Fiecare femeie este o poveste despre sâni

Leneveam într‑o dimineață cu prietenul meu pe canapea când l‑am întrebat într‑o doară dacă îi plac sânii mei. „Da”, mi‑a răspuns, aruncându‑mi o privire incitată și lăsând ziarul deoparte. „Îmi plac.” „De ce?”, am continuat sceptică. „Pentru că îmi umplu perfect căușul palmei. Pentru că‑mi răspund suav de câte ori îi ating. Uite”, mi‑a zis, trecându‑și ușor degetul peste sfârcurile care s‑au întărit tulburate. „Te‑am întrebat de ce îți plac ai mei, nu sânii în general”, am șuierat desprinzându‑mă din îmbrățișarea lui.

N‑aveam de gând să‑i trec cu vederea un truism, mai ales că și acum, la 30 de ani, am ocazional momente în care mă îndoiesc de puterea lor de atracție. Relația mea cu sânii a fost una oarecum sinuoasă. Mereu le‑am găsit câte ceva de reproșat: c‑au apărut prea devreme, că n‑au crescut destul de repede, că au crescut prea mult, că mă dureau prea tare, c‑au dispărut subit, că nu mai creșteau la loc, că nu mai erau perfect rotunzi când au reapărut.

Nu știu dacă le‑am dat vreo șansă reală să‑mi demonstreze că sunt acolo pentru mine, că‑mi desăvârșesc feminitatea. Că pot să electrizeze, pot deschide uși, pot suci minți, pot crea dependență. E adevărat că uneori le‑am speculat farmecul, dar cumva, voalat sau fățiș, cu știință sau fără, cred că i‑am respins mereu.

Mi‑au apărut undeva pe la începutul clasei a VI ‑a. Aveam 11 ani și eram cea mai mică din clasă. Mereu am fost cea mai mică – în clasele primare, la gimnaziu, la liceu, în facultate. Era deja octombrie, dar vara cu toamna încă se‑ngemănau. Învățam după‑masa și ne pregăteam de ora de desen. În fața mea stătea Andrei: prințul cuceritor, craiul, zeul. Nu era suflare feminină într‑a VI ‑a C care să nu nutrească, în taină, o pasiune mistuitoare pentru el. Toate speram că într‑o zi – cea mai minunată zi – vom găsi un bilețel în bancă, în penar, în caietul de mate sau în cartea de română. Un bilețel de la el, mai valoros decât cel mai prețios inel de logodnă.

La un moment dat s‑a întors și, în timp ce‑ntindea deja mâna să se autoservească, m‑a întrebat: „Pot să iau și eu o pensulă?”. Soarele‑i sufla prin geam o pojghiță aurită peste șuvițele de grâu din părul șaten deschis. De sub sprâncenele fine mă sfredeleau ochii verzi ca măslinele, murdăriți cu mici pete de căprui presărate în jurul pupilei. Nasul îi era cârn, ștrengăresc, iar zâmbetul perfect, străjuit mereu de două gropițe cuceritoare.

Bineînțeles că putea să ia o pensulă, era Andrei. Dar nu voiam să mă surprindă contemplându‑l și zâmbind tâmp de plăcere. „Nu pe aia”, i‑am lătrat plesnindu‑l peste mână. „Cu aia lucrez eu. Alege‑ți alta.” Buimăcită de emoția de a‑l fi atins, chiar și ca să‑l resping, am răsturnat borcanul în care‑mi curățam pensulele. Apa colorată mi s‑a întins pe tricoul alb presărat cu floricele verzi. Sânii abia mijiți – mici, dar nu invizibili, niște umflături lipsite încă de personalitate – au reacționat inevitabil, zgribulindu‑se. Andrei a izbucnit în hohote și a strigat, arătând către pata de transparență de pe tricoul meu: „Ha, ha! Ți se văd țâțele!”.

Am simțit cum cerul se prăbușește peste mine cu un zgomot surd, cum mi se urcă sângele‑n cap și mă‑nroșesc până‑n vârful firelor de păr. Mi‑am mușcat buzele cu furie ca să stăpânesc izvorul de lacrimi și am șoptit gâtuit: „Eu nu am țâțe, prostule!”. Atunci am înțeles că aveam.

---

Observasem încă din vacanța de vară cum încep, din pieptul de copil, să mi se desprindă timid două pernuțe. Le‑am ignorat gândindu‑mă că poate mă îngrășasem. Nu aflasem de ciclu și credeam că femeile au sânii mari pentru că au copii. Îmi imaginam că odată ce‑au născut, sânii se umplu cu lapte și nu mai dau înapoi. Așa că am tratat cu indiferență felul, discret modificat, în care mi se așezau acum bluzele.

Credeam că doar eu pot să‑mi dau seama de schimbare și asta doar când mă studiam dezbrăcată la duș. O să mă port ca și când nu există, mi‑am zis, sperând că asta o să‑i facă să dispară sau că le va‑ncetini evoluția.

Andrei însă îi văzuse. Îi văzuse și Ruxandra pentru că, la scurt timp după, m‑a întrebat într‑o pauză dacă mie mi‑a venit ciclul. Am clipit nedumerită, încercând să‑nțeleg ce‑a vrut să spună. În capul meu, „ciclu” nu avea sens decât în sintagmele „ciclu gimnazial”, „ciclu de producție” sau „ciclul anotimpurilor”. Am ridicat din umeri iar ea, sesizându‑mi impasul, a adăugat: „Ştii tu, chestia aia pe care o au femeile…”

Nu știam. Am năvălit peste mama imediat ce‑am ajuns acasă: „Ce‑i aia ciclu?”. Ea, impasibilă, mi‑a servit definiția de dicționar. „Nu!”, i‑am strigat. „Ruxandra mi‑a spus că e ceva ce au femeile.” S‑a încruntat și m‑a străfulgerat cu privirea. A întors foaia și mi‑a răspuns pe un ton înghețat că sunt prea mică pentru treburile astea. Să mai las prostiile și să‑mi văd de‑ale mele, că de ciclu o să aflu eu la momentul oportun.

Am aflat trei luni mai târziu, când mi‑a venit. Ştiam ce presupune de la Ruxandra, căreia îi venise cu o lună înainte. Dar nici atunci, după ce ne‑a venit, nu știam exact ce este. Ştiam doar că e normal să ne curgă sânge o dată pe lună și asta era dovada că deveniserăm domnișoare. Așa s‑a tranșat și treaba cu sânii: îmi crescuseră pentru că‑mi venise ciclul și eram domnișoară.

Revelația mi‑a șters pe nesimțite rușinea, înlocuind‑o cu un melanj de curiozitate și nerăbdare. Îi măsuram periodic din ochi, încercând să‑mi dau seama cât au mai crescut și dacă sunt egali; dacă nu cumva vreunul din ei a rămas în urmă. Mă uitam pe furiș la mama ori de câte ori o surprindeam dezbrăcată și alergam apoi într‑un suflet la oglindă. Mai aveam. Mult. Ai mei erau două mandarine ferm conturate, iar ai mamei… două nuci de cocos cuibărite în cupa generoasă a sutienului.

Într‑o zi am întrebat‑o când o să am și eu sânii ca ai ei. A zâmbit amuzată, dar cu o discretă sticlire de mândrie în ochi. Mi‑a răspuns că sânii sunt ca niște flori. Îmbobocesc și continuă să crească. Atât de încet încât nici nu simțim. Până‑ntr‑o zi, când înfloresc. „Şi când o să vină ziua aia?”, am insistat. „Atunci când și tu o să devii mamă.”

„Atunci o să fie ca ai tăi?”, am continuat eu, iar ea, zâmbind din nou, m‑a luat de mână cu blândețe și mi‑a zis că așa cum degetele de la o mână nu seamănă unele cu altele, nici sânii nu sunt toți la fel. Fiecare femeie este unică. M‑a încurajat spunându‑mi că ai mei sunt deja frumoși: „Uite‑i, sunt ca două mere”, mi‑a zis. M‑am mirat că asta ar fi trebuit să mă bucure, dar am ridicat din umeri încrezătoare că va veni și ziua în care o să am cu ce să umplu sutienele ei.

Când, însă? Mai crescuseră, e drept. La 13 ani schimbasem maieurile pe bustiere pentru că alergările de la orele de sport deveniseră insuportabil de dureroase. De sutien nici nu putea fi vorba. „La ce‑ți trebuie ție sutien?!”, se mira mama. Singurul pe care mi l‑a cumpărat în acea perioadă a fost cel de la costumul de baie. „Sutienele sunt pentru femei”, îmi zicea, „nu pentru copii în creștere”.

Câteodată purtam pe furiș, în loc de bustieră, acel unic sutien din garderobă. Dădea mai bine. Îi aduna, accentuându‑le curba delicată și‑i cumințea din săltatul enervant și provocator. Ca să mă liniștească, mama mi‑a spus că dacă port sutien sânii mi se lasă și nu‑mi mai cresc deloc. Atât mi‑a trebuit. Am început să mă feresc de el ca dracul de tămâie.

---

Primul sutien mi l‑am cumpărat abia în liceu. Acolo băieții erau necruțători și se holbau fără jenă în decolteul care deja, la 15 ani, cu greu mai putea fi stăvilit de‑o bustieră. Hăndrălăii mai mari făceau în pauze așa‑numitul „tunel al groazei”. Se așezau de‑o parte și de alta a culoarului și ne pândeau când ne întorceam la clasă, ne împingeau și ne pipăiau grosolan. Dureros de grosolan. Nu ne iertau pe nici una și făceau glume despre „tricouri cauciucate”. Speculau cu rigurozitate fiecare adiere fortuită a unei brize de curent ca să ne săgeteze cu aluzii despre sfârcurile rebele care ne străpungeau tricourile.

Că bătea vântul, că ne enervam, că ne emoționam, că ne agitam, că ne speriam, că purtam sau nu bască, sfârcurile ieșeau triumfătoare la‑naintare și, ori de câte ori se întâmpla acest inevitabil, hainele parcă ni se topeau. Eu una îmi doream să știu formula magică după care se trezeau și să descopăr antidotul: licoarea de îmblânzit sfârcuri. Îmi doream o platoșă. O platoșă, asta îmi doream!

Nu eram singura. Cristina, colega mea de bancă, avea aceeași problemă. Îmi amintesc cum se‑nroșea și‑și trecea nervos mâna prin păr ori de câte ori Cătălin, băiatul de cartier licențiat în școala vieții, o tachina malițios în timpul orei. „Cristina, ce faci fată, iar ai venit cu tricoul ăsta murdar?”, îi șoptea hlizit arătând către sfârcurile care se‑ntrezăreau prin tricoul strâmtuț și pastelat.

Am început să purtăm numai negru, chiar dacă afară erau 40 de grade. Am decis, în consiliul consultativ din vestiar, că prin sutien sânii nu se mai văd chiar așa. Că sfârcurile, cu tot cu viața lor proprie și încăpățânarea de catâr, pot fi reduse la tăcere dacă sutienul este suficient de rigid.

Așa am ajuns în Obor la raionul Lenjerie Femei. Mi l‑am ales pe cel mai gros pe care l‑am putut găsi. Era buretos, cu cupele modelate din sârmă. Infect de incomod, dar nu‑mi păsa. Găsisem o platoșă. Dacă se putea să mi‑i și aplatizeze nițel era perfect.

De unde cu nici doi ani în urmă îi așteptam febril să crească, acum îi voiam invizibili. Nu de alta, dar grație înțelepciunii părintești, unele dintre noi tot mai credeam că sânii cresc pentru că sunt pipăiți de băieți. Că fetele cu sânii mari sunt niște stricate: trebuie să se fi lăsat mângâiate de un regiment întreg dacă au nevoie de sutien. Când l‑a descoperit mama în sertarul cu lenjerie a comentat suspicioasă: „Ce‑i porcăria asta?!”. Apoi, cu vădită îngrijorare, a început să mă descoasă: când mi l‑am cumpărat, de ce, dacă îl port zilnic, dacă mai am și altul… de parcă m‑ar fi prins cu un test de sarcină în ghiozdan.

Auzi, test de sarcină! De parcă se gândea cineva la sex la vârsta aia. Noi eram încătușate de puritanismul cu care mamele noastre au avut grijă să ne anestezieze instinctul sexual. La 15 ani încă fantazam vinovat la sărutul „cu limbă” și bâjbâiam după răspunsuri la întrebări existențiale: cum se face, dacă ești sau nu curvă pentru că te săruți cu un băiat, dacă va trebui să faci sex cu cel cu care te săruți prima oară și, implicit, dacă asta înseamnă că te vei căsători cu el. Pentru că da, sex fără căsătorie nu prea exista în „dicționarul de împerechere” al adolescentelor postdecembriste.

Trecusem a X‑a și, într‑o excursie la munte, m‑am sărutat cu Sorin. Era un început de noiembrie. Profa de latină a cedat rugăminților noastre și ne‑a scos în natură. Nu‑mi amintesc unde; știu doar că am înnoptat într‑o cabană janghinoasă în care, de frig și de frică de râie sau păduchi, am refuzat să dăm jos de pe noi gecile și căciulile. Până la urmă ne‑am încălzit cu vodcă și dansuri corp la corp, după ce ne‑am plictisit de jucat cărți pe porunci.

Sorin, puțin amețit, m‑a invitat la dans în timp ce lângă noi, Cătălin – șmecherașul obraznic – și Georgiana, colega lui de bancă, nu mai terminau de îndeplinit ultima poruncă de la Rentz. Se sărutau încolăciți, ostentativ, cum nu mai văzusem decât în filme și la cei de‑a XII‑a, care ofereau uneori reprezentații similare pe holurile liceului. Dansam așa, minunându‑ne de cei doi, când la un moment dat Sorin s‑a aplecat spre mine și m‑a sărutat. Apăsat, cu limbă, cum citisem în cărți sau în reviste de cancan. Am împietrit și mi s‑a tăiat răsuflarea.

Timpul s‑a oprit locului cât noi exersam stângaci, încercând să nu ne mai ciocnim dinți în dinți. M‑am trezit curentată când am simțit cum mâinile‑i coboară ușor spre sâni. Nu știam ce să fac. Orice s‑ar fi cuvenit, tot nu reușeam să mă mișc. Stăteam inertă și încercam să nu mă înec cu salivă în timp ce mâinile lui mă scormoneau lacom. Îi freca de parcă erau două cremene cu care încerca să aprindă focul. Noroc că eram blindată în pulovere și nu simțeam mare lucru. Şi când zic nu simțeam, mă refer desigur la durere.

Am reușit, într‑un târziu, să ne desprindem din îmbrățișarea neîndemânatică și ne‑am pierdut fiecare în grupul lui: el la băieți, eu la fete. Am petrecut toată noaptea cu ochii pironiți în tavan gândindu‑mă la ce se întâmplase. Dacă sunt curvă. Dacă îl iubesc. Dacă mă iubește. Cum altfel am fi putut să ne sărutăm? Ce‑o să urmeze? O să ne căsătorim? Când am ajuns acasă mă evita.

„Eram beat”, mi‑a zis până la urmă. „Hai să uităm tot ce s‑a întâmplat.”

---

Am murit atunci pe dinăuntru. Mototolită și aruncată la coș de cel cu care mă sărutasem prima oară. Eram o curvă, nu mai încăpea îndoială. Şi sânii erau de vină! M‑am flagelat înmiit pentru acest incident și i‑am tras pe linie moartă până‑ntr‑o zi, la finele liceului, când tot Sorin i‑a readus la viață.

Dar ceva, cumva nu a mai fost la fel. Ceva ce se întâmplase între timp mușcase hulpav din puterea lor de a reacționa erogen.

Aveam 16 ani când mama s‑a operat de cancer la sân. Când am aflat, primul gând care mi‑a trecut prin cap a fost despre Olguța din La Medelenii lui Ionel Teodoreanu, care, înfruntându‑se cu această grea moștenire de familie, a preferat să se sinucidă decât să‑și decupeze periodic câte o lingură de țesut bolnav până nu va mai fi rămas nimic de extirpat.

Mama pierduse un sân, dar se purta de parcă s‑ar fi descotorosit de o măsea de minte cariată. De parcă așa s‑a născut – cu un singur sân, iar noi, toate celelalte care aveam câte doi, eram niște ciudățenii ale naturii atinse de o cumplită malformație genetică. Glumea și‑și îmbrăca sutienul cu proteza ca și când ar fi fost tricoul preferat. Nu s‑a plâns niciodată. Niciodată nu a oftat.

Mie nu mi‑a lăsat loc să reacționez ori să mă cutremur. Dacă exista o forță care să pună cancerul pe jar, asta era mama. Se urca sprințară în autobuz luând drumul spitalului unde făcea radioterapia. Se întorcea de‑acolo sfârșită, stoarsă de ultima picătură de vlagă, cu ochii adânciți în orbite și tremurând de neputință, dar mie‑mi zicea că vine de la piață și că se simte puțin moleșită de la căldură.

Când a început citostaticele m‑a luat de mână și mi‑a zis să nu mă sperii. O să‑i cadă părul, dar nu‑i bai, mă liniștea. Măcar acum avea motiv să se gătească cu toate turbanele alea șic, făcute la croitoreasă – câte unul pentru fiecare toaletă păstrată cu grijă pe umeraș pentru ocazii speciale, toate considerate prea frumoase ca să le strice purtându‑le zi de zi. Şi‑apoi, era doar o etapă intermediară: părul urma să‑i crească ondulat. „De vis”, îmi spunea.

Mi‑l amintesc pe tata cum plângea pe furiș. Venea la mine și‑mi spunea cu vocea tremurată că trebuie să fim alături de mama și să n‑o supărăm cu nimic. „Nici n‑ai idee prin ce trece. Numai ea știe, draga de ea.” Îl priveam neputincioasă. Mama era o stâncă. Cu ce‑aș fi putut eu, o mămăligă, s‑o clintesc? Eu mă luptam să nu mă gândesc dacă asta mă va paște și pe mine. Mama era invincibilă. Dar eu? Eu ce m‑aș face dac‑aș rămâne fără sâni? Mi se bloca mintea, incapabilă să proceseze un asemenea scenariu. Încă mi se blochează.

Până la urmă mi‑au dispărut și mie, la 17 ani, după o nesăbuită cură de slăbire. Era la modă femeia scândură, iar eu aveam forme, deci eram obeză. Am slăbit 15 kile și ultimele trei care s‑au topit au fost sânii. Devenisem scheletică. Era minunat, atâta doar că însemnele feminității, pe care până atunci mă străduisem atât de mult să le camuflez, acum nu mai erau. M‑am trezit brusc cu constituția unui băiețel de 14 ani.

Credeam c‑o să mă simt eliberată, așa cum părea că se simte mama cu un singur sân. Nu a fost cazul. Am început să‑i regret și să încerc orice ca să‑i aduc înapoi. Testam consecvent, pe furiș, leacuri băbești din Formula As: ceai de zmeură, semințe de mărar măcinate, soluție din extract de mure. Degeaba. Îmi imaginam uneori cum totul e doar un vis urât. Cum o să mă trezesc într‑o dimineață și o să‑i găsesc la locul lor, ca după o mică vacanță: mai bronzați și mai plini de viață.

N‑a fost chiar așa, dar treptat am început să mă obișnuiesc cu noile dimensiuni. Am încetat să‑mi mai îndes bureței în vechile sutiene și mi‑am cumpărat unele pe măsură – cu două numere mai mici. În definitiv eram slabă; poate tricourile nu se mai unduiau apetisant peste piept, dar blugii peste fund îmi veneau fabulos.

---

Un stres pe tema sânilor a continuat să existe, cu atât mai mult cu cât într‑a XII‑a, eu și Sorin am devenit un cuplu. S‑a întâmplat tot la o petrecere, puțin înainte de absolvire. De data asta nu m‑a respins a doua zi ci am rămas împreună aproape trei ani. Învățase între timp că sânii nu sunt de cauciuc și că e mai bine să‑i atingi cu delicatețe. Şi deși ezitam să‑l las să se familiarizeze prea mult cu ei, știam, în sinea mea, că o să vină o vreme când o să vrea să‑i vadă.

Mă chinuia gândul că ar fi putut să‑i compare cu ce au fost odată, că și‑i imagina altfel sub influența amintirilor alcoolizate ale primelor pipăieli neîndemânatice. Dar momentul nu putea fi amânat prea mult. Speram doar să se întâmple în acele două săptămâni pe lună dinainte de ciclu, când mi se umflau suficient cât să creeze o oarecare impresie de abundență. O singură problemă exista: fix în săptămânile alea erau cam de neatins – mă dureau atât de tare încât aș fi putut omorî cu seninătate pe oricine i‑ar fi deranjat. Nici măcar cu un fulg.

Până la urmă, inevitabilul s‑a produs. I‑a văzut. Spre marea mea surpriză și ușurare, n‑a fost deloc dezamăgit. Doar fascinat, curios și… lacom. Cred că era încă prea virgin ca să‑și dea seama că exista o diferență. El pur și simplu se bucura că vede niște sâni. Că pune mâna și gura. Restul erau detalii. Nepăsarea lui a fost, pentru mine, terapeutică: atunci mi‑am dat seama cât dramatizasem aiurea.

Așa am intrat la facultate: cu încrederea în puterea lor de seducție oarecum restaurată, dar cu o anume incapacitate de a savura pe deplin senzațiile erogene pe care le‑ar putea produce. Cicatricea mamei continua să mă bântuie și‑mi apărea disruptiv în minte în momente de maximă intensitate. Respingerea urma aproape instantaneu. Respingerea oricărei atingeri, a oricărei mângâieri.

Mama trecuse infernul celor cinci ani de grație în care boala ar fi putut recidiva. Cancerul rămăsese doar un vis urât. Buclele pe care mi le‑a promis îi încadrau acum fața senină, iar toaletele speciale nu mai petreceau atât de mult timp în dulap. Le purta mai des chiar dacă puteau să se strice.

Dar eu tot pendulam între curiozitate și teamă. Şi așa, între curiozitate și teamă, am continuat în facultate să le descopăr forța de atracție. Discuțiile de vestiar începuseră să orbiteze în jurul sexului. Schimbam între noi notițe despre anticoncepționale și efectele lor secundare – care te îngrășau, care îți măreau numai sânii. La examenele orale verificam, după caz, regula „ un nasture desfăcut în plus la examen, un punct în plus la nota finală”.

Funcționa cu aceeași eficiență ca stereotipul conform căruia „ochelariștii sunt mai inteligenți”. Colegele mi‑au dovedit deseori că generozitatea profesorului era direct proporțională cu generozitatea decolteului. Eu, care mă aflam în categoria de mijloc, unde succesul depindea mai degrabă de gustul privitorului, am testat cu moderație această teorie. În schimb, purtam ochelari.

Treptat am început să recâștig kilogramele pierdute. Unul câte unul. An după an. La un moment dat au început să vină câte două. Uneori chiar câte trei. Până la urmă au revenit și sânii. Erau altfel decât la 16 ani – mai puțin obraznici, mai puțin rotunzi. Dar erau.

De data asta nu mai simțeam nevoia să‑i ascund. La serviciu m‑am surprins preluând din lipsa de inhibiții ale unor colege: unele purtau câteodată sutien semi‑transparent și, în loc de bluză, o plasă ca de pescuit. Nu mi se mai părea jenant că sfârcurile se întrevăd uneori, bătute de vânt, prin sutienul fin, acum lipsit de bureței și alte întărituri. Mi se părea mai jenant că ei, cei care observau, nu-și mai puteau dezlipi privirea. Jenant pentru ei, care nu mai erau niște adolescenți. La ceas de seară însă, cicatricea mamei mă urmărea în continuare, iar sânii mi se cutremurau goliți de senzații.

În toți acești ani, până-n vară, când ne-am despărțit, am privit-o pe mama cum a îmbrățișat viața. Timp de 14 ani n-a obosit nicio secundă. N-a disperat nicio clipă. Nu și-a pierdut nici încrederea, nici răbdarea. A putut mereu. Eu, în schimb, nu i-am atins niciodată cicatricea. Deși am văzut-o adesea când se îmbrăca, nu mi-am trecut niciodată degetul peste pielea roz din scobitura cândva umplută cu feminitate. Şi nu a fost clipă în care, privind-o, să nu-mi vizualizez sânii transformați în două cusături.

În ultimele noastre momente împreună mi-a spus: „Când o să mă-mbraci pentru ultima oară, te rog, nu-mi mai pune sutienul. Mi-a ajuns”. Nu i l-am mai pus. Dar atunci am atins-o – prima și singura dată, i-am mângâiat pielea încrețită și am știut că e un război care poate fi câștigat. Însă nu-mi pot imagina cum aș trăi cu două tăieturi pe piept. Mă rog să nu aflu niciodată pentru că știu că nu sunt la fel de puternică precum a fost ea.