vară, băteam cu Oana străzile centrului vechi al Bucureştiului, cărând recuzită din studioul Casandra; acum avem un departament tehnic, Shtanga Boyz. N‑o să uit niciodată sulurile de material negru pentru orizont care au umplut casa lui tanti Cati, care avusese ghinionul să deţină o maşină de cusut; orizontul acela stă şi acum agăţat pe ultima ştangă de pe scenă. Am înţeles toţi mai târziu că nevoile şi lipsurile nu provoacă mai multe nevoi şi lipsuri – ci rezolvări.

La prima ediţie, la primul spectacol, în Alexandria s‑a luat curentul. Reprezentaţia începuse de 30 de minute. În semi‑întuneric, cu uşile deschise ca să intre lumina din hol, puştii din Arad au continuat să joace. La final, spectatorii aplaudau cu lacrimi în ochi. Mă întreb în câte alte locuri din România am mai putea vedea asta: credinţa în ceea ce faci şi curajul de a o face.

Nu ştiu cum sunt alţii, dar ştiu cum e puştimea care ajunge la Alexandria an de an. Sunt deja şase generaţii de liceeni care au venit la Ideo Ideis şi am văzut în ei atâta perseverenţă, atâta încredere şi bucurie, încât mi se pare nedrept să spunem că viitorul ţării ăsteia se îndreaptă spre nicăieri.

Acum trei ani, eram la o întâlnire de feedback cu juriul şi trupa „Oglinzi”, din Sinaia. Avuseseră un spectacol bun şi ne cam dăduseră pe spate. N‑au vorbit prea mult despre ce se întâmplase pe scenă, dar ne‑au povestit cum doi dintre ei lucraseră două luni din vară pe un şantier, ca să poată să vină la festival. M‑a buşit plânsul şi am ieşit din sală.

Dacă multiplic toţi oamenii care vin la Ideo Ideis, interacţiunile dintre ei, dintre ei şi gândurile lor, ajung la câteva zeci de mii de astfel de întâlniri. Sunt peste 150 de adolescenţi care vin în fiecare august la Alexandria, cunosc actori reputaţi, oameni de cultură cu care pot să vorbească deschis, participă la ateliere de actorie, dramaturgie, coregrafie, joacă pe scena improvizată la Casa de Cultură şi, timp de 10 zile, se află, cum ne scria o participantă, într‑un „spaţiu al revelaţiilor succesive”.

Câştigul sunt schimbările pe care le trăiesc cei 150 şi ceva de tineri anual: de la felul în care mănâncă sau merg pe stradă, până la cum argumentează şi construiesc un dialog. 95% nici nu dau la teatru, ci la Politehnică, ASE, SNSPA, medicină. Nu despre teatru e vorba. Îl folosim mai degrabă ca unealtă, decât ca scop în sine. Ideo Ideis nu încearcă să formeze viitorii artişti, ci viitorii oameni, care vor sta la birouri, cu care ne vom întâlni la ghişee, de care ne vom lovi pe stradă, alături de care vom sta în autobuz, care vor fi spectatori.

M‑am săturat să aud că puştimea de azi nu mai citeşte – ba da, şi încă lecturi grele, Shakespeare, Sartre, Ibsen, Ionesco, Vişniec, Cehov. Că nu mai ascultă muzică bună – internatul căminului din Alexandria vibrează de Phoenix, Oasis, Guns’n’Roses, Peggy Lee, Nina Simone, Pink Floyd, Urma, Édith Piaf. Că nu au bun simţ şi că nu înţeleg ce înseamnă responsabilitatea – ştiu că sunt vremuri instabile, că ne pierdem în diplome, CV‑uri, interviuri, joburi, dar tocmai de aceea trebuie să trăiască asemenea întâlniri.

La Alexandria, liceenii se trezesc la 08:00 chiar dacă e vacanţă, participă la ateliere opt ore pe zi, se uită la spectacole de teatru în loc de siestă, văd filme şi îi ascultă pe povestitorii Ideo Ideis până în miez de noapte; şi tot nu sunt obosiţi. Cum se face că la şcoală, după jumătate de oră, numără în gând minutele până la pauză?

Când am menţionat prima oară conceptul de „educaţie alternativă”, Marcel Iureş, care ne e alături din 2006, m‑a întrebat: „Alternativă la ce?”. Am râs, dar avea dreptate. Noroc că Ideo Ideis nu încearcă să suplinească sistemul formal de educaţie, ci să‑l completeze. Rezultatele se văd în disciplina care se auto‑instituie la festival: liniştea desăvârşită din sală în timpul spectacolelor, punctualitatea cu care se vine la ateliere, respectul pentru traineri – şi ei nişte tineri actori şi regizori.

„Trăiască cultura… agricolă”, scriam acum cinci ani într‑un articol din Academia Caţavencu, acesta fiind sloganul care caracterizează oraşele de provincie din sudul României. Fără teatru, fără cinema, oamenii uită că au nevoie de altceva. Dacă la prima ediţie a festivalului locuitorii din Alexandria ne smulgeau afişele de teama că au venit sataniştii în oraş (erau cu craniul lui Yorick şi mâna lui Hamlet tatuată cu „To be, or not to be”), acum sala de 450 de locuri a Casei de Cultură e neîncăpătoare. Îmi amintesc cum un domn de la o tipografie din oraş a exclamat, când ne‑a văzut logoul: „Ce, vine iar teatrul în oraş?”. (Era luna mai, Ideo Ideis e în august, doar câte 10 zile, de cinci ani, dar deja înseamnă „teatru”.)

E greu să înţelegi ce se întâmplă în Alexandria fără să fi fost măcar o dată acolo. Ideo Ideis e cronic. Sunt mulţi prieteni ai festivalului care revin an de an, unii participanţi devin voluntari, traineri, sau actori invitaţi. Se pare că până pe la 30 de ani şi poate şi mai târziu, vom fi tot nişte adolescenţi întârziaţi. E alegerea noastră şi e o alegere care ne defineşte. Cum alegem, așa suntem.

Andreea Borțun e studentă la scenaristică și directorul festivalului Ideo Ideis.

Annabella Orosz e ilustrator. O găsești pe annabellaorosz.ro.