Portret de familie: Petru

Încă dinainte de a fi însărcinată, ştiam că dacă voi avea un băieţel îl va chema Petru, ca pe bunicul meu, şi dacă voi avea fetiţă, Sofia. Piatră sau Înțelepciune. Când doctoriţa mi-a spus că e un miracol că bobul meu supravieţuieşte în condiţiile din uterul meu, am ştiut că e Petru. Să te agăţi cu atâta forţă de viaţă nu ţine de înţelepciune, ţine de piatră. Am avut o sarcină dificilă. Am pornit ştiind că am uterul malformat şi că oricând lucrurile pot să meargă prost. Ginecologul meu, o unguroaică echilibrată şi raţională, mi-a explicat situaţia într-o română esenţializată: „Riscul mare nu e că pierzi sarcina, e că iese ceva care trăieşte, dar nu e bun.” În traducere (mi-a luat o sarcină şi câteva luni de lăuzie ca să fac traducerea asta): dacă după o pierdere de sarcină te poţi recupera şi o poţi lua de la capăt, un copil născut prematur poate rămâne pe viaţă cu sechele nebănuite.

După ce am trecut de primul trimestru, am început să sper. Din săptămâna a şasea stăteam acasă, în pat, toate restricţiile din timpul sarcinii urmărind acelaşi scop: să nu provocăm uterul meu năbădăios la contracţii, care ar duce la o naştere prematură. În ultima lună şi ceva fusesem chiar liniştită. Prinsesem curaj. Comandasem pătuţul şi tot felul de gadgeturi la care am avut timp să mă gândesc uitându-mă pe pereţi zile în şir.

În după-amiaza aceea de duminică m-am dus să mă culc, în dormitorul nostru alb, solar, cu draperii de in gros. Cred că Sergiu, soţul meu, lucra ceva. Petru lovea dureros. L-am certat un pic: „Mânzule, ce faci?!”. Mă durea, dar mă distra forţa cu care îmi dădea semne că e acolo şi că e bine. „Unde vrei să pleci, mânzule? Vrei afară?” Am adormit.

M-am trezit năucă şi cu o senzaţie ciudată. Încercând s-o ignor, am început să scriu nişte mailuri, prostii pentru prieteni. Apoi i-am spus lui Sergiu că trebuie să mergem la spital. Eram în a 31-a săptămână de sarcină şi bănuiam că mi s-a rupt apa. Sarcina ar mai fi trebuit să dureze două luni întregi şi tot ce ştiam despre momentul în care mă aflam era că plămânii copilului sunt insuficient dezvoltaţi. Am priceput însă că nu voi mai veni acasă decât după ce nasc.

Ne-am dus la medicul meu de la clinica privată din Cluj, unde fusesem internată şi în timpul sarcinii, dar m-a trimis la Spitalul de Urgenţă şi mi-a spus scurt: „Trebuie scos. Cezariană să spui să-ţi facă”.

Pe drum am sunat-o pe mama şi i-am spus calm că mi s-a rupt apa şi că mă duc să nasc. Am ajuns cu pantalonii uzi până la glezne şi cu un nou monstru instalat în minte: Ce face acum copilul fără lichid amniotic? Cum respiră?

Medicul de gardă de la Urgenţă abia dacă mi-a zis două vorbe – instrucţiuni, nu concluzii –, pasul următor fiind să mă interneze şi să mă cazeze în Sala de Naşteri. Nu urma nicio cezariană. Urma să mai aşteptăm, poate chiar şi vreo două săptămâni.

La Sala de Naşteri erau două moaşe şi nu ştiu câte gravide; s-a născut intens în noaptea aia. M-au pus la monitor şi am aflat că Petru avea bradicardie (puls prea încet). Nu-l mai simţeam mişcând. Mi-au dat Gynipral, aşa că mi-am petrecut noaptea fără contracţii, dar cu pulsul sărit la 120. Eram ca în ultimele cinci minute dinaintea unui examen, îmi tremurau mâinile şi vocea. Moaşele veneau pe rând. Una îmi aducea plosca, cealaltă îmi zicea că pot să mă duc la baie. Una m-a consolat: „Lasă că o să vezi tu ce uşor îl naşti! Că e mic! S-au născut şi mai mici aici la noi! Am avut şi de 1200 de grame, şi să vezi ce a plâns!” Dacă plânge copilul înseamnă că respiră singur şi nu are nevoie de intubare.

Era întuneric şi singurele raze veneau din încăperea în care mergeau pe rând colegele mele să nască. Se întorceau cu burtici gelatinoase, clătinându-se şi zâmbind dezorientat. Apoi venea cineva de la Neonatologie să le ia un interviu despre stilul de viaţă, profesie, medicamente.

Unele sufereau în tăcere, altele gemeau ca în filme. Mămica de lângă mine a început seara gemând şi a terminat dimineaţa amorţită şi tăcută, bălăngănindu-se hipnotic pe o minge mare de cauciuc. Spre dimineaţă, o mămică îşi încuraja cu îndârjire fetiţa: „Hai, Teodora! Hai, mamă!”. Moaşele şi ele: „Hai, Teodora! Hai să ieşim!”.

Era deja luni, 26 octombrie.

Nu puteam dormi. De la palpitaţii, zgomot, lumină. Îmi simţeam maxilarele încleştate de groază că tot ce i se întâmplă acum copilului meu, e vina mea, a corpului meu care nu a fost în stare să-l ajute până la capăt. Nici nu ştiam ce i se întâmplă de fapt. Aveam teancuri de cărţi din care ocolisem sistematic capitolul cu naşterea prematură. Nu am vrut să văd copilaşii slăbuţi şi diformi şi nici avertismentele pentru părinţi. Aşa cum nu am vrut să citesc nici despre cum să te refaci după pierderea unei sarcini.

Sergiu nu putea să intre la mine. Vorbeam la telefon ori câteva secunde, ori câteva zeci de minute, şi schimbam SMS-uri.

2009.10.26 06:50 [Oana] Bună dimineaţa! Greuceanu a primit deja a doua porţie de dexa, ne-a uimit până la urmă cu un puls model de 140, iar eu antibiotice şi contemplare. S-a născut intens până la ora asta. Tu cum ai dormit?

Dimineaţa au început să apară medicii. Auzisem la predarea gărzii că se vorbea de o gravidă fără doctor, trimisă de clinica privată, şi speram că cineva se va ocupa de mine. Am recunoscut un medic de la clinica privată şi m-am simţit salvată. L-am întrebat ce se întâmplă cu mine dar mi-a răspuns apatic că nu ştie. O să vadă. „Nu prea se aprobă cezariană la sarcină aşa mică. Se consumă resursele degeaba, că e prematur rău.”

Am început să sunăm disperaţi prieteni, doctori. Medicul meu de la clinică îmi spunea la telefon că trebuie să ne rugăm de ei să facă cezariana: „Nu e altă cale. Aşa e corect medical. E risc mare de infecţie dacă-l mai lasă. Rugaţi-l pe domnul profesor”. Cu mare noroc, am ajuns la el. Era glumeţ. M-a văzut şi a zis scurt: „O să-l scoatem mâine”.

A urmat o după-amiază liniştită, ca un fel de intermezzo. Eram în ochiul uraganului. Am fost mutată într-o rezervă cu alte două gravide şi nu zisese nimeni că ar fi ceva în neregulă cu copilul. Nu năştea nimeni. Pe un laptop rula Grey’s Anatomy. Am mâncat un sandwich – nu mâncasem de 24 de ore, pentru că nu ştiau dacă am sau n-am voie.

2009.10.27 07:22 [Oana] Bună dimineaţa, iubire! Te-ai odihnit un pic? Io am reuşit să dorm o tură întreagă de pe la 10 până la 3.30. Plus ceva ture mici acuma spre dimineaţă.Te iubesc mult şi de-abia aştept să începem împreună viaţa care începe azi!

2009.10.27 07:24 [Sergiu] Bună dimineaţa. Eu sunt treaz de vreo două ore. Dacă ai noutăţi poţi să-mi scrii. Te pup cu drag. Sergiu

Dimineaţa următoare, a venit după mine o asistentă agitată – urma să intru în operaţie. M-a dus sus şi mi-a căutat cu mâini tremurânde vena. Avea ochi albaştri şi m-a ţinut de mână în tot timpul operaţiei. Pregătirile au durat cinci minute, iar naşterea încă cinci şi o secundă lungă, enorm de lungă, scursă între momentul în care ştiam că l-au scos şi momentul în care l-am auzit plângând. Plângea! Nu era nevoie de intubare. Mi-au scos masca de oxigen ca să-l văd. O mutriţă mică-mică într-o pătură imensă şi portocalie. Nici nu am apucat să focalizez.

La ieşire, râdeam. Eram chiar în mijlocul uraganului şi aveam chef de râs. Plânsese! Respira! Sergiu şi sora lui erau afară pe hol şi ne-am văzut scurt. Mi-au spus mai târziu că glumeam cu asistentele. În salonul de terapie intensivă, înainte să treacă de tot anestezia, dădeam telefoane euforice. Mamele, Mirela, Elena…

Toată ziua am răspuns fericită la telefon.

2009.10.27 09:58 [Oana] Are 1.490

2009.10.27 09:59 [Sergiu] Excelent. Se face el mare! Tata

2009.10.27 10:02 [Sergiu] Mi-au zis că e bine. Dar durează până îl pot vedea. Aştept. Pup

În următoarele zile am tot făcut progrese, de parcă aş fi ieşit din fundul oceanului. A fost o zbatere ciudată între copilul pe care îl ştiam exilat într-un incubator şi eu care mă recuperam cu prima ridicare din pat, primii paşi, primul iaurt, primul duş (la chiuvetă). De la vină, acum mă chinuia despărţirea. Mă durea fizic.

Un cadou special l-am primit la două zile după operaţie, când domnul profesor m-a vizitat la Terapie Intensivă.

– No, l-ai văzut?
– Pe cine? (Năuceala a trecut cel mai greu.)
– Pe fiu-to, cum pe cine?
– Nu… (Eram destul de izolată de Petru, aflat în îngrijire la Neonatologie.)
– Şi nu vrei să-l vezi?
– Cum să nu?!

Mi-am luat halatul, m-am ridicat din pat – noroc că exersasem ridicările – şi am coborât la Neonatologie. Medicul de gardă mi-a făcut o scurtă dare de seamă: „Primele 72 de ore sunt critice. Nu ne putem pronunţa cu privire la evoluţia ulterioară. Până acum e bine”.

Petru, pe care până atunci îl văzusem doar în câteva poze tulburătoare, era în mijocul salonului de terapie intensivă, într-un incubator ca o casetă de sticlă, cu o platformă pe post de pătuţ şi două hublouri pentru mâinile îngrijitorului. Era micuţ şi slab, îmbrăcat doar într-un scutec şi o căciuliţă albastră. Avea picioruşe lungi şi zbârcite, ca de moşuleţ, şi păr pe tot corpul. Stătea întins pe spate, destul de nemişcat dar cu un aer de zbatere. Când inspira, sternul încă nedezvoltat colapsa – se făcea o cavitate în mijlocul pieptului.

Nu-i puteam vedea faţa pentru că purta o măscuţă care îl proteja de lampa cu ultraviolete. Fire subţiri de perfuzie şi monitoare se pierdeau pe sub pansamente la mâini, picioare, chiar şi la buric. Avea perciuni cârlionţaţi şi pomeţi proeminenţi şi eram sigură că seamănă cu Sergiu. Profesorul a deschis incubatorul şi l-a mângâiat. Mi-a luat mâna şi mi-a pus-o în hubloul minuscul. Apoi a plecat, rămânând să aştepte lângă uşă.

Abia am reuşit să-mi opresc lacrimile, să respir şi să-l mângâi tremurând pe picior. Nu avea reflexul de prindere la mână. Un alt detaliu pe care nu-l ştiam despre prematuri, alături de lipsa reflexului de supt şi o mie altele. Asta a fost prima noastră întâlnire. La 60 de ore după ce ne despărţisem.

2009.10.29 19:45 [Oana] M-a dus la petru.

2009.10.29 20:31 [Sergiu] Oana, mă bucur tare tare pt tine că l-ai văzut pe scumpul de Petru. Ce a fost mai greu a trecut! Are grijă Doamne Doamne de voi. Te pup cu drag şi mă gândesc tot timpul la voi. Noapte bună, să dormi bine. Te pup

2009.10.30 09:01 [Sergiu] Acum 5 minute am trecut de primele 72 de ore! Petru dragă, să ne trăieşti şi să te faci mare! Te iubesc! Sergiu

Au fost puţine zilele de trecere, în care am fost internată pentru recuperare. Puţine şi presărate cu întrebări şi remarci obsedante din partea asistentelor şi infirmierelor.

– Copilul dumneavoastră unde e?

– E mic, e prematur şi e în incubator. (Începusem să răspund scârbos pentru că ştiam ce urmează.)

– Aaaaa, păi o să vă mute la mansardă. Acolo stau Mămicile Fără Copii.

Mămicile Fără Copii. Toată lumea le numeşte aşa şi eu mi-am luat locul printre ele. Rezervele de la mansardă erau ocupate la maxim cu mame de prematuri sau copii cu altfel de probleme, care aveau nevoie de tratament.

Între timp, s-a declarat carantina pentru gripa porcină, pe termen nedefinit. Nu mai intra nimeni în spital, vizitatorii având acces doar în curte.

Sergiu, care apucase fugar să mai intre să mă vadă, nu mai avea nicio şansă să-şi vadă copilul. Urma să ne întâlnim doar în curtea spitalului. Eram conştienţi amândoi că pentru Petru era cel mai sigur, dar ne simţeam ca naufragiaţi pe trei insule diferite.

6 noiembrie 2009

Oana: „(…) mi-e greu să simt că avem un copil. Nu ştiu nici eu cum miroase. Sau cum e să-l simţi în braţe. Şi mă tot gândesc la tine. Şi că tu nu-ţi vezi copilul, privilegiu pe care eu îl am de opt ori pe zi. Şi atunci mă gândesc la fiecare mică bucurie pe care o învăţ aici şi cum să fac să ţi-o povestesc mai repede: despre cum deschide ochii, ce mutriţe face…”

Abia reuşeam să vorbesc cu Sergiu. Venea şi îmi aducea mâncare şi tot felul de lucruri şi ne uitam năuci unul la altul, incapabili să ne spunem ceva relevant. Aşa că am iniţiat Caietul. Nu mai ştiu de la ce mi-a venit ideea (cred că dintr-o carte), dar Caietul conţinea scrisori pe care ni le scriam. I-l dădeam acasă cu scrisoarea mea şi îl primeam în punga cu mâncare cu scrisoarea lui. E greu de definit ce anume din relaţia noastră suplinea caietul ăsta. Ne vedeam zilnic. Vorbeam la telefon cu orele, seara. Ne lipsea, cred, intimitatea. Şi Caietul era un gest intim. Nu ne spuneam mare lucru, dar erau vorbe la care ne puteam holba ore întregi simţind că suntem mai aproape. Eram împreună de şapte ani şi jumătate şi nu fusesem încă despărţiţi atâta vreme.

6 noiembrie 2009

Oana: „Mă tot întreb cum se dezvoltă copiii prematuri. Ştiu că alţi copii la o lună-două deja le zâmbesc părinţilor lor. Oare Petru cum o să fie? (…) Ştiu că acum nu mă poate vedea. Acum sunt doar o umbră. N-am miros. N-am atingere… n-am nici măcar voce. Parcă mi-e teamă că o să mă uite”.

Mansarda Mămicilor Fără Copii era ca muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Atmosfera era de cămin studenţesc de fete, cu uşi deschise, chicoteli şi televizoare pe ştiri şi telenovele. Fetele se furişau în curte să fumeze şi mai dădeau o tură în oraş, scurt, cât pentru un coafat. Uneori, brusc, se făcea linişte. Una dintre noi a plecat. Copilul ei a murit.

Cel mai suprarealist moment era masa copiilor. Aveam un program fix, tot la trei ore: 07:30, 10:30, 13:30, 16:30, 19:30, 22:30, 01:30, 04:30. Pentru fiecare masă, duceam lapte. Aveam un ritual ciudat, care începea cu o oră înainte de fiecare masă: îmi întindeam cele mai imaculate şerveţele în mijlocul patului, înşiram pe ele piesele pompei scoase din sterilizator, le asamblam şi începeam să mă mulg. La final, ne reuneam pe scări, fiecare purtându-şi cu mândrie sticluţa cu merinde. Eram ca nişte vite deştepte.

Dintre cele opt mese zilnice, patru le primea prin sondă direct în stomac, patru i le dădeam eu, cu un biberon de sticlă aproape cât el de mare. Mesele astea erau privilegiul meu. Îmi puteam atinge şi ţine în braţe fiul.

Îi descoperisem faţa la vreo săptămână după naştere, cu aceeaşi convingere că e leit taică-său. Tot cam atunci îl şi îmbrăcaseră. Din scutecul alb scotea un cap micuţ şi perfect oval cu ochi negri şi fruntea bombată. Sugea. Era precoce: în uter ar fi dezvoltat instinctul de supt abia după încă vreo două săptămâni.

9 noiembrie 2009

Oana: „Dragul meu drag! Azi dimineaţă l-am ţinut în braţe pe fiul nostru! Nu cred că el a ştiut. Cred că pur şi simplu va învăţa să ştie atunci când mama va fi mai mult mama şi mai puţin un spectator neputincios la viaţa lui.

Dar eu am ştiut. Şi parcă mi-am pierdut orice coordonare motorie. Mă obseda că mă simţeam murdară şi oarecum nedemnă să-l ating. După ce a trecut momentul şi Petru a fost pus la loc şi hrănit, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dezinfectat şi i-am aşezat un pic căpuţul. (…)Şi mi-a fost groaznic de frică, sau poate nu frică. Aşa ca un fel de pioşenie.”

Politica de îngrijire a prematurilor în spitalele noastre este „minimă manipulare”. Aveam voie să îl văd numai la ora mesei şi să îl ating numai dacă era rândul meu să îl hrănesc. Aveam cam o jumătate de oră, dar cu zâmbete cuminţi şi saluturi respectuoase îmi mai câştigam încă vreo 10-15 minute. Când nu era rândul meu, era închis incubatorul. Uneori plângea atât de tare şi se frământa ca o omiduţă nervoasă. Şi eu nu îl puteam atinge.

Dezvoltasem o strategie de autoprotecţie pentru momentele astea: lăsam laptele şi fugeam. Mă consolam că măcar aşa mai apuc să dorm. În fiecare interval de trei ore aveam una sau două ore pentru somn, duş, telefoane. Mă mulgeam cu o normă întreagă de opt ore pe zi.

9 noiembrie 2009

Sergiu: „Nu ştiu de ce îţi scriu banalităţile astea, dar aşa simt că suntem împreună. Tu îmi scrii ce faci acolo pentru Petru, eu îţi scriu ce fac aici pentru noi. Să ştii că nu mă simt deloc pe dinafară. Eu am răbdare şi decât să se întâmple mai repede să-l ţin în braţe pe Petru, mai bine mai târziu, dar în siguranţă pentru el.”

Un copil născut prematur este extrem de fragil. Îşi termină dezvoltarea în afara mediului protector al uterului şi are de făcut de două ori mai multe decât unul care în timpul ăsta e în burtică, la locul lui. Trebuie să se dezvolte dar trebuie şi să trăiască afară, să consume calorii, să se hrănească, să vadă lumina, să audă zgomotele. Cât timp stau în incubator, sunt conectaţi la monitoare care supraveghează gradul de saturaţie cu oxigen şi pulsul. Când se desaturează e grav, când scade pulsul e grav. Monitoarele avertizează tot timpul, uneori şi doar pentru că senzorii nu mai stau cum trebuie şi semnalul nu mai e de calitate. Dar pentru mamă, e greu de înţeles diferenţa.

12 noiembrie 2009

Oana: „Dacă mă gândesc la ce simt, am în cap un set de imagini atât de groaznice că nu le pot descrie. E ca un cârd de demoni care încep să mă chinuie imediat ce încep să mă îngrijorez cumva de starea lui Petru. Au fost aici în formaţie completă la început, în cele 72 de ore critice, şi aseară, după ce de o vreme cam dispăruseră, au revenit în forţă. În fine. Aşa îmi trăiesc eu îngrijorările.”

Încercam să-l fotografiez pe Petru, să-l filmez câteva secunde, ca să i-l arăt lui Sergiu. Fotografiile erau tulburi şi tremurânde, dar măcar aşa Sergiu îşi vedea din când în când copilul. Nu foloseam blitzul ca să nu-l sperii. Tresărea chiar şi la zgomotul fin al declanşatorului. Începusem să văd tot felul de mutriţe şi grimase şi încercam să le prind şi să le colecţionez pe toate. Deschidea ochii şi aveam convingerea intimă că uneori chiar mă priveşte.

La Terapie Intensivă venise o doamnă care făcea o afacere frumuşică: poze alb-negru cu bebeluşi, scoase pe hârtie, ca la carte. Ce mamă poate spune nu? Mai ales la Terapie Intensivă, unde oricum nu prea există contact cu nou-născutul? M-a întrebat şi pe mine, şi i-am dat răspunsul standard: mic, incubator. „Aha, lasă că este timp! O să-i facem şi lui!” Avea ochi albaştri şi zâmbitori şi părul perfect alb. Căpătase semnificaţie pentru mine doamna asta: dacă ajungeam să facă fotografia, progresasem. M-a prins o dată când îl hrăneam pe Petru, iar în seara următoare i-am pus lui Sergiu fotografia în Caiet.

14 noiembrie 2009

Oana: „Tăticule, ţi-am pregătit o surpriză. Aşa, un pas mic spre a fi mai mult împreună, toţi trei. Te iubim!”

Trecerea zilelor era marcată de toaleta de seară. Atunci se cântăresc bebeluşii şi înțelegi dacă copilul tău merge bine sau nu. Dacă creşte, totul e perfect. Dacă stagnează, pleci cu inima strânsă şi te rogi să nu se repete. Dacă scade, are o problemă. În cele patru săptămâni petrecute în incubator, Petru a stagnat doar de două ori. Creştea cu 10, 20 uneori chiar şi 60 de grame zilnic. Începuse deja să aibă obrăjori cărnoşi şi pentru mine arăta tot mai normal. Ceilalţi bebeluşi îmi păreau prea mari. După masa de la 22:30, mergeam cu inima la gură în cameră ca să trimit SMS-ul. Atunci eram împreună Părinţi.

22 noiembrie 2009

Sergiu: „La ora asta tu te pregăteşti să-i duci papa lui Petru. Eu aştept cu emoţie sms-ul tău. O să fie frumos când vom putea face asta împreună, când vom putea să-i dăm papa, să-l cântărim şi să aflăm deodată cât a mai crescut.

Zilele astea a crescut în mod aproape miraculos. Oare crezi că vrea el să vină mai repede acasă? He, he, ce vise am! Puiuţul nostru!”

De multe ori după ce s-a terminat etapa asta din existenţa noastră, prietenii şi apropiaţii m-au întrebat cum am făcut faţă. S-au pus în locul meu şi s-au imaginat în nişte depresii crunte. Abia când am ajuns acasă mi-am dat seama cât de rupţi am fost. Acolo, protecţia cea mai sigură împotriva întâlnirii cu propriile emoţii a fost lipsa de intimitate. Peste tot sunt oameni care vorbesc, îşi fac treaba, spală coridoare, mănâncă. Nu e loc să te ghemuieşti şi să plângi şi să nu vrei să te mai ridici.

Aşteptam momentul în care Petru să se apropie de 2.500 de grame, ca să putem merge acasă. Pe 24 noiembrie l-au considerat destul de zdravăn ca să îl scoată din incubator şi să mi-l aducă în salon. Eram în sfârşit o Mămică Cu Copil. Pe 27 noiembrie, a avut 2.300 de grame. Atunci am plecat acasă.

Era vineri dimineaţa şi Sergiu a venit cu tot arsenalul necesar ca să ne ducă acasă: salopetă, păturici, portbebe, scoică. Mai multe variante. Dar copilul nostru era mult prea mic, se scurgea în ele ca într-o sacoşă. Până la urmă l-am îmbrăcat în salopeta roz, singura de mărimea potrivită, l-am înfăşurat într-o păturică şi am plecat. Sergiu îl privea şi îl atingea fugar.

Când am ajuns acasă, în dormitorul nostru solar, i l-am pus în braţe lui Sergiu. Erau aşa de frumoşi împreună. În două zile, urma să aniversăm şapte ani de căsătorie. Ne-am ţinut în braţe şi ne-am pus împreună copilul în pătuţul pregătit de tatăl său.

2009.11.28 13:01 De ieri ne-am reîntregit: suntem toţi trei acasă. Mâncăm „la cerere”, am renunţat la cântărirea zilnică şi ne minunăm de linişte. Petru petrece timp atât la pieptul mamei cât şi al lui tata. Vă pupăm, Petru, Oana şi Sergiu.

Acest eseu face parte din seria Portrete de familie, publicată în DoR #6. Descoperă aici toată seria.