Poți combate frica de homosexuali prin expunere?

Din spatele camerei de filmat, Anelise Sălan vede totul fără să fie în centrul atenției. Pe rând, fiecare din cei trei oameni intră în sala cu pereți gri din Muzeul Național de Artă Contemporană, străbate jumătatea ei goală până ajunge la masă, ia loc pe scaun și primește câteva întrebări despre familie, valori, calitățile pe care le admiră. „Nu mă luați în seamă”, le spune la un moment dat. „Eu îmi văd de treabă aici.” În timpul ăsta, le urmărește răspunsurile, reacțiile și calculează în gând ce imagini va putea să folosească. Din când în când se uită la Ioana, colega ei, care filmează în partea dreaptă, din alt unghi. Își zâmbesc sau scapă câte un „Wow” silențios pe buze. Așa verifică dacă și una și cealaltă simt că au dat de un conflict, de  o poveste, de ceva important.

E o zi importantă pentru videografa de 38 de ani. Astăzi, 26 septembrie, a prins viață în sfârșit un proiect pe care îl ținea de ceva timp la sertar: un experiment social care pornește de la premisa că persoane aparent homofobe pot deveni mai tolerante față de persoane LGBT dacă iau contact cu ele, lucrează împreună la o provocare și își dau seama că au lucruri în comun.

Ideea i-a venit dintr-o experiență personală. Acum doi ani, când Coaliția pentru Familie a anunțat că a strâns trei milioane de semnături pentru inițiativa de redefinire a familiei în Constituție, Anelise era în mijlocul unui grup de 30 de oameni, de diferite vârste și ocupații, pe care atunci îi lega un singur lucru: participau la un campionat de wist. Erau toți într-o sală mare, cu televizorul pornit. La vestea semnăturilor, comentariile au început să curgă: „Dă-i dracu de homosexuali”, spuneau cei mai mulți. A simțit atunci că înlemnește. „M-am înroșit toată, simțeam că-mi ard urechile, că mi se ridică sângele în cap.” Anelise, care până atunci nu primise vreo reacție negativă când vorbea despre orientarea ei sexuală, a simțit o mare nedreptate din partea unor oameni care nu știau că se referă și la ea. „Am simțit mânie, nu neapărat pe ei, dar mânie pe tot contextul, pe cei care inițiaseră asta și creaseră contextul de ură.”

Primul instinct a fost să spună în fața tuturor că e lesbiană, dar și-a spus „nu așa”, avea timp destul să interacționeze cu toată lumea. Așa că în următoarele ore și în următoarele ediții și-a făcut coming outul pe rând, în grupe de câte doi, trei sau patru oameni, iar lumea a fost mai moderată. Reacția lor a ajuns de la vehemență de grup la „Bă ce tare”, „Mamă, dacă știam”, „Îmi cer scuze”, „De acum o să mă laud că te știu”. Chiar dacă unele spuse în glumă, răspunsurile au făcut-o să creadă că oamenii au reacționat diferit pentru că au văzut că era una ca ei.

S-a gândit apoi că o astfel de experiență îi poate ajuta și pe alții și că trebuie să o repete într-un mod mai organizat.

„Eu cred cu tărie că lumea se sperie de ce nu cunoaște”, spune Anelise. „Lumea se sperie de homosexuali deși mulți nu i-au întâlnit niciodată. Când cunoști omul, când vezi că inamicul nu e așa și că de fapt arată ca tine, arată ca vecinul, nepotul, copilul tău, cred că începe să se mai îmblânzească valul de ură.”

Ideea experimentului de la muzeu s-a conturat anul trecut, după ce le-a spus povestea și altora. L-a propus către asociația pentru drepturile omului ACCEPT, care l-a făcut posibil din scurt, cu 10 zile înainte de referendumul pentru redefinirea familiei în Constituție. Anelise avea o filmare în Cluj-Napoca, dar s-a întors, chiar dacă i s-a părut un timp scurt pentru pregătiri. „Am zis că vreau să-l fac. Dacă nu-l fac acum nu-și mai are rostul”.

_

Unul câte unul, participanții intră pe rând în sală, se așază la masă și răspund la un calup de întrebări despre familie și valori. Apoi, sunt rugați să-și imagineze că au naufragiat pe o insulă și trebuie să stabilească de comun acord 10 reguli după care să trăiască împreună. Participanții nu știu de la început de orientările sexuale ale celorlalți, ci află după ce lucrează împreună pentru găsirea unei soluții. La final sunt întrebați dacă s-ar fi schimbat ceva la felul în care au lucrat, dacă ar fi știut dinainte că una dintre persoanele din grup este homosexuală.

Oamenii sunt de la studenți la antreprenori, de la angajați în bancă și muzeografi la fotografi și un scriitor, iar grupele sunt formate din câte două persoane heterosexuale (una cu viziuni tradiționaliste și una cu viziuni mai puțin tradiționaliste) și o persoană homosexuală. Au fost aleși din eșantioane de la alte studii sociologice sau focus-grupuri, au fost plătiți pentru participare, și, cu patru zile înainte de filmare, au spus, la telefon, care e propria lor atitudine față de afirmația:

„Mă deranjează când văd doi bărbați sau două femei ținându-se de mână pe stradă”.

1 însemna dezacord total cu afirmația, iar 6 însemna acord total.

La masă, întrebările le pun eu. Să fiu facilitatoarea grupului înseamnă să stau de vorbă cu oamenii și să îi ghidez spre a vorbi despre ei înșiși în raport cu teme conexe cu referendumul, teme care le-ar putea aduce conflicte, dar și rezolvarea lor.

Tot timpul, camerele de filmat înregistrează.

Cei mai mulți au răspunsuri asemănătoare despre familie: nu înseamnă doar părinții, înseamnă și grupul de prieteni; familia poți să ți-o alegi; „copiii mei sunt totul” sau „în timp, prietenii mei mi-au devenit familie”.

Când a ales întrebările, Anelise s-a gândit care ar fi lucrurile care ne interesează pe toți în aceeași măsură. A sperat să răspundă toți asemănător. A vrut ca cei care văd montajul la final să-și dea seama că niște oameni care nu se cunosc și care nu se pot influența unul pe celălalt răspund cam la fel. La următoarea întrebare – „Ce simți când vezi pe stradă doi bărbați sau două femei ținându-se de mână?” – răspunsurile sunt și ele asemănătoare.

„Oamenii trebuie acceptați așa cum sunt”, spune Maria, în vârstă de 40 de ani. „Nu avem dreptul să judecăm. Poate m-ar deranja să văd o scenă gen sărut, mai agresiv, dar în rest nu m-ar deranja deloc. Nici doi bărbați. Chiar îi apreciez pe cei care-și asumă lucrul ăsta. N-am identificat dacă e o boală sau o alegere, dar e viața lor și fiecare are dreptul să-și trăiască fericirea și viața cum e mai bine pentru ei.”

„Sincer, nu contează, ăsta e primul gând”, spune Alin, în vârstă de 25 de ani, proaspăt tată care urmează să se căsătorească. „Îmi pun multe întrebări când văd asta, că nu e normal și toate cele. Dar Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru, să fim buni sau răi. Dacă ne-a dat asta, nu am cum să impun cuiva ceva vreodată. Nu mi se pare că nu e normal, ci că e anormal după ce am fost învățați că e normal. Fiecare are dreptul să aleagă, nu afectează pe nimeni.”

„Când văd două femei e mai ușor, la doi bărbați e mai greu”, spune Dragoș, în vârstă de 40 de ani, tată a doi copii. „Nu e neapărat un sentiment. Dacă i-aș vedea sărutându-se, aș trece pe lângă ei, n-aș rezona, nu m-aș uita. Nu mă interesează, e alegerea fiecăruia.”

_

Atât Dragoș, cât și Maria și alții care răspund asemănător s-au poziționat undeva la mijloc (adică între 3 și 4) față de afirmația pe care au auzit-o în selecția făcută prin telefon. „Mă deranjează dacă văd doi bărbați sau două femei ținându-se de mână pe stradă”. În fața camerelor de filmat, nimeni nu e la fel de vehement. Chiar și după exercițiul la comun, când află că o persoană din grup e homosexuală, reacțiile sunt în același registru: n-am nicio problemă, nimic nu s-a schimbat, nu mă deranjează deloc.

Pentru Anelise, care își dorea să sape mai mult în homofobia celui din fața camerei, reacțiile sunt un pic sub așteptări: „La început m-am bucurat, zic «Uite câtă toleranță». Dar m-am prins în timp ce filmam, cred că există o lașitate când ești tu singur și trebuie să-ți asumi niște lucruri. Cred că oamenii sunt mai hateri când sunt în grup. Ca în orice altă chestie, dacă cineva ia inițiativa, ceilalți se alătură. Dar aici, când ești singur și ești în fața unei camere…”.

Așa că a simțit nevoia să intervină. Prima dată, la Maria, femeia din prima grupă, care la finalul exercițiului în comun spune că nu bănuise că unul dintre colegii ei era homosexual, dar că lucrul ăsta nu conta.

„Eu mă adaptez imediat și îi accept așa cum sunt. Am prieteni gay cu care mă înțeleg foarte bine.”

Și apoi a continuat:

„Fete (n.r. lesbiene) nu am întâlnit sau nu mi-am dat seama, n-am primit apropouri.”

„Dar ce ar trebui să se întâmple ca să vă dați seama?”, întreabă Anelise din spatele camerei.

Maria face un semn că înțelege întrebarea, se așază mai bine în scaun și răspunde: „Ca și gay, bărbații au anumite gesturi. Îmi dau seama și pe stradă, îi trădează fizic anumite gesturi, mimica. La femei e fină linia între o femeie care te admiră și o femeie căreia îi place de tine.”

Atunci Anelise face un salt din spatele camerei, apoi un pas în față, se prezintă și o întreabă:

— Credeți că eu sunt heterosexuală?

— Nu cred. Cred că ești un om normal.

— Nu mi-ați răspuns.

Maria o scanează rapid cu privirea, peste bluza și pantalonii negri, de sus până jos.

— Hetero.

— Hetero. Ea?

Întreabă Anelise și arată spre Ioana, care se apropie de masă.

— La fel.

— Irina?, arată atunci Anelise spre mine.

— La fel.

— Ce ați spune dacă v-aș zice că două din trei suntem gay?

Maria începe să râdă, ca și cum e pusă în fața unei mari surprize.

— Nu cred!

— Ba da, spune Anelise.

Câteva secunde trec și Maria spune:

— Vezi, eu prin felul meu cred că toți suntem oameni. N-ai de ce să stai să te gândești că te judecă societatea. Ea tot te judecă, orice ar fi. Întotdeauna trebuie să te arate cu degetul.

— Vreau doar să știți că sunt mult mai mulți gay decât se crede în România, îi spune Anelise.

— Știu. Nu trebuie să fie marginalizați. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul lor. Nu pot să-și trăiască fericirea cu adevărat.

La un moment dat, cele două își dau mâna, se salută, își mulțumesc, iar Maria pleacă zâmbind. Următorul bărbat care intră în sală se așază râzând și spune „Dar ce ne faceți? Că femeia dinainte a ieșit și a spus «Wow»”.

_

„Asta am vrut”, îmi spune Anelise. „Mi-ar fi plăcut ca scena asta să fie filmată. Am vrut ca cei doi participanți straight să ghicească și să-și argumenteze ideea. Oamenii își imaginează că femeile lesbiene arată într-un anumit fel, bărbații gay într-un fel. Unul din requesturile mele legate de participanții din comunitate a fost să nu fie stereotipici, niciunul. Nu vreau să încurajez stereotipurile.”

Anelise intervine pe alocuri și în discuțiile care urmează, când simte că oamenii nu spun ce gândesc. Când mai mulți spun că nu-i deranjează să vadă doi bărbați sau două femei ținându-se de mână, ea îi întreabă dacă există totuși ceva ce îi deranjează la persoanele homosexuale.

Nu-i deranjează nimic, spun câțiva, atâta timp cât „nu ies în evidență” sau „stau la locul lor”.

Nu înțeleg, spun alții, de ce trebuie să iasă în stradă la PRIDE sau de ce își cer atâta drepturile.

Sau: „Sunt de părere că oricine se iubește își poate face o familie, dar o căsătorie între persoane de același sex nu cred că e posibilă”.

Întrebați de ce nu cred că persoanele LGBT ar trebui să-și ceară drepturile, sau la ce drepturi se referă mai exact, nu dau foarte multe detalii. Poate se văd puși în fața propriei confuzii sau poate nu sunt subiecte la care s-au gândit până atunci în profunzime.

„Când tu vorbești despre un subiect, începi să te gândești”, spune Anelise. „Și dacă tu zici la un moment dat «Dă-i dracu de homosexuali», dar dacă te întreabă cineva de ce, s-ar putea ca discursul tău să fie mai moderat.”

Anelisei îi pare rău că nu a vrut ca printre participanți să fie și persoane care s-au poziționat în zona 6 la chestionarul prin telefon – adică cei care s-au declarat în cea mai mare măsură deranjați de persoane de același sex care se țin de mână pe stradă. Se temea de un conflict în timpul discuțiilor pe care nu l-ar fi putut aplana. Dar și-a dat seama repede că poate fix părerile lor și poveștile lor de viață ar fi ajutat-o să atingă scopul experimentului: să arate că munca în echipă și contactul cu persoane de orientări sexuale diferite poate reduce, fie numai pe moment, homofobia unor oameni cu convingeri vehemente. Sau îi poate face măcar să-și reconsidere poziția.

Fotografie din arhiva personală (credit: Bogdan Cazacu)

Anelise simte că e într-un fel privilegiată – de când a înțeles că e lesbiană, povestește despre asta în toate contextele unde simte că se poate: la job, la facultate, cu prieteni ai prietenilor, în taxi, și nu a primit reacții negative. Când i-a spus mamei, profesoară în Târgoviște, singura grijă pe care aceasta a avut-o a fost că poate o femeie n-o va face fericită din punct de vedere sexual. I-a spus să stea liniștită. N-a avut des contact cu oameni cu convingeri foarte diferite, motiv pentru care și acum simte fiori când își amintește episodul de la campionatul de wist. Și celelalte filme la care a mai lucrat ca director de imagine – Să nu mor în vis, realizat într-o campanie a organizației ActiveWatch, The Railway Bar, realizat la workshopul de film documentar CINEMAIMPACT și premiat cu locul al doilea în ediția din 2016, sau You’ll be a woman soon, documentar câștigător la cea mai recentă ediție a Aristoteles Workshop – vorbesc despre stereotipuri din societate și încearcă să pună privitorul față în față cu propriile prejudecăți.

Intenționat sau nu, experimentul gândit de Anelise se integrează într-o tradiție cu validitate științifică. De mai mult de un secol, cercetători, experți în științe sociale și decidenți politici caută să înțeleagă cum pot reduce prejudecățile grupurilor majoritare față de grupuri minoritare, iar concluziile aduse până acum de studii au dus la conturarea unei „teorii a contactului” sau „ipoteze a contactului”, potrivit căreia contactul între grupuri între care există prejudecăți poate duce la reducerea acestora. Teoria are însă niște limitări: a fost prea puțin testată la adulți de peste 25 de ani și prea puțini cercetători care o folosesc dezvăluie ce se întâmplă de fapt în timpul experimentului, astfel încât experimentele sunt mai dificil de îmbunătățit de către comunitatea științifică.  

_

La final, aproape de miezul nopții, după ce pleacă ultima grupă, Anelise și Ioana strâng camerele, cablurile și se îndreaptă ușor spre ieșire pe holul muzeului și spre liftul care le duce la parter. Nu-și spun multe, dar fiecare își ține mâna pe după mijlocul celeilalte. E foarte puțin timp pentru montat, se gândește Anelise, care vrea să aibă gata montajul înainte de referendum. Nu-și face iluzii, nu crede că filmul va ajunge la cei foarte tradiționaliști ca să-i convingă să nu voteze pentru redefinirea familiei în Constituție. Dar își dorește să-l vadă oamenii „de mijloc”, indecișii, cei care spun că homosexualii n-ar trebui să aibă drepturi, dar care nu știu de ce o spun. „Vreau să văd că e util. Eu totuși cred, cred, cred în bucățica aia bună din oameni. Și în empatia care există undeva latent.”