Portretul dorinței feminine. Fragment din „Trei Femei”, de Lisa Taddeo

Acest eseu este un fragment din cartea Trei Femei, de jurnalista și autoarea premiată Lisa Taddeo, care aprofundează dorințele a trei femei și ne oferă acces intim la viețile lor emoționale și erotice. Cartea va apărea în limba română la editura Litera, iar lansarea va fi pe 18 octombrie în prezența autoarei.

Lisa Taddeo este de două ori câștigătoare a premiului Pushcart și a fost colaborator la revistele The New York Times, Esquire, Elle, Glamour şi altele. Scrierile sale de nonficţiune au fost incluse în antologiile Best American Sports Wrinting şi Best American Political Writing. În prezent, Taddeo lucrează la adaptarea cărții într-o serie limitată pentru Showtime, precum și un proiect pentru Netflix, Beautiful Babies.

---

Nota autoarei

Aceasta este o operă de nonficțiune. Vreme de opt ani, mi‑am petrecut mii de ore cu protagonistele din această carte – comunicând în persoană, la telefon, prin sms‑uri și e‑mailuri. În două dintre cazuri, m‑am mutat în orașele unde locuiau acestea, ca să înțeleg mai bine viața lor de zi cu zi. Am asistat la multe dintre episoadele pe care le‑am inclus în carte. Pentru întâmplările care au avut loc în trecut sau la care n‑am fost prezentă, m‑am bazat pe amintirile femeilor, pe jurnalelor acestora și pe informațiile pe care ele mi le‑au oferit. I‑am intervievat pe prietenii și pe membrii familiilor fiecăreia și le‑am urmărit profilurile pe rețelele de socializare. Dar, în cele mai multe cazuri, am păstrat punctul de vedere al celor trei femei.

Am consultat documente folosite în instanță și știri din presa locală și am stat de vorbă cu reporteri, judecători, avocați, investigatori, colegi și cunoștințe, pentru confirmarea evenimentelor și cronologia lor. Aproape toate citatele au fost extrase din documente juridice, emailuri, scrisori, înregistrări și interviuri cu cele trei protagoniste și alte persoane din carte. Excepția notabilă ar fi cazul singular în care sms‑urile, scrisorile fizice și unele e‑mailuri au fost inaccesibile. În acest context, conținutul furnizat s‑a bazat pe mai multe repovestiri ale subiectului, care au fost contestate de cei cu care corespondaseră.

În alegerea acestor trei femei am ținut cont de faptul că poveștile lor sunt unele în care alți oameni se pot regăsi cu ușurință, am avut în vedere intensitatea subiectelor și modul în care întâmplările din trecut împovărau încă sufletul protagonistelor. Am stat de vorbă cu femei care și‑au arătat disponibilitatea de a‑mi împărtăși poveștile lor, fără rețineri, pentru a le face publice. Cam pe la jumătatea cercetării mele, câteva dintre ele și‑au dat seama că aveau temeri legate de expunerea publică. În orice caz, în mare parte, procesul de selecție s‑a concentrat asupra acelor femei care mi s‑au părut sincere cu ele însele și dispuse să‑și spună poveștile în moduri care să le dezvăluie pe deplin dorința. Unele nu au vrut să se identifice în acest text, deoarece povestirile lor sunt reale, și prin intermediul acestora ar putea fi recunoscute. Așa că am ales să le protejez identitatea modificând aproape în întregime numele, locurile și datele de identificare în cele două relatări care nu mai fuseseră subiectul unor înregistrări publice. În cea de‑a treia povestire, am schimbat numele persoanelor care nu au jucat un rol public sau care erau minore la data desfășurării evenimentelor relatate.

Sunt convinsă că aceste povestiri transmit adevăruri deosebit de importante despre femei și despre dorință. Cu toate acestea, până la urmă, aceste trei femei sunt cele care și‑au modelat propriile povestiri. Ca întotdeauna, orice poveste poate fi văzută din mai multe perspective, aceasta însă este cea care le aparține.

---

Prolog

În tinerețea ei, pe mama o urmărea în fiecare dimineață, în drum spre serviciu, un bărbat care obișnuia să se masturbeze în timp ce mergea în spatele ei. Mama avea doar cinci clase și câteva cârpe de vase din in pe care le primise zestre, dar era o femeie frumoasă. Chiar și acum este primul lucru care îmi vine în minte când vreau s‑o descriu.

Avea părul de culoarea bomboanelor de ciocolată din Alpii Tirolezi, pe care îl purta mereu la fel – în bucle scurte strânse în creștetul capului. Nu moștenise tenul măsliniu al familiei ei, ci avea o nuanță aparte, ca rozul stins al aurului ieftin. Ochii ei căprui oglindeau mereu un amestec de flirt și sarcasm.

Era casieră la un magazin de fructe și legume din centrul orașului Bologna, pe Via San Felice, o stradă principală lungă, din cartierul modei. Era o zonă cu multe magazine de încălțăminte, bijuterii, parfumerii, tutungerii și magazine cu haine pentru femeile care nu munceau. În drumul ei spre serviciu, mama trecea pe lângă aceste buticuri și obișnuia să se uite în vitrine la pielea fină a botinelor și la colierele din aur lucios.

Înainte însă de a ajunge în această zonă comercială, mergea pe străduțele și aleile care duceau de la apartamentul ei, pe lângă o lăcătușerie și o măcelărie cu carne de capră, prin pasaje pustii care duhneau a urină și a apă clocită infiltrată în piatră. Pe aceste străduțe o urmărea bărbatul despre care am amintit la început.

Unde o văzuse prima dată? Bănuiesc că la magazinul de legume și fructe. O femeie frumoasă, înconjurată de o abundență de produse proaspete – smochine coapte, grămezi de castane, piersici aurii, căpățâni albe de fenicul, broccoli, ciorchini de roșii abia culese, mormane de vinete violet, căpșuni mici delicioase, cireșe lucioase, struguri de vin, fructe de kaki –, plus diverse cereale și tipuri de pâine, covrigei taralli, pesmet friselle, baghete, câteva oale de cupru și ciocolată de menaj.

Bărbatul avea în jur de șaizeci de ani, nasul mare, început de chelie, și o barbă cenușie care acoperea obrajii scofâlciți. Purta o bască, asemenea tuturor celorlalți bătrâni care colindau străzile sprijinindu‑se în bastoane, în timpul plimbărilor lor zilnice. Într‑una din zile probabil că a urmărit‑o până acasă și a aflat unde locuia, pentru că, într‑o dimineață senină de mai, după ce a ieșit pe ușa greoaie a blocului ei, trecând de la întuneric la lumina puternică a zilei – în Italia, majoritatea clădirilor de apartamente au holuri întunecate sau slab luminate, pentru a face economie, iar soarele rareori pătrunde dincolo de zidurile groase și reci de piatră –, a dat cu ochii de acest bătrân pe care nu‑l mai văzuse niciodată și care o aștepta.

El i‑a zâmbit, iar ea i‑a răspuns cu un zâmbet. Apoi a pornit pe drumul obișnuit spre serviciu, purtând o poșetă ieftină și o fustă până la jumătatea gambei. Picioarele mamei, chiar și la bătrânețe, erau extrem de feminine. Mă pun în pielea acelui bărbat și‑mi imaginez ce trebuie să fi fost în mintea lui urmărind de la spate picioarele acelea. După secole la rând trăite sub privirile bărbaților, femeile heterosexuale au dobândit capacitatea de a se uita adesea la alte femei așa cum ar face‑o un bărbat.

Mama i‑a simțit prezența în spate mare parte din drum, când a trecut de prăvălia cu măsline și pe lângă vânzătorul de vinuri și lichioruri. Dar bătrânul nu doar o urmărea. La un moment dat, când a cotit pe o altă străduță, ea a sesizat o mișcare cu coada ochiului. La ora aceea a dimineții, străzile erau complet pustii. Când a întors capul, ea a văzut penisul lung și subțire, în stare de erecție, scos din pantaloni, iar bărbatul îl mișca în sus și în jos, fixând‑o cu privirea atât de calm, încât părea că ceea ce se petrecea mai jos de talie era dirijat de un cu totul alt creier.

Mama s‑a speriat atunci, dar, ani mai târziu, frica acelei prime dimineți s‑a transformat într‑un amuzament sardonic. În lunile care au urmat, el a așteptat‑o în fața blocului de câteva ori pe săptămână și, în cele din urmă, a ajuns s‑o însoțească și de la serviciu înapoi spre casă. La apogeul acestei relații, el ejacula de două ori pe zi în spatele ei.

Mama nu mai trăiește, așa că n‑o pot întreba de ce a lăsat acest lucru să se întâmple, zi după zi. În schimb, l‑am întrebat pe fratele meu mai mare de ce ea n‑a făcut ceva, de ce n‑a zis cuiva. Era Italia anilor 1960. Polițiștii i‑ar fi spus probabil ceva de genul: „Ma lascialo perdere, e un povero vecchio. E una meraviglia che ha il cazzo duro a sua età.“ „Las‑o baltă, e un biet bătrân! E de mirare că i se mai scoală la vârsta asta.“

Mama l‑a lăsat pe acest bărbat să se masturbeze cu ochii la corpul și chipul ei, în drumul ei spre serviciu și la întoarcerea acasă. Nu părea genul de femeie căreia să‑i facă plăcere asta, dar nu pot ști sigur. Mama nu vorbea niciodată despre ceea ce își dorea. Despre ce o excita sau despre ce îi tăia cheful. Uneori părea că n‑are nici un fel de dorințe. Că sexualitatea ei e ca o potecă prin pădure, fără marcaje, formată în timp, prin călcarea repetată a ierbii cu bocancii. Bocancii îi aparțineau desigur tatălui meu.

Tata iubea femeile într‑un mod care, pe vremea aceea, era considerat fermecător. Era medic și le spunea „dulceață“ asistentelor pe care le plăcea și „scumpete“ celor care nu‑i plăceau. Însă, mai presus de orice, o iubea pe mama. Atracția lui pentru ea era evidentă într‑un mod despre care, și acum, îmi amintesc cu o oarecare stânjeneală.

Deși nu m‑am gândit niciodată prea mult la dorința tatălui meu, ceva din forța acesteia, ceva din forța dorinței masculine mă fascina. Bărbații nu simțeau doar dorință. Bărbații simțeau o nevoie. Bărbatul care o urmărea zilnic pe mama în drum spre serviciu și înapoi simțea nevoia să facă asta. Președinți din lumea întreagă și‑au sacrificat reputația pentru o simplă felație. Un bărbat poate pune la bătaie tot ce a construit intr‑o viață doar pentru o clipă de plăcere. N‑am fost niciodată întru totul de acord cu ideea că bărbații puternici sunt atât de orgolioși încât nici măcar nu vor să presupună că ar putea fi vreodată prinși, ci, mai degrabă, consider că dorința este atât de puternică în acea clipă, încât orice altceva – familie, casă, carieră – se topește în ceva mai subțire și mai rece decât sperma. În neant.

Când am început să scriu această carte, o carte despre dorință, am crezut că voi fi atrasă de poveștile bărbaților, de poftele lor. De modul în care sunt gata să renunțe la un imperiu pentru o fată așezată în genunchi în fața lor. Așa încât am început să vorbesc cu bărbați: cu un filosof din Los Angeles, un profesor din New Jersey, un politician din Washington, D.C. Am fost intr‑adevăr atrasă de poveștile lor ca atunci când ești tentat să comanzi în mod repetat același tip de antreu din meniul unui restaurant chinezesc.

Povestea filosofului, care a început ca povestea unui bărbat arătos însurat cu o femeie mai puțin frumoasă, care nu voia să se culce cu el, presărată cu câteva episoade inerente de agonie, pasiune stinsă și dragoste, s‑a transformat în povestea unui bărbat care voia să se culce cu maseuza tatuată la care s‑a dus pentru o durere de spate. Într‑o dimineață, mi‑a trimis un mesaj pe telefon: „Îmi spune că vrea să fugă cu mine la Big Sur“. Când ne‑am întâlnit din nou, ne‑am așezat la o masă intr‑o cafenea, iar el a început să‑mi descrie șoldurile maseuzei. Pasiunea lui nu părea pe măsura a ceea ce pierduse în căsnicie; ci era mai degrabă o formalitate.

Poveștile bărbaților urmau, de regulă, cam același scenariu. În unele cazuri, curtarea se întindea pe o perioadă mai lungă; alteori aducea mai mult cu o sesiune la un salon de înfrumusețare; dar, în general, toate poveștile se încheiau în pulsațiile intermitente ale unui orgasm. Și, în timp ce supapa bărbatului se elibera prin salva de final a orgasmului, am descoperit că a femeii, de cele mai multe ori, abia se activa. Era complexitate, frumusețe și violență chiar, în modul în care femeile trăiau același eveniment. În aceste moduri, dar nu numai, cred că rolurile feminine ale unui interludiu au ajuns să reprezinte tot ce înseamnă dorință în America.

Desigur, și dorința feminină poate fi la fel de îndârjită precum dorința masculină, dar când dorința era dominată de reacție, când urmăreau un scop pe care să‑l poată atinge, interesul meu scădea. Mă atrăgeau în schimb poveștile în care dorința era ceva ce nu putea fi controlat, poveștile în care obiectul dorinței dicta mersul lucrurilor – acolo găseam cea mai multă măreție, cea mai multă durere. Părea un fel de mers pe bicicletă cu spatele; suferința, inutilitatea și, în cele din urmă, intrarea cu totul într‑o altă lume.

Pentru a descoperi aceste povestiri, am străbătut țara în lung și‑n lat de șase ori. Mi‑am planificat opririle fără un țel anume. În general, am ales locuri precum Medora, în Dakota de Nord. Obișnuiam să comand undeva o cafea și pâine prăjită și să citesc ziarul local. Așa s‑a întâmplat s‑o găsesc pe Maggie. O tânără pe care, chiar și femeile mai tinere ca ea, o făceau târfă și golancă grasă. Existase o presupusă relație cu unul dintre profesorii ei de la liceu, un bărbat căsătorit. În relatarea ei, lucrul fascinant a fost absența raportului sexual. După spusele ei, el i‑a făcut sex oral, dar n‑a lăsat‑o nici măcar să‑i deschidă fermoarul la jeanși. În schimb, îi lăsa post‑it‑uri în cartea ei preferată, Amurg.

Pe lângă pasajele despre o legătură trainică dintre doi iubiți născuți sub o stea nefastă, el obișnuia să facă trimiteri la relația lor. Ceea ce o emoționa pe tânăra femeie, ceea ce o făcea să se simtă exaltată, era numărul bilețelelor și cât de detaliate erau mesajele acestora. Nu‑i venea să creadă că profesorul pe care îl admira atât de mult citise toată cartea, ba chiar își făcuse timp să scrie diverse observații, cu atâta abilitate de parcă ar fi pregătit materialul de studiu pentru un curs avansat despre iubiți vampiri. Fata își mai amintea și că profesorul parfumase paginile cu apa lui de colonie, știind că ei îi plăcea la nebunie mirosul. Să primești astfel de bilețele, să trăiești o astfel de relație, care apoi se sfârșește brusc – este lesne de imaginat golul pe care toate acestea le‑ar lăsa în urmă.

Am descoperit povestea lui Maggie într‑o perioadă în care lucrurile nu mergeau strălucit. Mi‑a părut o femeie a cărei sexualitate și experiențe sexuale erau negate într‑un mod îngrozitor. Vă voi spune povestea văzută prin ochii ei; între timp o versiune a aceleiași povești a fost prezentată în fața unei instanțe și a unor jurați care au văzut‑o într‑un mod cu totul diferit. Parte din povestea acestei tinere îi vor ridica cititorului întrebările binecunoscute legate de când, de ce și cine crede poveștile femeilor – și de când, de ce și cine nu le crede.

---

De‑a lungul istoriei, mai ales despre bărbați s‑a spus că au frânt inimile femeilor. Le‑au iubit sau cel puțin așa au pretins, după care s‑au plictisit și au petrecut săptămâni sau luni încercând să găsească pretexte pentru a se descotorosi de ele fără prea multe explicații, dispărând fără urmă și fără să le mai caute vreodată. Timp în care femeile așteptau. Cu cât erau mai îndrăgostite și cu cât aveau mai puține opțiuni, cu cât așteptau mai mult, în speranța că el va reveni la un moment dat, cu fața lovită sau cu telefonul zdrobit, cerându‑și iertare și explicându‑i că a fost îngropat de viu, dar nu s‑a putut gândi decât la ea, înspăimântat la gândul că ea va crede că o părăsise, când – de fapt – el doar i‑a pierdut numărul, fiindu‑i furat de bărbații care l‑au îngropat de viu și, după trei ani de căutări prin cărțile de telefon, în sfârșit, a reușit s‑o găsească. „Nu am dispărut, tot ceea ce am simțit n‑a dispărut, pur și simplu. Aveai tot dreptul să crezi că o astfel de purtare ar fi nemiloasă, de neconceput, imposibilă. Mărită‑te cu mine!“

După spusele ei, Maggie a fost distrusă de așa‑zisa mârșăvie a profesorului ei, dar avea ceva rar întâlnit la femeile părăsite. O anumită forță, care venea din combinația între vârsta ei și profesia fostului iubit. Această forță, credea Maggie, era consfințită de lege. Însă, în cele din urmă, n‑a fost așa.

Unele femei așteaptă pentru că sunt dominate de amenințarea pierderii. În momentul acela ea crede că el este singurul pe care‑l va dori vreodată. Problema poate fi de ordin economic. Revoluțiile se iscă mai greu acolo unde oamenii vorbesc mai mult despre rețetele din revista Country Living și mai puțin despre articolele legate de stoparea subjugării femeii.

Lina, o gospodină din Indiana pe care n‑o mai sărutase nimeni de ani buni, aștepta vremea în care avea să‑și părăsească bărbatul, pentru moment neavând destui bani să trăiască departe de el. Legea din Indiana privind obligația de întreținere între foștii soți nu era o realitate pe care ea s‑o cunoască, așa că aștepta un alt bărbat care să‑și lase nevasta pentru ea. Și tot aștepta.

Felul în care se desfășoară anumite lucruri în țara noastră ne face să avem îndoieli cu privire la cine suntem în viața noastră. Adesea genul de femei care așteaptă nu fac decât să încerce să obțină aprobarea altor femei, astfel încât la rândul lor să fie împăcate cu ele însele.

Sloane, proprietara unui restaurant elegant îl lasă pe soțul ei s‑o vadă cum se culcă cu alți bărbați. Din când în când, în pat sunt două cupluri, dar de cele mai multe ori el o privește pe ea cu un alt bărbat, pe viu sau intr‑o înregistrare video. Sloane este frumoasă. În timp ce soțul ei se uită la ea având relații intime cu alți bărbați, dincolo de fereastra dormitorului lor, oceanul freamătă în valuri înspumate la mal. Undeva, în josul străzii, se întrezăresc oi din rasa Cotswold cu lâna de culoarea terciului de ovăz. Unul dintre prietenii mei, pe care i‑am cunoscut într‑un grup de swingeri din Cleveland, care e de părere că ménage à trois e un tip de relație sordid și abject, a considerat povestea lui Sloane edificatoare, brută și cu care se putea identifica. Și tocmai această ultimă trăsătură a unei anumite situații ne îndeamnă la empatie.

Mă gândesc că mama i‑a îngăduit unui bărbat să se masturbeze zilnic cu ochii la ea și meditez la lucrurile pe care eu le‑am acceptat, poate nu chiar la fel de ieșite din comun, dar nu foarte diferite luate per ansamblu. Apoi analizez cât de multe pretenții am avut de la bărbați. Cât de mult din acele pretenții era ceea ce îmi doream de la mine însămi, sau chiar de la alte femei; cât de mult din ceea ce credeam că vreau de la un iubit venea din ceea ce îmi doream de la propria mamă. Deoarece, din numeroasele povești pe care le‑am auzit, am înțeles că femeile au mai multă influență asupra altor femei decât au bărbații. Ne putem face unele pe altele să ne simțim neîngrijite, ușuratice, murdare, neiubite, urâte. Până la urmă, totul se reduce la frică. Ne poate fi frică de bărbați, ne poate fi frică de alte femei, și, uneori, ne îngrijorăm atât de mult de ceea ce ne sperie, încât așteptăm să avem orgasm abia când suntem singure. Ne prefacem că vrem lucruri pe care nu le vrem pentru că nu vrem să lăsăm pe nimeni să vadă că nu obținem ceea ce ne trebuie.

Pe mama nu bărbații o speriau, ci sărăcia. Mi‑a mai povestit cândva o întâmplare; deși nu‑mi amintesc exact împrejurările, știu sigur că nu a fost genul de discuție pentru care trebuie să stai așezat. N‑a fost o poveste împărtășită lângă niște biscuiței sărați și vin rosé. S‑au fumat câteva țigări Marlboro la masa din bucătărie, cu toate geamurile închise, cu câinele lipit de genunchii noștri și clipind prin fum. Mai mult ca sigur în timp ce ștergea masa de sticlă cu Windex.

Povestea era despre un bărbat dur cu care avusese o relație chiar înainte de a‑l cunoaște pe tata. Mama folosea câteva cuvinte care mă intrigau și mă speriau. Printre acestea numărandu‑se și „dur“.

Fusese crescută intr‑o sărăcie lucie, urinând intr‑o oală și tamponându‑și pistruii cu urină pentru că se credea că aceasta ar estompa pigmentul. Ea, două surori și părinții lor locuiau intr‑o singură cameră. Prin tavan pătrundea apa de ploaie, care uneori îi picura pe față în timp ce dormea. A stat aproape doi ani într‑un sanatoriu bolnavă de tuberculoză. N‑a vizitat‑o nimeni, pentru că drumul până la ea ar fi fost mult prea costisitor. Tatăl ei, lucrător la vie, era alcoolic. Iar unul dintre copiii familiei, mai mic decât mama, murise chiar înainte de a împlini un an.

În cele din urmă s‑a externat, a ajuns în oraș, dar, chiar înainte de asta, în miezul lui februarie, mama ei s‑a îmbolnăvit. De cancer la stomac. A fost internată în spitalul local, de unde nu mai exista cale de întoarcere. Era o noapte cu furtună, în care viscolul biciuia caldarâmul, iar mama mea era cu acest bărbat dur când a aflat că mama ei era pe moarte și nu mai avea să apuce dimineața. Bărbatul acela o ducea pe mama cu mașina spre spital când au început să se certe. Mama nu mi‑a dat prea multe detalii, dar mi‑a spus că totul s‑a încheiat cu ea la marginea drumului, în ninsoarea abundentă, la căderea serii. A văzut cum stopurile mașinii din care coborâse au dispărut în noapte, fără ca vreun alt vehicul să mai treacă pe drumul înghețat. N‑a apucat să fie lângă mama ei în ultimele clipe.

Nici până în ziua de azi nu știu exact ce însemna „dur“ în acel context. Nu știu dacă individul acela a lovit‑o pe mama sau dacă a abuzat‑o sexual. Am presupus mereu că în lumea ei cruzime implica o oarecare amenințare sexuală. În închipuirile mele cele mai macabre, mi‑l imaginez încercând să facă sex cu mama în noaptea în care mama ei murea. Mi‑l imaginez încercând s‑o muște de un șold. Și, totuși, ea a rămas marcată de teama de sărăcie și nu de bărbatul dur. Nu de faptul că n‑a putut comanda un taxi pentru a ajunge la spital. Nici de faptul că era lipsită de autoritate. Că îi lipseau propriile mijloace. La un an și ceva după moartea tatălui meu, când în sfârșit a reușit să nu mai plângă de dimineața până seara, m‑a rugat să‑i arăt cum se folosește internetul. Nu mai folosise niciodată un computer. Îi lua câteva minute chinuitoare să tasteze o propoziție. La sfârșitul unei zile întregi petrecute în fața monitorului, am intrebat‑o ce anume voia să facă. Era evident că suntem amândouă la fel de frustrate. Mi‑a răspuns:

„Nu pot. E ceva ce trebuie să fac singură“, mi‑a răspuns ea.

„Ce anume?“ am insistat eu.

Îi văzusem deja toate actele, facturile, însemnările, chiar și biletul pe care îl scrisese pentru mine, în cazul în care moartea ei ar fi survenit subit.

„Vreau să aflu detalii despre un bărbat“, mi‑a zis șoptit. „Un bărbat pe care l‑am cunoscut înainte de tatăl tău.“

Eram uimită, ba chiar ușor rănită. Aș fi vrut ca mama să rămână pe vecie văduva tatălui meu. Aș fi vrut ca părinții mei, în cuplu, să rămână o noțiune intactă chiar și după moarte, chiar și cu prețul fericirii mamei mele. Nici nu voiam să aud de dorința mamei. Acest al treilea bărbat, proprietarul unui mare imperiu de bijuterii, o iubise cândva pe mama, atât de mult încât mersese la biserică în timpul nunții părinților mei, cu intenția de a opri ceremonia. Cu mult timp în urmă, primisem de la ea un colier cu rubin și diamante, un obiect pe care părea să‑l dăruiască pentru a nega cât de mult îl prețuia. Am incurajat‑o să încerce să se descurce singură cu computerul, dar, până să izbutească să facă asta, s‑a îmbolnăvit.

Mă gândesc la sexualitatea mamei și la cum o folosea ea uneori. Lucrurile mărunte, modul în care se farda înainte de a ieși din casă sau felul în care deschidea ușa. Pentru mine, asta era fie un punct forte, fie o slăbiciune, dar niciodată ceva ce putea avea legătură cu inima ei vioaie. Cât de tare m‑am înșelat!

Încă mă mai întreb cum a putut o femeie să lase pe un bărbat să se masturbeze în spatele ei atâta vreme. Poate că plângea seara. Poate că plângea chiar și pentru bătrânul singuratic. Tocmai nuanțele dorinței surprind esența a ceea ce suntem cu adevărat, în momentele noastre cele mai sensibile. Mi‑am propus să „inventariez“ vigoarea și asprimea dorinței feminine, astfel încât bărbații și celelalte femei să le poată înțelege mai ușor înainte de a le critica, să știm cine am fost, cine au fost vecinii și mamele noastre, când noi eram prea procupați să credem că suntem diferiți, lăsandu‑ne pradă vieții noastre de zi cu zi care, la fel ca întotdeauna, va continua să se scurgă incontrolabil, cu fiecare minut.

Aceasta este povestea a trei femei.

---

Maggie

Te pregătești dimineața aidoma cuiva care e gata să plece la război. Machiajul tău reprezintă vopsirea feței înainte de luptă. „Smokey eyes“ în nuanțe cenușii și rimel din abundență. Pudră roz‑închis pe obraji, iar pe buze ceva pal. Părul are mult volum și onduleuri lejere.

Ai învățat singură să‑ți aranjezi părul și să te fardezi în fața oglinzii, cu piesele celor de la Linkin Park și Led Zeppelin pe fundal. Ești genul de fată care știe instinctiv să dea contur ochilor și să se accesorizeze, care înfige ace de păr bine camuflate pentru a obține o coafură rezistentă.

Porți bocanci, colanți și un top chimono transparent. Vrei ca el să înțeleagă că nu mai ești copil. Ai douăzeci și trei de ani.

Desigur ai vrea și să te mai dorească, să‑i pară rău după ce‑a pierdut. Mai târziu ți‑ar plăcea să stea la masă și să contempleze linia frumos arcuită a șoldului tău.

Cu șase ani în urmă erai mai mică, iar lui îi plăceau la nebunie mâinile tale mici. Pe vremea aceea, mâinile lui au vibrat în interiorul tău. Multe s‑au schimbat de atunci. Tatăl tău a murit. În august și‑a tăiat venele într‑un cimitir din apropiere. Obișnuiai să vorbești cu el despre tatăl tău, despre problemele pe care le aveai cu părinții. Știa cum unul dintre ei se ducea să‑l culeagă pe celălalt de prin baruri. Ambii băuți, dar unul mai mult decât celălalt. Acum ai impresia că ar înțelege de ce te neliniștește ploaia care răpăie pe pământul de deasupra tatălui tău. Oare ajunge umezeala până la el și se întreabă de ce l‑ai lăsat în întunericul acela rece și pătrunzător? N‑ar trebui ca moartea să fie mai presus de lucrurile care se petrec intr‑o sală de judecată? N‑ar trebui ca moartea să fie mai presus de toate celelalte aiureli, chiar și de polițiști și avocați? Nu‑i așa că undeva, cumva, e vorba numai despre voi doi?

Conduci spre judecătoria comitatului Cass, alături de fratele tău David cu care împarți câteva țigări pe drum. Parte din parfumul tău este mirosul curat de după duș amestecat cu fum de țigară. Lui nu‑i plăcea că fumezi așa că mințeai. Spuneai că era de la fumul părinților tăi, care se impregna în păr și în fibrele hanoracelor tale cu glugă, bleumarin. La un schit catolic retras, ai jurat că te lași pentru el. Merita să te aibă pe de‑a întregul, inclusiv părțile pe care nu voiai să i le oferi.

Ai fi putut să faci în așa fel încât el să nu apară azi. Chiar dacă avea dreptul să fie acolo, cum au spus avocații. În orice caz, o mică parte din tine îl voia totuși prezent. S‑ar putea spune chiar că unul din motivele pentru care te‑ai dus la poliție a fost ca să‑l determini să te revadă. Pentru că toată lumea e de aceeași părere – când un iubit se retrage din relație, refuză să te mai întâlnească, nu‑și mai vrea înapoi nici periuța de dinți Oral‑B, nici ghetele de drumeție, nu‑ți răspunde la e‑mail și preferă să‑și cumpere altă pereche de ghete, de exemplu, decât să te vadă chinuindu‑te ca un șoarece prins în cursă – e ca și când cineva îți îngheață organele interne. Este atât de frig încât nu poți respira. S‑a ținut departe vreme de șase ani. Dar va fi acolo astăzi și va veni și la proces, așa că s‑ar putea spune că unul din motivele pentru care faci asta este pentru că ar însemna să‑l vezi cam de încă șase ori. Ceea ce ar părea straniu pentru cineva care nu știe cum te poate distruge o persoană doar cu propria dispariție.

Ți‑e teamă că s‑ar putea să‑l dorești. Te întrebi dacă soția lui este îngrijorată. Ți‑o imaginezi acasă, ignorându‑i pe copii și urmărind ceasul.

Parchezi și mai fumezi puțin înainte de a intra. Afară sunt doar câteva grade, dar este plăcut să fumezi în frig. Fargo îți dă uneori senzația unor noi începuturi. Camioane argintii trec în viteză pe autostrada din apropiere. Camioanele au trasate punctele de destinație, coordonate pe care trebuie să le păstreze în permanență. Doar trenurile ți se par mai frumoase și mai libere decât camioanele. Inspiri adânc, și aerul înghețat îți umple plămânii.

Ajungi prima în sală. Slavă Domnului! Tu și David, procurorul Jon și procurorul‑asistent Paul. Te gândești la toți acești bărbați pe numele mic și la fel li te și adresezi. Ei consideră că întreci măsura. De fapt, ei nu pe tine te reprezintă; ei reprezintă statul Dakota de Nord. Nu e ca și cum procurorii ți‑ar apăra interesul. Mai degrabă, îți apără umbra.

Un grefier își face apariția în sală.

Apoi intră El. Împreună cu avocatul său, un anume Hoy, care pare un afurisit ferchezuit.

El stă la masa de lângă cea la care stai tu. Este îmbrăcat cu ce obișnuia să poarte la școală. O cămașă închisă la toți nasturii, cu cravată și pantaloni largi. E ciudat. Te‑ai fi așteptat să vină la costum. Cumva mai elegant și mai serios. Această ținută îl face familiar. Te întrebi dacă nu cumva te‑ai înșelat în acești ultimi ani. Ai interpretat tăcerea lui ca fiind indiferență, când el poate că a fost chinuit de o groază supranaturală, la fel ca tine. Ai aflat că i s‑a născut un al treilea copil, așa că ți‑ai imaginat leagăne și balansoare în curtea casei lui, și pe nevastă‑sa, veselă și îmbujorată, și pe toată lumea mustind a viață în timp ce pe tine te treceau fiori reci, tremurând de ură de sine. Te‑ai făcut mai greoaie și machiajul tău a devenit mai strident, în mai multe straturi. Dar, în tot acest timp, poate că el agoniza. Ducându‑ți dorul. Lăsându‑se ca un poet în deriva unor zeci de ani de dor și de suferință. Setul de leagăne a ruginit. Gardul casei tipice păturii de mijloc marchează limitele temniței lui, nevastă‑sa fiindu‑i gardian. Iar copiii, ei bine… Ei sunt motivul; pentru ei a ales el să rămână nefericit, fără tine.

Pentru câteva clipe îți vine să te întinzi spre el, cu mâinile tale mici care‑i plăceau așa mult – Oare îi mai plac și acum? Unde se duce dragul de mâini când dispare? – și să‑i prinzi chipul în palme și să‑i spui: „Of, la naiba, îmi pare rău că te‑am trădat. Am fost atât de rănită și de nervoasă, pentru că tu mi‑ai furat câțiva ani din viață. Ceea ce ai făcut n‑a fost chiar obișnuit, așa că am ajuns aici. Uită‑te la mine! Mi‑am pus masca asta de război, dar sub ea sunt eu, speriată, speriată și excitată, și obosită, și te iubesc. M‑am îngrășat paisprezece kilograme. Am fost exmatriculată de câteva ori. Tata s‑a sinucis de curând. Iau tot felul de pastile, uită‑te în geanta mea, sunt o grămadă! Sunt o fată cu medicamente de babă. Ar trebui să‑mi dau întâlnire cu băieți care fumează marijuana, în schimb am adoptat ținuta victimei. Stau atârnată în lanț ca un breloc de la Party City. Nu mi‑ai mai scris.“

Aproape întinzi mâna spre el, ca să‑i spui cât de rău îți pare și ca să‑l implori să aibă grijă de tine. Nimeni n‑are grijă de tine așa cum știi că ar putea el. Nimeni nu te ascultă așa cum o făcea el. Ore în șir. Ca un tată, ca un soț, ca un profesor și cel mai bun prieten.

Privirea lui se ridică de pe masă și o întâlnește pe a ta. Ochii lui sunt reci, negri și fără viață. Ca niște mici agate, lucioase și aspre, mai bătrâni decât îți aminteai. De fapt, nu‑ți amintești deloc acești ochi. Cândva erau plini de dragoste și de dorință. Obișnuia să‑ți sugă limba în gura lui de parcă ar mai fi vrut să aibă una.

Acum te urăște. Este evident. Tu l‑ai adus aici, l‑ai scos din casa lui confortabilă, unde trăiește cu trei copii și soția care‑l vor urma în cavou. L‑ai adus în mocirla nenorocită de ianuarie, în sala asta prăfuită, și‑l forțezi să‑și cheltuie toate veniturile și economiile părinților lui pe acest nefericitul ăsta de avocat fercheș. Și ești obsedată să‑i distrugi viața. Tot ceea ce el a clădit. Fiecare măsuță de lucru de la Fisher‑Price pe care el a zărit‑o, în încăperi goale și neaerisite, la 7 dimineața. Din cauza ta și‑a vândut casa și a cumpărat alta. În acest moment, în Dakota de Nord, Aaron Knodel este Profesorul Anului; pe tot cuprinsul statului este considerat cel mai bun în domeniu. Și iată‑te pe tine, o nebună vagaboandă, progenitura unor alcoolici, odrasla unui sinucigaș, o fată care a mai fost și înainte cu bărbați mai în vârstă cărora le‑a creat probleme, militari, bărbați integri ai Americii; așadar tu, o curvă care distruge cămine care încearcă să‑l nimicească pe Profesorul Anului. Expiră spre tine cu miros înțepător, ca de sulf.

Un alt lucru cât se poate de evident este că trebuie să nu‑ți mai pese!

Cât mai repede. În caz contrar, s‑ar putea să nu mai ieși din sala asta. Îți cauți liniștea în sufletul tău și, în mod uimitor, o găsești. Recunoștința față de tine și de Dumnezeu este amețitoare. În câte zile ai simțit că faci ceea ce trebuie? Astăzi este una din ele. Poate singura.

Ai crezut că s‑ar putea să‑l mai dorești încă. L‑ai pândit online. Astăzi nici măcar despre urmărit nu mai este vorba. Îți pornești computerul și capcanele sunt peste tot. Nu poți evita cronicile servile din presa locală. Sau o reclamă pe Facebook, cu link spre un magazin de unde fostul tău iubit își luase mănuși. Pozele recente pe care le‑ai văzut încă îți mai furnică pielea și îți provoacă disconfort după atracția de mult apusă. N‑a mai rămas nimic. Gura lui mică și schimonosită. Tenul imperfect. Buzele lui nu sunt senzuale, ci uscate, și îți distrag atenția. Arată bolnăvicios, de parcă ar fi mâncat doar brioșe și ar fi băut doar cafea și Coca‑Cola, într‑un subsol răcoros, incruntandu‑se la perete.

„Bună dimineața“, salută avocatul lui, Hoy, cu mustața lui țepoasă ca de vrăjitor. A avut grijă să transmită presei informații despre clientul său care trecuse testul poligraf, chiar dacă procurorul era de părere că era puțin probabil să fie acceptat ca probă în instanță.

Distingi sentința în favoriții lui Hoy. Este genul care te face să te simți ca un rahat needucat, cu o mașină care refuză să pornească în diminețile de iarnă ca aceasta.

Apoi continuă: „Vreți, vă rog, să vă precizați numele complet pentru a fi consemnat în scris?“

Grefierul stenodactilografiază, fratele tău, David, respiră odată cu tine, în timp ce tu îți spui numele întreg.

„Maggie May Wilken“, apoi îți fluturi părul lung, atent coafat.

Prima rundă de întrebări e menită să te relaxeze fără să‑ți dai seama. Hoy te întreabă despre perioada petrecută în Washington, la sora ta Melia, Melia și soțul ei, Dane, care este în armată – ei sunt rudele pe care le‑ai vizitat și în Hawaii – dar deocamdată te întreabă doar despre perioada când stăteau în Washington. Asta se întâmpla după Aaron. Pentru că viața ta poate fi împărțită astfel: înainte și după Aaron. Mai poate fi împărțită și în perioadele dinainte și după sinuciderea tatălui tău, dar, dacă e să fii sinceră, Aaron a fost declanșatorul pentru toate.

Te întreabă despre site‑ul de întâlniri PlentyOfFish. Cât ai stat în Washington, te‑ai întâlnit cu câțiva tipi. Dar avocatul acesta se comportă de parcă ți‑ai fi vândut trupul pentru o sticlă de bere Coors Light. Știi că indivizii ca el au puterea de a impune legile după care să trăiești. Indivizi care vorbesc despre site‑urile de întâlniri de parcă ar fi anunțuri pentru prostituție pe site‑ul interzis Backpage. De parcă ai fi o fată care se pozează cu chipul ițindu‑se zâmbind dintre propriile coapse.

În realitate, te‑ai întâlnit cu câțiva tipi de pe site – niște ratați. A fost trist și nu te‑ai culcat cu nici unul, nici măcar nu te‑ai bucurat de vreo băutură gratuită. Te simți jenată. Asta se întâmpla înainte ca toată lumea să posteze pe Instagram cu scopul de a stârni invidie. Erau zorii unei noi ere care se ivea lent. Hoy te mai întreabă și despre un site pe care nici măcar nu știe să‑l spună pe litere.

„Ce e asta?“, îi spui, iar el continuă: „Nu știu, dar tu cu siguranță l‑ai accesat.“

„Nu, nu știu ce este asta.“ Și adaugi în gând: „Și nici tu n‑ai habar, nenorocitule!“ Dar tot contextul acesta oficial te împiedică să‑l contrazici cu voce tare. Ești convinsă că soția și copiii lui îl mint tot timpul, pentru a scăpa criticile usturătoare care pot distruge un suflet.

Te întreabă despre cearta cu tatăl tău. Dragul tău tată mort, îngropat sub pământ și ploaie. Pe vremuri voi doi vă certați mult și confirmi acest lucru.

Hoy întreabă: „Despre ce anume vă certați?“

Și tu răspunzi: „Despre orice“.

Nu ascunzi nimic, fără să te gândești la ce înseamnă asta sau la ce îi face să creadă.

Te întreabă despre frați și surori, despre cum toți aceștia au plecat devreme din casa părintească. Nu știai pe atunci că exact asta este o depoziție exploratorie. Cazul împotriva ta se construiește cu propriile cuvinte. Demonstrând că erai o fată de condiție proastă. Poate că erai o fată ușuratică. Intrând pe toate acele site‑uri de matrimoniale, cu o grămadă de frați și surori; părinți alcoolici care au avut o droaie de copii și pe care apoi i‑au lăsat să se împrăștie prin toată țara, dând naștere unor complicații de tot soiul. Tu nu locuiești în partea drăguță a zonei West Fargo, tu stai în zona slab cotată, spre deosebire de domnul Knodel, declarat Profesor al Anului în Dakota de Nord, care locuiește intr‑o casă frumoasă, zugrăvită în nuanțe neutre, cu un furtun strâns covrig pe peluză și un gazon pe care nimeni nu uită să‑l ude.

În timpul întrebărilor te uiți la el. Și te gândești la trecut. Și te întrebi în gând ce‑ar fi dacă timpul s‑ar opri în loc? Dacă te‑ai putea întoarce în perioada aceea. Când totul era curat și toată lumea era în viață. Ce‑ar fi dacă mâinile tale și ale lui ar mai fi prietene.

Atunci Hoy spune: „Ați declarat că anterior clasei a unsprezecea de liceu, ați fost apropiată de domnul Knodel“.

„Așa este“, răspunzi tu.

„Cum s‑a întâmplat asta?“ insistă Hoy.

Te gândești mult la răspunsul acesta. Închizi ochii minții și brusc revii în trecut. Din moartea neagră a prezentului, te‑ai întors în paradisul trecutului.

Ceea ce îi era destinat lui Maggie s‑a întâmplat intr‑o după‑amiază care nu anunța nimic special. S‑a apropiat cu pași de felină, la fel ca toate lucrurile din lumea asta care au capacitatea de a te distruge.

Ea doar auzise de el. Unele fete vorbeau despre cât de bine arată. Brunet, cu păr lucios și un mic breton dat intr‑o parte ca o aripă, de parcă fusese dat cu gel într‑un salut permanent. Fermecător, cu ochi închiși la culoare. Genul de profesor care te face să vrei să vii la școală, chiar și în diminețile geroase ca acelea din Dakota de Nord. Pe holuri, numele său devenise o șoaptă pe buzele tuturor, datorită entuziasmului pe care îl stârnea.

Domnul Knodel.

Maggie nu este genul care să considere o persoană atrăgătoare doar după aprecierile altora. Și refuza să se conformeze opiniei generale, doar ca să se integreze. Prietenele ei spun că e prea directă. Râd despre asta, dar în secret sunt fericite că ea este în grupul lor. Este genul care i‑ar spune unui bărbat că dacă n‑are curaj să iasă afară la bătaie, ar face bine să nu arunce cu amenințări de genul: „Hai, vrei să rezolvăm problema asta afară?“

La un moment dat, în această azi, între a doua și a treia oră, ea îl zărește trecând pe hol. Poartă pantaloni de doc kaki, cămașă cu nasturi și cravată. Nu e un moment trecător. Rar se întâmplă să fii impresionat de întâlnirea cu următorul VIP din viața ta. Le spune prietenelor ei: „Mda, este drăguț, dar cu siguranță nu e chiar așa pe cât s‑a tot vorbit“.

Nu sunt mulți profesori bărbați care arată bine. De fapt, nu prea sunt deloc. Mai există alți doi profesori tineri, domnul Murphy și domnul Krinke, amici ai domnului Knodel. Ei trei sunt apropiați, dar păstrează relații apropiate și cu elevii, comunicând în tot soiul de moduri, cum ar fi prin sms‑uri, mai ales cu copiii pe care‑i meditează; domnul Murphy și domnul Knodel participă la meditații pentru concursurile școlare de dezbateri, iar domnul Krinke și domnul Knodel îi pregătesc pe elevi pentru discurs și argumentare. După ore, se adună în restaurante care servesc bere la metru, cum ar fi la Spitfire Bar & Grill. Applebee’s. TGI Friday’s. Aici au jocuri pe console și pot să bea câteva beri tari. La școală, mănâncă prânzul împreună în biroul domnului Knodel. Discută despre partidele de fotbal din jocurile video și mănâncă lacom și neglijent sendvișurile din pachetul de prânz, intr‑o atmosferă pe deplin relaxată.

Dintre cei trei amici, domnul Knodel este vedeta. Înalt de 1,80 metri, 87 de kilograme, brunet, cu ochi căprui. Nu e o partidă în adevăratul sens al cuvântului – este căsătorit și are copii. Vedetă în sensul că este cel mai atrăgător dintre toți profesorii sub 40 de ani. Dacă nu te poți duce în Las Vegas, mergi în Foxwoods.

Începând cu al doilea semestru din primul ei an de liceu, Knodel i‑a fost profesor de engleză lui Maggie. E interesată de curs. Stă dreaptă în bancă, răspunde la ore, zâmbește și ajunge la timp în general. După ore rămân să vorbească. El o privește în ochi și o ascultă, ca un profesor bun.

Piesele se așază rând pe rând la locul lor. Când echipa West Fargo a ajuns în semifinale cu Fargo South la fotbal feminin, antrenorul a chemat‑o pe Maggie la el, iar ea început să tremure din toate încheieturile, ca o pasăre mică. Antrenorul îi spune că în teren e nevoie de mușchi. Echipa lor pierde, dar datorită ei ar putea să câștige. Aerul este tăios, ziua însorită, și ea își amintește cum gândea: „Am toată viața înainte să fac asta și orice altceva îmi doresc“.

Pe pereții din dormitorul ei are lipite postere cu Mia Hamm și Abby Wambach. Mama ei i‑a pictat o poartă de fotbal pe post de tăblie de pat. Maggie este îndrăgostită de David Beckham. În cele mai ascunse cămăruțe ale inimii, își închipuie că va prinde o bursă sportivă pentru colegiu. Gandindu‑se la viitor, dincolo de băieți, bal de absolvire și zvonuri, tocmai la stadioanele mari cu oameni care ar veni doar ca să le vadă pe fete jucând. Se simte pe marginea unui abis, când încă mai are visurile unui copil, dar este acum în stare să le conjuge cu potențialul unui adult.

În noaptea revenirii acasă din deplasare, în clasa a noua, Maggie și câteva prietene au pus pe furiș alcool în sticle de suc, apoi au mers la un coleg ai cărui părinți erau plecați din oraș. Au rămas acolo să bea. După o vreme, înfometate, au mers cu mașina la Perkins, care arată ca o cantină cu supă. Are interiorul alb, clienții sunt roșii la față, iar chelnerițele tușesc ca niște fumătoare înrăite, dar când ești tânăr și ciupit, locul e perfect pentru o gustare târzie. Când ești tânăr poți face aproape orice, mereu cu voie bună.

Undeva în depărtare s‑a auzit șuieratul un tren. Maggie s‑a entuziasmat, cu gândul la niște viitoare călătorii cu trenul, la bilete doar dus din Fargo, spre cariere și apartamente la modă în orașe moderne, cu clădiri din sticlă. Își vede toată viața derulandu‑se în fața ochilor, un drum imprecis, dar cu multiple direcții. Ar putea fi astronaut, vedetă rap, contabil.

Ar putea fi fericită.

Hoy te întreabă apoi despre alte persoane de la ora de engleză și despre cercul tău principal de prieteni. Le menționezi pe Melani, Sammy, Tessa, Liz și Snokla.

„Snokla“, remarcă el, de parcă ar fi un fel de desert înghețat.

„Ăsta‑i nume de fată?“

„Da, este fată.“

„Este vorba despre cea cu numele de familie Solomon?“

Hoy spune asta pe un ton condescendent. Apoi, pentru prima dată, vorbește Aaron. Acest bărbat care te‑a sărutat peste tot și apoi intr‑o zi nu doar că s‑a oprit din asta, dar nici nu ți‑a mai recunoscut existența, îți vorbește pentru prima dată după șase ani.

„Greșit“, spune el, scuturând din cap.

Se referă la Solomon, numele de familie. După cum insistă și dă din cap, știi că are dreptate. Nu ține doar de inteligență. Este genul de bărbat care nu va contracta niciodată o boală venerică, indiferent cu câte femei mizerabile s‑ar culca. N‑ar pleca de la un bâlci fără o mulțime de animale de pluș câștigate. Ar ține în brațe rezultatele victoriilor sale în nuanțe de roz și albastru.

Hoy reia: „Și asta‑i cea despre care crezi că are numele de familie Solomon?“

„Se pare că nu“, răspunzi tu.

Te înroșești. Cândva l‑ai iubit, dar el continuă să fie și a fost dintotdeauna o figură a autorității. Cândva ți‑a spus că s‑a ras pe corp pentru tine și tu te‑ai simțit ca o proastă deoarece nu înțelegeai la ce se referă.

„Nu înțeleg“, replică Hoy.

„Spun că evident clientul dumneavoastră e de părere că nu acesta este numele ei de familie, așa că…“

„Când ești nervoasă și încolțită devii ca o pisică.“

Hoy intervine: „În regulă, nu e nevoie să vă lansați într‑un dialog. Răspunde‑mi doar la întrebare.“

Mai târziu te vei întreba cum de nimănui nu i s‑a părut ciudat că Hoy s‑a comportat mai mult ca un prieten, și nu ca un avocat care apără un bărbat nevinovat, domolind un cuplu care se ceartă. Dar nu Hoy este nebun, tu ești nebună! Lumea crede că vrei bani și ca acest bărbat să plătească pentru ceva ce n‑a făcut. Ești nebună și falită, sărită de pe fix, la fel ca mașina ta hârbuită. Ca de obicei, ticăloșii înving. Aaron este totuși mai mare ca tine. Asta nu‑ți provoacă durere, ci mai degrabă ceva ce aduce a cancer, care se vaită în interiorul tău, plângând după ocrotire.

Ridici din umeri și zici: „Atunci, nu știu“.

Maggie își amintește că, în clasa a noua, la cursul de engleză venea o fată pe nume Tabitha. Ține minte asta pentru că domnul Knodel a povestit în timpul unei ore că a avut cancer testicular. E nostim, simpatic și ciudat când profesorii împărtășesc detalii intime din viața lor. Îi face să pară mai puțin scorțoși. Relaționezi mai bine cu profesorii care par la fel umani ca tine, care răcesc și își doresc lucruri pe care nu și le pot permite sau care nu se simt atrăgători mereu. Prin urmare, Tabitha l‑a întrebat pe domnul Knodel dacă voia să le spună că are un singur testicul. De fapt, nu s‑a exprimat așa de politicos. A zis: „Deci, asta înseamnă că mai aveți doar un ou?“

Domnul Knodel nu a fost prea încântat. El i‑a răspuns fetei, pe un ton aspru: „Putem vorbi despre asta după școală“.

Lui Maggie i‑a părut rău pentru domnul Knodel, știind că Tabitha l‑a făcut să se simtă jenat. Cum a putut să‑l întrebe una ca asta! Cui i‑ar trece prin cap să întrebe așa ceva? Maggie e băgăcioasă și zgomotoasă, dar nu este rea sau nepăsătoare. La scurt timp după această întâmplare, domnul Knodel – potrivit glumelor unor elevi, vrând parcă să arate că nu era incapacitat de testiculul lipsă – și‑a luat concediu de paternitate. Soția sa tocmai îl născuse pe cel de‑al doilea copil al lor. În tot acest timp, domnul Murphy i‑a ținut locul. Când s‑a întors revigorat după experiența de proaspăt tătic, domnul Knodel părea să fi devenit mai extrovertit. Era revitalizat și accesibil într‑un mod nou – asemenea unui unchi prietenos și zâmbitor. Maggie nu‑și mai amintește exact cum a început să vorbească cu el despre viața ei în timpul discuțiilor pe care le purtau după ore. Se întâmpla să rămână mai mult după ora lui sau el o întreba ceva în timp ce ea se pregătea să iasă pe ușă.

Obișnuia s‑o strige, aruncandu‑i o privire foarte serioasă și sinceră, iar ea mai zăbovea. În cele din urmă, a început să‑i povestească unele lucruri din viața ei. Cum tatăl ei se îmbată atât de rău încât nu mai poate ajunge acasă cu mașina. Cum s‑au certat cu o seară în urmă, iar ea n‑a vrut să‑l asculte, pentru că n‑ai cum să asculți de un tată care‑ți cere mereu să‑i cumperi un bax de șase beri. Dacă un timp, a început s‑o întrebe direct: „Hei, e totul în regulă acasă?” Iar Maggie rămânea în urma tuturor și îi povestea ce mai era nou. Era un profesor bun, căruia îi păsa de ce se întâmplă cu elevii lui. Uneori, nu ai nevoie decât de cineva care să te întrebe cum îți merge.

---

Textul pe care l-ai citit este un fragment din cartea de non-ficțiune Trei Femei, o radiografie intimă și complexă a dorinței feminine, care va apărea în octombrie la editura Litera. Lansarea în limba română va fi pe 18 octombrie, în prezența autoarei, care va vorbi și la conferința The Power Of Storytelling.