Post-apocalipsa e mai cumplită decât apocalipsa

Luna asta, vom privi cu gura plină de popcorn tresărirea frizurii geometrice a unui John Cusack agitat, conducând o dubă care face slalom printre guguloaie de magmă împroșcate de un vulcan fioros, în timp ce încearcă să o convingă pe fiică‑sa din scaunul de alături că n‑are de ce să‑i fie frică.

2012, noul film al lui Roland Emmerich, nu face decât să continue tradiția regizorului de a reda nimicirea planetei în feluri cât mai diverse. După invazia extratereștrilor din Independence Day, aberația genetică scăpată de sub control din Godzilla și glaciațiunea spontană din The Day After Tomorrow, lumea e din nou în pericol. De data asta cataclismul e și mai suprasaturat de efecte speciale, iar sursa de inspirație e o profeție maiașă care spune că (sau e interpretată ca spunând că) în anul 2012 lumea va sfârși.

Ceea ce nu e tocmai o noutate. De milenii întregi ne imaginăm lumea sfârșindu‑se. Am început de dinaintea Bibliei și nu ne‑am mai oprit. În mai toate mitologiile există ideea că la un moment dat vechea lume a sfârșit printr‑un potop sau printr‑un foc mistuitor și că puținii supraviețuitori au populat‑o pe cea nouă.

Odată cu expansiunea creștinismului în Europa, s‑a răspândit imaginea sfârșitului reprezentată de Apocalipsa Sfântului Ioan, în centrul căreia se zbătea Fiara cu șapte capete și zece coarne. Apoi, când știința și‑a câștigat întâietatea, demiurgului i‑au luat locul Cometa și mișcările arbitrare ale scoarței terestre. Sfârșitul lumii s‑a instalat până la urmă confortabil în ficțiune, unde se lăfăie de două secole fără vreun semn că va ceda curând. Diluvii, conflagrații, înghețuri, epidemii misterioase, invazii extraterestre, războaie nucleare, revolte ale roboților și chiar venirea Satanei – ne‑am imaginat cam tot ce se putea, sau cel puțin tot ce ne permiteau vremurile. În orice caz, cu cât mai spectaculos, cu atât mai bine.

2012 se încadrează într‑o serie de ficțiuni care ne plasează în centrul acțiunii și care prezintă sfârșitul lumii sub forma unui pericol iminent. Pe măsură ce momentul critic se apropie, tensiunea escaladează. Dezastrul e evitat însă în ultima clipă grație unei mâini de oameni curajoși – sau dacă reușește totuși să se manifeste, efectele sunt diminuate de aceiași oameni admirabili. Speranța abundă, iar omenirea supraviețuiește. Happy end. Și cum fascinația noastră pentru catastrofe redate cât mai grafic cu putință e nemărginită, nu e de mirare că Hollywoodul ultimilor ani mustește de asemenea exemple.

În Deep Impact și Armageddon (lansate în ’98 la o distanță de două luni și jumătate), reapare Cometa care amenință să distrugă Pământul. În ambele cazuri armele nucleare sunt folosite pentru a o devia, însă nu funcționează decât în unul dintre ele. În celălalt, în ciuda impactului, planeta rezistă. Invazia extraterestră își găsește, pe lângă Independence Day, o altă încarnare memorabilă în The War of The Worlds, supraproducția lui Spielberg bazată pe romanul lui H.G. Wells. Aici avem de‑a face cu o mulțime de marțieni nervoși în vehicule cu trei picioare, dar care din nefericire (pentru ei) nu sunt sunt imuni la bolile terestre.

Și dacă tot veni vorba de boli, nu puteau lipsi pandemiile inexplicabile care decimează populația planetei. În Resident Evil, o Milla Jovovich în rochie roșie spulberă fără încetare oameni zombificați de un virus diabolic. Maestrul poveștilor cu final neașteptat, M. Night Shyamalan, ne propune în The Happening varianta unei neurotoxine care‑i împinge pe cei infectați la sinucidere. (The Happening e mai degrabă cunoscut ca filmul în care Mark Wahlberg vorbește cu o plantă.)

Ar fi nedrept să trecem cu vederea End of Days, filmul care încununează temerile legate de venirea noului mileniu printr‑o confruntare între veritabile legende: Schwarzenegger vs. Satana. Se lasă cu sânge și pucioasă, dar în final omenirea învinge, iar Anticristul nu se naște.

Nu e nimic în neregulă cu acest tip de ficțiune, doar că, oricât de mult ne‑ar uimi cataclismele, invaziile, epidemiile, exploziile și Satana însuși, ele nu reușesc să ne miște. Catastrofele în sine sunt prea generale, accentul e pus cu precădere pe succesiunea rapidă a evenimentelor, iar personajele sunt mai degrabă schițe.

Nu ne pasă cine și cum moare cât timp e grandios. Paradoxal, un pas înainte s‑a făcut cu aproape două secole în urmă, odată cu primul roman apocaliptic: The Last Man, al lui Mary Shelley. Acțiunea se petrece într‑un secol XXI pustiit treptat de o ciumă neiertătoare, până când pe planetă rămâne un sigur om – un etern rătăcitor. Iată‑ne în fața unui sentiment mai rafinat decât teama de moarte: teama de singurătate. Omul are totuși un cel mai bun prieten (o corcitură între un câine de apă portughez și un ciobănesc german).

E dificil să cuprinzi într‑o narațiune și evenimentele de dinaintea sfârșitului, și sfârșitul în sine și ceea ce îi urmează – de aceea, cartea lui Shelley are trei volume. Dar dacă povestea ar fi transpusă în teatru, împărțirea în acte ar simplifica puțin treaba. Tocmai asta a făcut Karel Čapek în 1919 cu piesa R.U.R., în care nu numai că apar pentru prima oară roboții (James Cameron îi mulțumește), dar aceștia se și revoltă împotriva omenirii care i‑a creat, lăsând un singur supraviețuitor.

În anii ’70, ideea cometei a fost reluată în romanul Lucifer’s Hammer, de Larry Niven și Jerry Pournelle, dar aici lucrurile merg puțin mai departe. Impactul cu Terra e devastator, dând naștere unei suite de seisme, erupții vulcanice și tsunamiuri care reduc orașele lumii la niște maldăre de moloz. Supraviețuitorii nu numai că trebuie să înfrunte condiții climatice nefavorabile, dar în scurt timp se luptă pentru puținele resurse rămase, apelând chiar la canibalism.

Speranța devine ea însăși o resursă rară. Aceste ficțiuni atotcuprinzătoare sunt mai rar întâlnite în film, unde nici 120 de minute n‑ar putea prezenta satisfăcător toate stadiile sfârșitului. Pentru marele ecran, cel mai bine e ca dezastrul să fi avut loc undeva în trecut – ca în The Road. Pentru că ce urmează după apocalipsă e mai cumplit decât apocalipsa în sine. Și e cu mai mulți câini.

***

The Road, cu un Viggo Mortensen soios și descurajat, e adaptarea cărții omonime a lui Cormac McCarthy, primul roman de science‑fiction laureat cu premiul Pulitzer. Are mai puține efecte speciale decât 2012 și cu siguranță infinit mai puține fluvii de mașini prăvălindu‑se din autostrăzi suspendate în prăbușire, dar reușește să surprindă mult mai bine temerile individuale ale omului. (Filmul se lansează în România în ianuarie; între timp putem citi cartea, apărută în această toamnă la Humanitas.)

The Road spune povestea unor supraviețuitori ai sfârșitului – tată și fiu –, care călătoresc împreună pe un drum pustiit, fără o destinație certă, într‑o lume în care razele soarelui străbat cu greu un nor omniprezent de cenușă toxică. Hrana e rară, iar oamenii se vânează unii pe alții (de obicei pentru hrană).

Sună dezolant, dar nu e chiar nemaiîntâlnit. Cartea lui McCarthy face parte dintr‑o categorie de ficțiuni care se bazează pe continuitatea umanității într‑o lume postapocaliptică. Acest gen e prolific încă din secolul al XIX‑lea și s‑a adaptat foarte bine la pelicula cinematografică și la mediul interactiv. Pe lângă privilegiul de a nu defini dezastrul, lăsând să se ghicească orice, acest gen reia vechile scenarii și uneori chiar le amplifică.

În filmul Waterworld din ’95, lumea s‑a transformat într‑un ocean imens din cauza încălzirii globale ce a condus la topirea calotelor polare. Kevin Costner e un navigator solitar în căutarea resurselor, în timp ce restul supraviețuitorilor conviețuiesc în mici comunități situate pe ambarcațiuni imense, ca niște insule. Acestea din urmă însă au dispărut cu totul, iar câinii sunt rari.

Odată ajunși în zona aceasta, a sfârșitului îndepărtat, soluția războiului cu roboții reapare complet revigorată. Trilogia The Matrix ne prezintă ca pe niște simple baterii umane în slujba mașinăriilor, nuvela I Have No Mouth and I Must Scream a lui Harlan Ellison ne transformă în marionetele unui supercomputer dement, iar Terminator Salvation ne face să ne întrebăm ce înseamnă cu adevărat să fii om.

Și imaginea unei planete devastate de epidemie e bine reprezentată, aceasta devenind mainstream încă din ’54 prin romanul I Am Legend al lui Richard Matheson, în care cei contaminați devin vampiri însetați care încearcă din răsputeri să‑l ucidă pe unicul supraviețuitor. Cartea a fost ecranizată de două ori în 2007, mai întâi cu Will Smith în rolul ultimului om (cu un rezultat nu prea reușit, dar cu un ciobănesc german) și mai apoi direct pe DVD cu formidabilul Mark Dacascos în același rol (de data asta fără câini și cu un rezultat de‑a dreptul apocaliptic).

Invazia extratereștrilor e mai puțin întâlnită, pentru că, se pare, că nu prea ne surâde ideea victoriei lor asupra omenirii. Totuși, jocul Half‑Life 2 creează o imagine neliniștitoare a unui Pământ ocupat de o specie extraterestră extrem de inteligentă, care organizează rămășițele omenirii în orașe‑lagăr. Viața se aseamănă cu o extensie oribilă a cărții 1984 a lui Orwell, iar în cele din urmă are loc o rebeliune împotriva asupritorilor. Singurul câine e un robot imens, dar foarte prietenos, pe nume Dog.

Dintre toate temele ficțiunii postapocaliptice însă, războiul nuclear e de departe cea mai populară. Începând cu On the Beach, romanul lui Nevil Shute, care îi acordă radiației necruțătoare puterea de a epura complet planeta, literatura și cinematografia au devenit suprapopulate cu deșerturi radioactive, orașe în ruină și adăposturi subterane în care umanitatea se ascunde în așteptarea unei atmosfere viabile. Seria excelentă Mad Max a construit estetica acestei lumi pe baza pustiului australian. Drumul prăfuit pe care gonesc mașinării improvizate din gunoaie și haina ponosită din piele a temutului Max (care deși e singur are un câine de cireadă australian) au devenit sinonime cu viitorul sumbru de după căderea bombelor.

Imaginea e atât de puternică încât la Bienala de la Veneția de anul acesta, artistul australian Shaun Gladwell a reactualizat‑o, asamblând o replică a mașinii emblematice a lui Max – Interceptor V8. În proiectul video Interceptor Surf Sequence, Gladwell, îmbrăcat complet în negru și cu o cască de motociclist, iese prin geamul portierei și se urcă pe capotă, folosind‑o ca pe o placă de surfing în timp ce mașina gonește pe un drum infinit, iar deșertul roșietic se pierde într‑un orizont de un albastru puternic, întunecat de furtuni.

În lumea virtuală, catastrofa nucleară se materializează în Fallout 3, un role‑playing game postapocaliptic care redă impecabil o lume pustiită de flăcări atomice. Lookul preia o mulțime de elemente din Mad Max, de la peisajul tern și gustul de praf al așezămintelor părăsite, până la coafurile punk și harnașamentele S&M ale bandiților. Jocul se inspiră dintr‑o altă nuvelă a lui Ellison, A Boy and His Dog – în care însoțitorul protagonistului e un câine telepatic pe nume Blood –, și îi oferă jucătorului un cel mai bun prieten pe nume Dogmeat, foarte agresiv, dar netelepatic.

Atmosfera din Fallout 3 aduce izbitor de mult și cu The Road, care în timpul producției jocului devenise o lectură obligatorie pentru echipa de design. Impactul vizual e năucitor. Un supermagazin abandonat, cu tonomate de cola dărâmate și cărucioare trântite care pe unde, ne duce imediat cu gândul la cei doi rătăcitori din carte, înfofoliți în haine murdare și scormonind după conserve în călătoria lor către coastă. Ce au aceste ficțiuni în plus față de cele orientate pe pornografia dezastrului în sine e apropierea pe care o simțim față de personaje.

Aici excelează The Road. Pentru că supraviețuirea unui eveniment s‑a transformat în supraviețuirea unei perioade nedefinite într‑o lume ostilă, pericolele nu mai sunt iminente, ci omniprezente: foamea, setea și frigul. E mult mai simplu să te raportezi la acestea decât să‑ți imaginezi cum ar fi să erupă un vulcan în apropierea ta. Catastrofa e personală. Toate râurile de lavă din lume nu se pot compara cu foamea pe care o îndură un om după zile întregi fără hrană.

Ne e teamă să murim pur și simplu, dar ne e și mai teamă să fim mâncați de vii. Sau să murim de foame, încet. Speranța e aproape de negăsit. Asemeni supraviețuitorilor din On the Beach, care au la îndemână pastile pentru a se sinucide rapid și a evita o moarte lentă prin radiații, bărbatul din The Road are un revolver cu două cartușe, pe care le păstrează ca să‑și curme rapid suferința și pe cea a fiului său în cazul capturii de către canibali. În scurt timp însă, rămâne cu un singur foc, fiind pus în fața unei alegeri sumbre. Printr‑un flashback aflăm că soția lui și‑a luat la rându‑i viața pentru a nu fi supusă violurilor și a nu fi mâncată de vie. Cei trei aveau cândva și un câine care, deși nu ni se arată explicit, probabil că a fost sacrificat pentru hrană.

În 2012, statuia lui Iisus Hristos din Rio de Janeiro se face țăndări. Orașele lumii se prăbușesc în jurul nostru și omenirea fuge care încotro. E un coșmar, dar nu e cel mai cumplit lucru ce se poate întâmpla. În The Road, trebuie să facem față unei lumi înecate în cenușă, în care trebuie să scormonești zi de zi pentru hrană. Cea mai mare încercare nu e supraviețuirea în sine, ci păstrarea umanității. Până la urmă, trebuie să‑ți fie cumplit de foame ca să‑ți mănânci propriul câine. Cât mai e până ajungi să mănânci un om?