Ce-am pierdut în incendiul de la Dragonul Roșu

Era iadul pe pământ.

Clădirea roșie și tot ce era în ea ardeau cu furie, iar fumul gros se înălța într-o coloană care, după ce s-a luminat de ziuă, avea să se vadă din toate colțurile orașului. Pompierii dădeau cu apă, dar parcă dădeau cu benzină, pentru că nu puteau să coboare temperatura suficient încât să împiedice plasticele să se reaprindă.

Ardeau mai mult de două din cele cinci hectare pe care se întinde una dintre clădirile complexului Dragonul Roșu, un centru comercial mamut din estul Bucureștiului, în care se vând obiecte din plastic, textile și aparatură casnică. Incendiul, provocat de un scurt-circuit, fusese anunțat la ora 04:23, pe 26 mai 2010, și Inspectoratul pentru Situații de Urgență al Municipiului București (ISUMB) trimisese mai întâi echipaje de pompieri de la Fundeni, subunitatea responsabilă de zonă. Până la 05:30 aveau să fie chemate autospeciale cu apă și spumă, autoscări și ambulanțe de la alte trei detașamente, de la Grupul Special de Salvatori (un departament de descarcerări și salvări de persoane) și de la SMURD. Până la sfârșitul zilei, numărul mașinilor de intervenție avea să crească la 34, iar cel al pompierilor care luptau cu focul la peste 150. Ultima mașină a plecat după 200 de ore, adică după mai bine de opt zile.

Era cel mai mare incendiu din București în ultimii 30 de ani. Compania de asigurări Generali avea să plătească firmei care deține complexul, Niro Investment, o primă de peste 13 milioane de euro, cea mai mare despăgubire plătită vreodată în România.

Dintre cei peste 150 de pompieri, șapte s-au intoxicat cu fum după ce au intervenit fără aparate de respirat, pentru că la un moment dat li se terminaseră buteliile. Altul, Dumitru Comșa, a ajuns în comă la spital, cu arsuri de gradul trei pe 60 la sută din suprafața corpului. Iar Ionuț Ungureanu nu s-a mai întors niciodată la subunitate.

---

Sergentul major Ungureanu nici nu a vrut să meargă la intervenție. Tocmai ieșise din gardă – asigurase paza subunității sale, Detașamentul Dămăroaia, între 12 și 3 dimineața – și îi spusese șefului de tură că îl doare spatele. Pentru că trăgea mult de fiare ca să-și mențină forma fizică, suferise o tasare între vertebrele C3 și C4 și avea uneori dureri. Îl dăduse un coleg cu un unguent, Puterea ursului, dar nu îi trecuse. Dar, pentru că tura lui se încheia abia la 8, a ascultat ordinul și a urcat în autospecială supărat că nu primise învoire de la superior. Tocmai pentru că nu-l mai văzuse așa – nu se enerva aproape niciodată, era împăciuitor și politicos – unul dintre colegi nici n-a îndrăznit să-și ceară cizmele de intervenție de sub scaunul lui Ungureanu. Sergentul major a tăcut tot drumul de aproape 15 kilometri din cartierul Bucureștii Noi, unde era subunitatea, până în Voluntari, la incendiu.

Cele două echipaje trimise de la Dămăroaia au ajuns printre primele la Dragonul Roșu, la 05:40. Prioritățile la intervenție, conform regulamentelor oricărui serviciu de pompieri din lume, sunt, în ordine, salvarea oamenilor și a animalelor, limitarea arderii și stingerea. Cum complexul era gol, nu aveau pe cine să salveze, dar au fost trimiși imediat înăuntru să încerce să oprească extinderea focului. Când cei 10 pompieri de la Dămăroaia au intrat în clădirea 5, flăcările erau încă departe. Purtau echipamentele de intervenție, costume groase menite să-i protejeze, aveau căști și aparate de respirat și cărau furtunuri care îi legau de autospeciale, pentru că hidranții clădirii nu funcționau.

În același timp, alte echipaje interveneau și în interior și în exterior, cu tunuri cu apă și spumă sau direct de la sol, cu furtunul. Tabla din care erau făcuți pereții și acoperișul se contorsionase și aerul ardea ca într-un cuptor.

Pe la 07:30, după aproape două ore în care pompierii din Dămăroaia au încercat să limiteze focul, spațiul în care erau s-a umplut de un fum teribil, prin care nu mai vedeau nimic. Deodată s-a auzit o bubuitură puternică, au început să cadă bucăți din acoperiș și grinzi metalice și aerul a luat foc – un fenomen rar numit flashover, care apare din cauza gazelor inflamabile, emanate de obiecte la temperaturi înalte.

Inițial, s-au aruncat la pământ ca să se ferească de flacără. Apoi, în haosul momentului, fiecare om a încercat să iasă pe unde a putut. Când au văzut ce se întâmplă, comandanții au ordonat încetarea oficială a intervenției în interior și recuperarea echipamentelor.

Pompierii ieșiți au început să tragă furtunurile din clădire. Un servant rămas înăuntru s-a agățat de unul dintre ele și s-a lăsat târât afară, cu hainele arzând. Ungureanu și Comșa, care acționau împreună mai departe de intrare, nu au mai găsit drumul. Comșa a străbătut prin flăcări hala și a ieșit prin celălalt capăt. Avea echipamentul în flăcări, masca topită pe față, casca roșie carbonizată și mâinile arse până la os. Pompierii în mijlocul cărora a ieșit i-au desfăcut costumul și i-au scos masca tânărului de 22 de ani, îngroziți de urletele lui de durere. Înainte să leșine, Comșa le-a spus că mai e cineva înăuntru.

Nimeni nu știe cum a murit Ungureanu. Nimeni nu știe pentru că Ungureanu a murit singur.

Au putut să intre abia peste câteva ore, făcând un culoar de siguranță cu furtunurile, printre focarele care ardeau. Când l-au găsit, avea piciorul drept rupt și capul și mâinile carbonizate. Nu mai avea nici mască de oxigen, nici cască. Butelia din fibră de sticlă a aparatului de respirat era deformată de la căldură. Dacă ar fi explodat, n-ar mai fi găsit nicio urmă din el.

Avea mâinile strânse la piept, de parcă s-ar fi apărat de ceva, dar nu era nimic pe el, nicio grindă, niciun perete. E posibil să-și fi rupt piciorul când a bubuit clădirea și de aceea să nu-l fi putut urma pe Comșa. E posibil să-și fi scos masca pentru că plasticul din care e făcută s-a topit la flashover și nu a mai suportat-o pe față. E posibil să se fi dezorientat și să se fi pierdut de Comșa și abia apoi să-și fi rupt piciorul pentru că nu vedea pe unde mergea. Nimeni nu știe. Şi nimeni nu va ști vreodată.

La un an de la moartea lui, ancheta nu e încă finalizată, nu există vinovați și nici consolare. Pompierii, care cred că ce i s-a întâmplat lui Ungureanu putea să i se întâmple oricăruia dintre ei, așteaptă o rezolvare care să îi ajute să înțeleagă această tragedie. Familia, rămasă fără sprijinul lui, așteaptă ca autoritățile să-și îndeplinească promisiunile făcute la înmormântare.

---

Ungureanu s-a născut pe 30 noiembrie 1986, primul fiu al lui Marin și al doilea al Florinei. Pe vremea aceea nu se sărbătorea Sfântul Andrei și familia i-a zis Ionuț, după naș, și Cristian, după portarul echipei F.C. Argeș, Gheorghe Cristian. Familia locuiește în comuna Valea Mare, județul Olt, o localitate întinsă, cu trei biserici, la vreo 10 kilometri de Slatina. Pe atunci, tatăl lucra la fabrica de aluminiu din Slatina, iar mama era casnică. Familia s-a mărit, în 1989, cu încă un băiat, Iulian.

Ionuț a învățat bine. Când s-au schimbat notele în calificative la clasele primare, a venit acasă plângând de rușine că luase un 7. Când colo, luase F.B., adică foarte bine, dar fusese prea tulburat de posibilitatea eșecului ca să-și dea seama. A intrat la cel mai bun liceu din Slatina (conform procentului de admiși la facultate), Colegiul Național Ion Minulescu, la profilul Ştiințele Naturii. În copilărie voia să se facă polițist, dar, pe măsură ce a crescut, și-a dorit să fie medic veterinar.

După ce-a terminat, în 2005, a venit cu Marin la București și a depus dosare la Medicină Veterinară și la Inginerie Mecanică, la Politehnică. A fost acceptat la amândouă și a ales, împreună cu familia, să meargă la Politehnică. Avea o curiozitate înnăscută să desfacă și să vadă cum funcționează computerele – vecinii veneau adesea la el să le rezolve problemele. Părea o carieră potrivită și de viitor.

Mergea acasă la fiecare două săptămâni, întotdeauna cu trenul sau cu autocarul. Cea mai mare teamă a tatălui era să nu pățească băiatul ceva pe drum. După ce, la opt ani, și-a pierdut tatăl într-un accident de circulație, Marin nu voia ca fiul să ia microbuzul sau vreo ocazie.

În 2007, când situația financiară a familiei s-a înrăutățit, Ionuț a început să-și caute de muncă. Marin e pensionar și suferă de o serie de afecțiuni psihice care necesită frecvent spitalizare și medicamente scumpe, iar Florina are la rândul ei o boală cronică pentru care are nevoie de tratament. Cum Iulian era încă în liceu, Ionuț era singurul care putea să-și ajute familia. O cunoștință, întâlnită întâmplător în tren, i-a spus că lucrează la pompieri și că e o meserie frumoasă și plătită decent. În vară, Ionuț și-a depus dosarul, a luat testele și a trecut cu ușurință probele – făcea culturism din liceu și avea o condiție fizică excelentă. A întrerupt facultatea cu gândul să o termine după pregătirea de pompier. La 1 septembrie 2007, subofițer cu grad de sergent major, intra pe poarta Detașamentului Dămăroaia, subunitate a Grupului de Intervenție Nr. 2 al Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Dealu Spirii” al Municipiului București.

„S-a bucurat foarte mult când a intrat la pompieri”, își amintește mama. Era mândru că fusese ales între atâția candidați, că purta uniformă, că putea să trimită bani familiei. A continuat să vină acasă la fel de des, acum câte trei zile la rând, că lucra în ture de 24 cu 72 de ore. Își aducea întotdeauna greutățile și făcea exerciții în fiecare zi. O întreba mereu pe Florina: „Mamă, m-am mai îngrășat sau am mai slăbit?”, adică dacă a pus sau nu masă musculară.

Pe 24 mai 2010 a plecat pentru ultima oară spre București. Ca de obicei, familia și Adiță, un câine cafeniu agitat, cu neamuri șoricărești, l-au condus până la șosea. Au făcut pe jos cei doi kilometri și au stat cu el până a venit autocarul. Când a ajuns acasă, a sunat-o pe mama, cum făcea mereu, ca să nu stea îngrijorată. Dimineața următoare a intrat de serviciu.

---

Familia lucra la câmp când, pe la 12, a sunat telefonul lui Iulian. „Domnul Ungureanu? Condoleanțe.” Iulian nu știe cine era; cum a auzit cuvântul l-a apucat tremuratul. I-au spus că îi așteaptă acasă.

La poartă îi așteptau primarul, colonelul Gheorghe Năstasie – inspectorul-șef al ISU Olt –, o ambulanță SMURD și presa locală, pe care pompierii încercaseră să o întreacă până la familie. Din momentul în care s-a știut că a murit un pompier, asta a fost prima lor grijă – să dea vestea familiei înaintea presei. Era clar, fiind plin de echipe de televiziune la Dragonul Roșu, că numele lui nu avea să rămână secret prea mult. (Unul dintre colegii de la Dămăroaia, de pe altă tură, aflase încă de la nouă dimineața, tocmai când se pregătea să-l sune pe Ungureanu să-l întrebe cine murise.)

„Au spus să trimit urgent pe cineva să anunțe familia, dar am considerat că e de datoria mea să o fac”, spune astăzi colonelul Năstasie. „Nu e un lucru obișnuit să anunți moartea unui om atât de tânăr.”

Momentul a fost imortalizat de presă în toată brutalitatea lui. Imagini cu Florina urlând prăbușită pe jos, lângă gardul vechi și strâmb al casei lor, cu Marin ținându-se amețit de o ulucă, cu Iulian plângând, acoperindu-și tot timpul fața, au apărut și la știrile TV și în ziare. Povestea pe care o spuneau toate era că Ungureanu a murit strivit de un tavan în flăcări și că, înainte să fie prins sub dărâmături, l-a împins pe Comșa și l-a salvat de la moarte. Asta a fost versiunea oficială a ISUMB, păstrată și azi pe site-ul instituției într-o pagină dedicată lui Ungureanu. (Pompierii care l-au scos din clădire spun că nu era nimic căzut pe el, dar, până la finalizarea anchetei Parchetului Militar, aceasta rămâne povestea oficială.)

A doua zi, Iulian a venit la București la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” să îl recunoască. Era o formalitate, dar Iulian voia să-l vadă, chiar și ars dincolo de recunoaștere. Altfel n-ar fi crezut.

Câteva ore mai târziu, sicriul a fost depus pe catafalc la Detașamentul Dămăroaia, învelit în steag, cu chipiul, galoanele de sergent major și o cască de pompier așezate deasupra, pentru a i se da onorul militar. În spatele coșciugului, sprijinit de una din porțile garajului, Iulian nu a plâns și nu s-a mișcat deloc. Au plâns însă subofițeri tineri, care nu-și puteau controla tremurul bărbiei când soborul de preoți îi cânta numele sau când superiorii îl pomeneau în discursuri.

Lângă sicriu era portretul lui Ungureanu de când a devenit pompier, modificat însă absurd pentru a reflecta avansarea lui post-mortem: în loc de galoanele de sergent major, epoleții arătau tresa subțire de sublocotenent.

Sub ochii a sute de pompieri din tot Bucureștiul, colonelul Stelian Duduș, inspectorul-șef al ISUMB, a elogiat sacrificiul lui Ungureanu și fapta sa bravă de a-l fi salvat pe colegul Comșa și a propus ca Grupul de Intervenție nr. 2 să primească numele acestuia. Nu ar fi prima oară când memoria unui pompier e comemorată așa: Grupul de Intervenție Nr. 1 se numește „Lt. Col. post mortem Adrian Barbu” în onoarea unui comandant care, în 1997, a fost înjunghiat de un bărbat care își dăduse foc la casă. Barbu și lt.-colonelul post mortem Dumitru Petrescu, care a fost împușcat la Revoluție în timp ce apăra Academia de Înalte Studii Militare, sunt singurii pompieri care au murit la datorie în ultimii 45 de ani în București. Niciunul nu a murit însă în foc.

Înmormântarea a avut loc a doua zi, pe 28 mai, la Valea Mare, în cimitirul din deal. Ungureanu a fost depus în cripta unor rude pentru că familia lui nu avea cavou. Au venit ministrul de atunci al administrației și internelor, Vasile Blaga, inspectorul general de atunci al IGSU, generalul Vladimir Secară, Duduș, Năstasie, prefectul de Olt, sute de pompieri din București și din județele apropiate. ISU Olt s-a ocupat de o parte a organizării, în special lucrurile care țin de înmormântare, ISUMB a adus fanfara și garda de onoare. A vorbit iar Duduș, care a slăvit curajul și dăruirea lui Ungureanu. Părinților li s-a făcut rău și echipaje SMURD au intervenit ca să le dea primul ajutor. Ministrul Blaga și generalul Secară i-au promis lui Iulian că va fi angajat la ISU pentru a avea un venit stabil și pentru a-i putea lua locul fratelui său ca susținător al familiei. E o practică obișnuită, i-au spus, așa se face și în Ministerul Apărării Naționale, și în MAI, pentru a proteja familiile celor căzuți la datorie.

Totul a fost așa cum merita un erou.

Printre colegi, însă, care au realizat pentru prima oară de unde venea Ungureanu – sărăcia în care crescuse, cât se străduise să facă ceva cu viața lui, ce șansă nesperată fusese acceptarea în rândul pompierilor – începuse deja să apară o neliniște. În reportajul Pro TV de la înmormântare, unul spune: „A murit pentru niște haine, pentru lucruri materiale care n-au nicio valoare”. Altul mi-a spus că a încălcat ordinul de a se îmbrăca în uniformă pentru că „i-a fost silă”. Nu de sacrificiul lui Ungureanu sau de faptul că i se dădea onorul militar, ci de absurdul morții lui. Iar pompieri de la un alt grup mi-au povestit că, la trecerea superiorilor lor, ministrul și inspectorul-șef, s-au întors cu spatele, în semn de dispreț față de un sistem nepregătit pentru incendii atât de puternice precum cel de la Dragonul Roșu.

---

În Statele Unite, la o populație de 300 de milioane de locuitori, mor în fiecare an cam 90 de pompieri profesioniști și voluntari. Şi în România s-au întâmplat accidente grave, din care cel mai cunoscut este cel de la Mihăilești, din 2004, când șapte pompieri au murit în urma exploziei unui TIR cu azotat de amoniu. La Constanța, în 2007, un pompier a murit căzând în gol de la etajul șase, după ce coarda care îl asigura s-a rupt. Accidentul a dus la schimbarea regulamentului de intervenție și la interzicerea folosirii corzii. Cel mai recent, anul trecut, au murit patru pompieri-scafandri, în diferite accidente prin țară. La București, însă, deși pompierii de aici sunt responsabili de 35 la sută dintre intervențiile la nivel național, o asemenea pierdere nu s-a mai întâmplat de la înjunghierea lui Barbu. Această situație e, în același timp, de mirare și de înțeles.

Structurile de intervenție ale ISUMB funcționează cu 65 la sută din personalul necesar – odată cu criza, în 2008, s-au întrerupt angajările. În prezent sunt 2.600 de pompieri și personal SMURD la aproximativ 65.000 de intervenții pe an. Aproape toate autospecialele pompierilor (87 la sută) și-au depășit de două ori termenul de casare. Aproape toate autoutilitarele noi sunt cumpărate de primăriile de sector, nu de minister, și împrumutate subunităților care acționează în aria lor. Echipamentele pompierilor sunt și ele uzate fizic și moral: nomexurile (costumele de intervenție care teoretic îi protejează de apă) au cinci ani vechime și se udă repede (iarna fac deseori hipotermie până se întorc la subunitate); cizmele sunt în mare majoritate din cauciuc și se topesc sau sunt străpunse ușor de cioburi; căștile sunt, multe dintre ele, din plastic ieftin și nu îi protejează de obiectele care cad; mănușile sunt proaste, se udă și le provoacă arsuri pe mâini (mulți își cumpără singuri mănuși sau cizme de calitate mai bună). Nu există sisteme de comunicații când merg la intervenții – se sună pe telefoanele personale și de serviciu, în loc să vorbească prin stații, ceea ce le-ar ușura munca. Accidentele de muncă provocate de echipamentele proaste (electrocutări, arsuri, tăieturi) sunt frecvente, chiar dacă nu sunt raportate.

În ciuda lipsei unor dotări la zi, n-a murit nimeni în foc, asta în condițiile în care incendiile au fost tot mai multe și mai devastatoare. Disciplina militară în care lucrează și trăiesc face procesele meseriei foarte riguroase: servanții (subofițerii) fac pregătire fizică tot timpul iar numărul mare de intervenții, poate și 10 într-o tură, le-a dat suficientă experiență chiar și celor angajați recent – adică majorității lor. Faptul că siguranța personală nu a fost niciodată o problemă i-a ajutat să ignore neajunsurile materiale.

Până la moartea lui Ungureanu.

---

Plutonierul major Constantin Gîlcă, 38 de ani, un bărbat înalt, lat în umeri și sigur pe el, vorbește cu un amestec de patimă și tristețe despre zilele acelea. A fost printre cei care l-au scos pe Ungureanu din Dragonul Roșu – a intrat după el fără aparat de respirat și așa a ajuns la rândul lui la spital, intoxicat cu fum. I-au măsurat toxicitatea din plămâni și apoi l-au lăsat să plece acasă, pe propria răspundere (doar doi dintre cei șapte pompieri intoxicați au rămas în spital mai mult de o zi).

Dar Gîlcă, rămas doar în lenjerie și halatul de hârtie de la Spitalul Floreasca, s-a întors la subunitate și s-a dus în dormitor. A luat lucrurile lui Ungureanu – haina de instrucție, care era pe pat, și perna – și abia apoi s-a dus acasă, la soția îngrijorată și la cele două fetițe. N-a vrut să le lase acolo, ca nu să dispară. În buzunarul de la haină a găsit două zaruri mari. Nu știe nici acum ce făcea Ionuț cu ele. Perna a luat-o ca să-l viseze.

Gîlcă l-a plăcut pe Ungureanu de când a venit la Dămăroaia că era liniștit, în banca lui, și că era sportiv. Mergea de trei-patru ori pe săptămână la o sală de lângă apartamentul în care locuia. Mânca sănătos – într-un filmuleț făcut chiar de Ionuț la un grătar în subunitate, e singurul care mănâncă piept de pui, nu mici, cârnați și ceafă de porc – și lua proteine pentru a-și păstra masa musculară. Ajunseseră să-i spună Johnny Mușchi.

Crescut tot într-o localitate mică din Olt, Gîlcă l-a considerat un frate mai mic. Ieșea cu el în parc cu rolele, îl chema la ei acasă, vorbeau pe messenger. „L-am învățat cam tot ce trecusem eu prin viață până la ziua fatală, ce greșeli făcusem”, spune el. Multă vreme după ce a murit Ionuț, a continuat să-i dea buzz. Spre deosebire de colegii lui, care nu mai vorbesc de Ungureanu pentru că „se întristează”, Gîlcă crede că vorbind se spală durerea. „Am un gol imens în inima mea, mă simt distrus de ce s-a întâmplat. Un copil așa de fraged, nici nu intrase bine în viață și s-a dus.” Înainte de Dragonul Roșu, lui Gîlcă i se aprobase transferul la SMURD ca paramedic – chiar dacă sunt mai multe intervenții pe tură, riscurile sunt mai mici și nașterea celui de-al doilea copil, în 2009, l-a făcut mai precaut – dar după moartea lui Ungureanu a renunțat. „M-am simțit într-un fel obligat să rămân aici, din respect pentru el.”

Un alt coleg, care a vorbit sub protecția anonimatului, regretă că nu a apucat să-și ia la revedere. Lucra în tura de după și s-a trezit în dimineața aceea pe la patru. Acum spune că dacă ar fi știut că era incendiu la Dragonul Roșu, l-ar fi sunat să îi spună să aibă grijă. Ştie că asta nu ar fi făcut nicio diferență, dar măcar ar fi apucat să mai vorbească o dată cu el. La fel ca tuturor subofițerilor cu care am vorbit, și lui îi este greu să accepte ideea că unul dintre ei a murit la intervenție: „Înțeleg să te calce mașina, să-ți cadă o cărămidă în cap pe stradă, dar să mori așa la incendiu? Nu se poate.”

Pompierii nu se gândesc la moarte când sună alarma. „Ne gândim să stingem focul ăla, cât mai bine, mai repede și să încercăm să salvăm cât mai multe bunuri”, spune Gîlcă. Locotenentul Costel Burlibașa, locțiitor-comandantul de la Dămăroaia, completează pragmatic: „Primul gând al meu e «dă, Doamne, să nu fie cine știe ce acolo». Că nu știi despre ce e vorba, doar așa în mare: arde o mașină, iese fum dintr-un apartament… Dar nu știi dacă iese fum că a uitat cratița pe aragaz sau iese că îi arde toată casa.”

După Ungureanu, moartea a început să facă parte din realitate.

„Prin ce-am trecut noi în primele ture nu doresc să treacă nimeni, niciodată”, spune plutonierul Claudiu Vlad, coleg de echipaj. „Trebuia să trăim cu gândul ăla, că veneam la muncă, vedeam lumânări aprinse în față la companie și, în loc să-l vezi pe el, era o poză cu negru.” Poza cu negru e pusă pe cabina de la intrarea în subunitate și pe parbrizul tuturor autospecialelor de la Dămăroaia, dar și pe aproape toate mașinile de intervenție din București. „Te-așteptai să apară în orice moment”, adaugă Burlibașa.

Unii chiar s-au temut de asta. Nu mai ieșeau noaptea din dormitor, să nu-l întâlnească pe holuri. Gîlcă n-a putut să adoarmă aproape o lună după moartea lui și a avut, la fel ca ceilalți colegi, coșmaruri, simptome clasice ale tulburării de stres post-traumatic, TSPT. Același lucru s-a întâmplat cu pompierii care l-au salvat pe Comșa, au stins flăcările de pe el și i-au scos masca topită. Un ofițer apropiat grupului povestește că, multă vreme după incendiu, când li se cereau detalii pentru anchetă, tremurau și plângeau fără să se poată controla.

Locotenentul Cristian Tarbu, șeful structurii de psihologie de la ISUMB, psiholog specialist în apărare, ordine publică și siguranță națională, spune că a făcut intervenția post-traumă la trei-cinci zile după moartea lui Ungureanu, urmată de evaluare la trei și șase luni după incident, și că doi dintre colegi au avut nevoie de consiliere vreme mai îndelungată. De asemenea, spune că a urmărit să întărească coeziunea echipei și ceea ce el numește „spiritul de armă”, adică simțul datoriei.

Colegii lui Ungureanu spun însă că psihologul a făcut doar o evaluare formală, o singură dată, și că „și-au lins singuri rănile”. Şi au găsit soluțiile cele mai comode. „Nu e bine nici să ții în tine, nici să vorbești”, spune sergentul major Florin Bratu. „Atunci, după, am vorbit ce-am vorbit și, după ce am văzut că ne face rău, nu am mai vorbit.”

Psihoterapeutul Răzvan Bălan, care e specializat și în apărare și siguranță națională și a lucrat în structuri militare mulți ani înainte să devină psiholog, spune că intervenția post-traumatică trebuie făcută imediat, dar numai de psihoterapeuți care știu să conducă un astfel de proces (Tarbu, conform acreditării de la Colegiul Psihologilor, singura instituție care dă drept de practică în profesia sa, are numai competențe de apărare – pregătire pentru misiuni, evaluare, asistență psihologică – nu și de psihoterapie). Altfel, se poate face mai mult rău decât bine. În lipsa unei intervenții eficiente, cei afectați pot suferi de tulburări de panică, depresii, nevroze și, în ultimă instanță, le poate fi afectat modul în care își fac meseria.

---

La Valea Mare, Ionuț e omniprezent. Camera lui e un altar cu nenumărate fotografii în ramă – serios în toate în afară de una, în care e în uniforma de instrucție, în curtea subunității, și zâmbește. Lucrurile lui – televizorul, orga la care învățase singur să cânte, telefonul – sunt puse sub masa din cameră și nu se atinge nimeni de ele. Le-au fost aduse toate în ziua înmormântării, din apartamentul pe care Ionuț îl împărțea cu un coleg. Plus un pat, haine, uniforme, chiar și mâncarea pe care i-o făcuseră pachet și din care nu apucase să mănânce.

Casa familiei Ungureanu e mică și are nevoie de reparații. Înăuntru miroase a fum din cauza coșurilor proaste și afară, a curte de țară, plină de animale. Gardul e șubred și strâmb. Nu au bani pentru îmbunătățiri între pensia lui Marin, ce câștigă Iulian muncind cu ziua în construcții și toate pomenile și ritualurile pe care le au de săvârșit.

Ziua de Paști a fost mai grea decât altele. Marin a plecat de acasă de mai multe ori și știau de unde să-l ia: de la mormânt. Florina și Iulian îl aduceau înapoi acasă și peste ceva vreme iar se ducea. Îl jelea, așa cum face în fiecare zi, așa cum face în poeziile pe care i le scrie, care se încheie întotdeauna cu învierea lui: „Poate Domnul Iisus Hristos/ și Maica Domnului, Fecioara Maria,/ să îți desfacă capacul/ și să te aducă în viață, viață, viață/ și sănătos acasă”.

Toată comuna crede că familia s-a îmbogățit de pe urma banilor de la pompieri. Când îi mai prind la cimitir, vecinii îi întreabă dacă au mai primit vreo tranșă. Dar tot ce a primit familia de la ISUMB au fost drepturile salariale ale lui Ionuț (salariul de bază, fără normă de hrană și sporuri) pe 10 luni, cum prevede legea, în jur de 10.000 de lei. În rest, colegii din toate grupurile de intervenție au pus mână de la mână și i-au dat banii strânși direct lui Iulian, la înmormântare.

Dacă Ionuț ar fi avut asigurare de viață, banii nu ar fi fost o problemă așa de mare pentru familie. Măcar ajutorul material pe care îl primeau de la el putea fi suplinit prin despăgubirea de deces. Dar pompierii nu au asigurări de viață. Ministerul Administrației și Internelor nu are buget pentru așa ceva și nici nu va avea curând – la începutul lui iunie 2011, din cauza problemelor financiare, a tăiat aproape complet norma de hrană a tuturor angajaților, ceea ce a dus la scăderea salariilor servanților de la 1.500 la 1.000 de lei. Cei care au încercat să-și încheie polițe individuale au fost refuzați din cauza meseriei prea riscante. Așadar, în caz de deces, nu există nicio plasă de siguranță pentru familiile pompierilor. Acestea rămân, cum a spus unul dintre servanții cu care am vorbit, la mila colegilor.

IGSU încearcă însă să găsească alte metode de susținere a familiei. Maiorul Orlando Şchiopu, comandantul Grupului de Intervenție Nr. 2, spune că i-a propus lui Iulian să vină pompier în Dămăroaia, „în aceeași mașină, în același pat, cu același fișet și cu același grad” ca Ionuț. Iulian, care are acum 22 de ani, își amintește cu amărăciune de moment: „El crede că e așa ușor?”. Nu își poate imagina cum ar putea să-l înlocuiască cu totul pe fratelui lui. A întrebat dacă nu ar putea fi angajat la ISU Olt, adică la Slatina, să fie mai aproape de părinți. După ce inițial i s-a spus că da, s-a dovedit că acolo nu exista buget pentru încă un angajat, dar se putea la Pitești. Ionuț a spus da. Avea să se descurce cumva cu distanța – important era să aibă un serviciu. Dar nici acum nu a fost angajat. Şchiopu spune că e doar o problemă birocratică și că se va rezolva în curând.

---

Nici măsurile care puteau aduce o consolare morală pompierilor și familiei nu s-au luat încă.

La o săptămână după înmormântare a fost instalată la intrare o placă de marmură care spune „Grupul de Intervenție nr. 2 / Slt. PM Ungureanu Ionuț Cristian / Detașamentul de pompieri Dămăroaia”. Dar nici detașamentul, nici Grupul de Intervenție nu și-au schimbat oficial numele. Maiorul Ovidiu Pană, șeful biroului de presă al ISUMB, spune că e un proces în desfășurare și că instituția așteaptă încă aprobările de la structurile superioare.

În iulie 2010, șase ofițeri, 14 subofițeri și Ungureanu au primit distincții din partea Președinției, pentru curajul dovedit la Dragonul Roșu. Ofițerii și Ungureanu au primit Ordinul Bărbăție și Credință în grad de cavaler. Subofițerii, printre care și Gîlcă și Bratu, au primit medalia cu același nume. Dumitru Comșa, care și-a revenit, a început să respire singur și, de anul acesta, a fost declarat apt de muncă, nu a fost printre ei (Pană spune că lista de propuneri nu a fost întocmită de ISUMB, dar pompierii spun că a fost făcută de unul dintre comandanții prezenți la Dragonul Roșu; cum altfel ar fi știut Președinția numele celor care fuseseră acolo?). Pentru colegi a fost greu de înțeles de ce un om pe care ei l-au botezat „Supraviețuitorul” nu a beneficiat de aceeași recunoaștere publică. Motivul oficial a fost că fusese deja avansat de la sergent major la plutonier, și nu ar mai fi putut să primească încă o distincție, spune Şchiopu. „Nu poți să răsplătești de două ori, așa cum nu poți să pedepsești de două ori pentru aceeași faptă.” La inițiativa lui, însă, în martie 2011, într-o ceremonie informală la Dămăroaia, Grupul nr. 2 i-a dat un premiu simbolic, „Pompierul anului 2010”. Şchiopu spune că e o idee pe care o avea de mult și i s-a părut firesc să înceapă cu Comșa. Spune că nu e o compensație pentru că nu a primit medalia.

Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul București a început, a doua zi după incendiu, o anchetă pentru a stabili dacă există vinovați de moartea lui Ungureanu, încadrată ca accident de muncă. Cum, după un an, nu există încă un verdict (procurorul îi spusese lui Iulian că, până la sfârșitul lui aprilie 2011, va încheia ancheta), moartea lui rămâne o nedreptate pe care unii dintre colegi nu o văd rezolvată niciodată. Mulți se tem că Ungureanu va fi găsit vinovat de propria-i moarte – ceea ce ar însemna că sistemul va rămâne la fel de nepregătit. Deja au văzut la unii superiori o schimbare de atitudine. Unii ofițeri au început să spună că a murit pentru că nu avea experiență, și asta nu îl face erou. Alții, în interviuri sub anonimat, au încercat să minimizeze moartea lui, enumerând victimele recente din restul țării, spunând că doar americanii care au murit la World Trade Center sunt eroi sau dând definiții elaborate ale noțiunii de eroism („Erou ești numai dacă îți asumi un risc și mai spui și altcuiva despre asta și după ce îți asumi riscul ăsta pățești ceva”, mi-a spus un ofițer.)

Chiar dacă nu există un rezultat oficial al anchetei, moartea lui Ungureanu pare să fi fost cauzată mai degrabă de o suprapunere de împrejurări excepționale decât de o eroare umană (fie a sa, fie a superiorului care l-a trimis în clădire). Amploarea și violența incendiului, apariția flashoverului (un fenomen extrem de rar), tipul de clădire (pe structură metalică, instabilă la șocuri termice), lipsa sistemului de comunicații, oboseala lui (nedormit de mai mult de 24 de ore, cu dureri de spate), distanța față de intrare, fractura, imprevizibilitatea incendiului (oricâtă experiență ar fi avut comandanții, așa ceva nu mai văzuseră în cariera lor), faptul că echipa de salvare n-a putut interveni multă vreme din cauza arderii generalizate. Toate, puse una peste alta, au dus la moartea unui pompier care își făcea datoria. Calitatea lui de erou, spun colegii, ar trebui să fie dincolo de orice îndoială, indiferent de felul în care a murit. „Pentru ce-a fost în sufletul lui în clipa aia în care a știut că nu mai e nicio ieșire”, încearcă Bratu să pună în cuvinte ce simte. „Pentru asta e un erou.”

---

În cimitirul din deal nu se aud decât vaietul lui Marin și plânsetul înăbușit al Florinei Ungureanu. Cavoul de împrumut al lui Ionuț e iar plin de flori. Garoafe, mai ales. Înăuntru se văd fotografia și casca roșie, și ea de împrumut. Afară, sprijinită de cavou, e crucea nouă, un bloc de marmură gri închis pe care au pus o fotografie cu Ionuț în uniformă, dar nu cea oficială de la ISUMB. E o poză pe care o au și Iulian și câțiva pompieri la profilul de messenger. În calculatorul lui Ionuț, se numea „Io la muncă”. Şi-a făcut-o singur în dormitorul subunității.

E 21 mai 2011 și azi e parastasul de un an. Alături de familie sunt 30 de pompieri în uniformă de stradă – cu veston, cravată și chipiu –, care țin lumânări în mână. Sunt 18 dintre colegii de tură, comandantul detașamentului, maiorul Daniel Boceanu, Şchiopu și colegi din alte ture. Gîlcă și Bratu stau chiar lângă familie, Comșa mai în spate, lângă ofițeri. Când Marin jelește „N-o să te mai văd niciodată”, Gîlcă își șterge lacrimile care i se adună sub bărbie.

După slujba religioasă de la cimitir, lumea se întoarce în curtea casei familiei. Mama se luminează la față când îi vede așezați pe toți la masa lungă. „Asta chiar a fost masa lui Ionuț”, spune. „Așa am vrut să fie, plină de colegii lui.”

Se iau cu treabă, cu servitul mesei, și ea, și Marin, și Iulian, și nu mai plâng. La un moment dat, Şchiopu le dă niște bani strânși de la colegi din mai multe subunități. Mai mult de 2.000 de lei, bineveniți ca să plătească datoriile făcute pentru pomană. Crucea, alți 2.000, au achitat-o deja din banii câștigați de Iulian muncind cu ziua în construcții.

Colegii nu stau mult, dar se vor revedea cu familia peste câteva zile, chiar pe 26 mai, la Dămăroaia, la dezvelirea statuii lui Ionuț. La inițiativa Grupului 2, i s-a construit un monument chiar în fața detașamentului, între aleea de acces și porțile garajului cu autospeciale. (Pană spune că monumentul a fost achitat cu fonduri de la Asociația Dealul Spirii, o organizație profesională din care fac parte mulți pompieri din București, și a costat în jur de 8.000-8.500 de euro, iar Burlibașa că au dat bani și colegii, simbolic). Şchiopu spune că a considerat necesar gestul acesta, o „obligație morală” față de familie și față de colegi. „El este eroul nostru, orice ar spune cei care stau pe margine.”

Monumentul pare să fi adus ceva consolare părinților și fratelui lui Ungureanu, care au văzut că sacrificiul lui a fost recunoscut. Pentru colegii de tură, în inima cărora nu a existat niciodată îndoială, statuia nu aduce prea multe răspunsuri și nici nu șterge ce s-a întâmplat după moartea lui Ungureanu. Cu tot mai multe clădiri pe structură metalică, care se transformă rapid în capcane pentru cei care încearcă să stingă incendiile – cum a fost la Dragonul Roșu, dar și la Piața Crângași și la Piața de Gros – și cu echipamente tot mai uzate, pompierii știu, și o spun și oficial, și neoficial, că următoarea moarte nu e departe. Până l-au pierdut pe Ionuț Ungureanu nu știau ce ar însemna pentru colegii și familiile lor dacă nu s-ar întoarce de la intervenție.

Acum știu.

---

Despre documentarea acestui articol. Georgiana Ilie a vorbit cu aproape 20 de pompieri și angajați ai ISU București, ISU Olt, ISU Harghita, familia și prietenii lui Ionuț, specialiști în sănătate mintală și alte surse relevante. Unele dintre sursele acestui text au ales să vorbească sub anonimat pentru că statutul de militari nu le permite să facă declarații presei fără acordul și/sau supravegherea ISUMB. Unii au cerut acordul și le-a fost refuzat, alții au decis să nu îl ceară, pentru a putea vorbi liber. Toate informațiile au fost verificate din alte surse.

---

Actualizări

19 septembrie 2011

Pe 16 septembrie 2011, Marin Ungureanu, tatăl lui Ionuț și Iulian, s-a sinucis.

Marin a fost un om puternic. Când avea opt ani, și-a văzut tatăl murind decapitat într-un accident de mașină căruia el i-a supraviețuit. La 15 ani a fost diagnosticat cu tulburare obsesiv compulsivă, o boală din cauza căreia a fost internat deseori în spitale de psihiatrie. A muncit din greu toată viața, a făcut o casă, a crescut doi băieți cuminți, muncitori și iubitori. A fost puternic și după ce a murit Ionuț. Nu a dormit câteva săptămâni și a ajuns iar în spital, cu diagnostic de depresie clinică, dar și-a revenit și s-a întors la familie, la rânduielile pe care le aveau de făcut, la pământul care trebuia lucrat.

Vecinii îl auzeau uneori jelind când era singur acasă. La început s-au speriat și au chemat-o pe Florina de unde era, apoi s-au învățat. Așa cum s-au învățat toți cu faptul că spunea să o să-și ia zilele. „Nu mă feresc de ei să vă spun că am vrut să-mi fac felul”, mi-a spus după primele ore pe care le-am petrecut împreună la Valea Mare. În durerea lui nu mai vedea nimic în afară de lipsa lui Ionuț.

Vineri, pe 16 septembrie, la câteva zile după ce pompierii de la ISU Olt l-au comemorat pe Ionuț la Valea Mare cu ocazia Zilei Pompierilor, Marin i-a spus Florinei că vine mai târziu la câmp. Iulian era la muncă. Pe la prânz, l-au găsit într-o magazie de lângă casă. „Tata n-a mai suportat faptul că Ionuț nu mai e și s-a spânzurat”, mi-a scris Iulian într-un SMS. Duminică, pe 18 septembrie, în ziua în care Iulian a împlinit 22 de ani, Marin a fost îngropat în cimitirul în care e și Ionuț.

DoR #18 (iarnă 2014-2015)

Moartea lui Ionuț Ungureanu le‐a arătat pompierilor militari ce se întâmplă cu familiile lor dacă pățesc ceva: în lipsa unei asigurări de viață, rămân fără niciun sprijin financiar.

Pentru că moartea a avut loc în timpul unei misiuni, a fost anchetată de Parchetul Militar București. După aproape doi ani, procurorii au dispus neînceperea urmăririi penale, considerând că niciunul dintre cei opt ofițeri anchetați, superiorii lui Ungureanu la intervenție sau în Inspectoratul pentru Situații de Urgență, nu a fost vinovat de moartea sa.

Iulian Ungureanu, fratele lui mai mic, a contestat în instanță decizia procurorului și a câștigat inițial, în aprilie 2013, reînceperea urmăririi penale. În urma noii anchete, procurorii au dispus tot NUP și Iulian a mai contestat o dată. De data aceasta, în martie 2014, judecătorul a susținut decizia procurorilor. Iulian a contestat dosarul la Curtea Militară de Apel și, dacă va pierde din nou, e dispus să meargă până la CEDO pentru că, spune el, e convins de vinovăția ofițerilor. „Nu mă interesează să facă închisoare, dar vreau să ne dea despăgubiri, pentru că au distrus o familie.”

Pompierii nu au nici acum asigurare de viață și o parte dintre colegii lui Ungureanu au renunțat la meserie.