Poveștile vindecă. Ca să continuăm să le spunem, susține-ne.

Știam că o să doară.

Și intuiam că o să dureze.

Dar imaginația era săracă; nu reușeam să ne imaginăm cât de acut vom resimți totul.

Era martie 2020, odată cu primele îmbolnăviri și restricții locale, când ne-am întâlnit la redacție să vorbim despre ce vom scrie, ce vom face, ce vă putem oferi. Un cuvânt care s-a repetat în acea conversație a fost „compasiune”, ca o prevestire a tot ce vom pierde: de la banala siguranță a ieșirilor în lume, la predictibilitatea conexiunilor cu familia și prietenii, la rutina felurilor în care munceam.

Viața urma să se schimbe, iar noi ne-am spus că urma să ne zvârcolim nemulțumiți de asta cel puțin doi ani. Spunem că ne plac schimbările, dar nimic nu ne aprinde anxietatea mai tare ca atunci când ele vin brusc, nesolicitate.

Iată-ne aproape de borna de doi ani și, cu excepția mirajelor de vară în care am uitat parțial că trăim împreună într-o pandemie, a fost cum ne imaginam.

Nu țin minte să fi trăit o perioadă atât de îndelungată de suferință colectivă, de angoase, de exasperare, de încrâncenare, de incertitudine. Nu spun că n-au fost momente frumoase. Petrecerea noastră de Crăciun pe Zoom și întâlnirile virtuale cu comunitatea DoR, au fost magice. Doar că, în aceste momente de evadare, pe fundal s-a auzit mereu țiuitul suferinței individuale și colective, exprimată sau inconștientă.

Medicii sunt cei care au văzut continuu această suferință. Cei care au trecut prin COVID au simțit apăsarea ei în piept. Familiile care au pierdut pe cineva o vor duce cu ei ca pe o traumă generațională. Părinții de copii de școală n-o vor alina prea curând. Iar cetățenii respinși de autorități o vor vrea într-un fel sau altul răzbunată.

Suferința e încă aici. La finele acestei toamne, poate mai pregnant ca oricând.

De-am putea să ne acoperim cu toții cu un plasture imens, să închidem ochii și să visăm că ne vom trezi de partea cealaltă a suferinței.

Nu există însă un plasture imens, fiecare a folosit ce-a avut la îndemână.

Noi am spus povești în ultimii doi ani, și pe multe le-am spus altfel decât am fi făcut-o înainte. Nu doar în alte forme – în newsletterul Concentrat, pe Instagram, în evenimente online –, ci și cu intenția de a fi acolo pentru cine are nevoie de compasiune, de sprijin, de încurajare. Am trimis în lume vești despre oameni care, în criză, au devenit cea mai bună versiune a lor, despre cum poți să li te alături, despre obiceiurile mici de acasă care ne-au echilibrat, despre frustrările împărtășite cu munca de la distanță. Și multe altele.

Le-am spus ca să punem momentele grele în cuvinte, căci ce e numit e mai ușor de trăit. Le-am spus ca să ne oferim puncte de sprijin, ceva de care să ne ținem când drumul devine impracticabil. Le-am spus ca să ne simțim mai puțin singuri. Le-am spus ca să nu uităm de ceilalți.

Le-am spus ca să vindecăm și să ne vindecăm.

Toamna trecută, vorbind despre poveștile care vindecă și nevoia noastră de a le asculta, comunitatea de susținători DoR s-a dublat. Revenim la această idee – și la rugămintea de a ne sprijini să le spunem – pentru că asta am continuat să facem de atunci, cu și mai multă intenție.

• Echipa DoR a spus tot anul povești despre cei care nu mai sunt, oameni dragi pe care i-am pierdut în pandemie;
• Mihai a scris o scrisoare de dragoste pentru tatăl său cu un an înainte să-l piardă;
• Laura a scris una pentru mama ei, pe care a pierdut-o în adolescență, însă pe care a regăsit-o cu fiecare cuvânt așezat în pagină;
• Sorana a stat de vorbă cu medici aflați în pragul burnoutului, care, odată ce-i cuprinde pe ei, ne va afecta și pe noi;
• Mădălina a privit cu luciditate anii de captivitate în propria minte bipolară, ca nouă să ne fie mai puțin rușine și să ne tratăm cu mai multă blândețe;
• Bogdan s-a întors în orașul natal ca să vindece rana copilăriei, o sărăcie care l-a făcut să vrea să evadeze și să nu revină niciodată;
• Andra a pus în cuvinte exercițiul video de a-și recompune tatăl pe care schizofrenia îl îndepărtase de familie;
• Ana s-a uitat la cum și-a pierdut cheful de joacă cu copiii ei;
• Ioana a așezat cu meticulozitate pe masă piesele unei relații vechi de un deceniu ca să vadă dacă compun o lecție;

Și astea sunt doar o parte din poveștile pe care le-am trimis în lume și despre care ne-ați scris că v-au ajutat, că v-au fost sprijin.

Orice proces de vindecare începe cu conștientizarea rănilor, a scris psihoterapeuta Domnica Petrovai într-un eseu-pledoarie pentru cum ar trebui să ne gândim la ce trăim azi. Poveștile sunt niște mărturisiri ale acestor răni, iar cele mai bune dintre ele sunt și o invitație la a-ți face curaj să le descoperi și privești, ca să poți începe să le tratezi pe ale tale.

Dincolo de rănile personale – concedieri sau demisii, însingurare, anxietate, dezamăgiri sociale sau politice – sunt cele colective. Vom înregistra curând peste 50.000 de decese de COVID, majoritatea părinți sau bunici, o traumă colectivă despre care vorbim cu dificultate, pentru că scara ei devine tot mai greu de cuprins. Pentru mulți, cifra asta e de 2-3-5 ori mai mare decât populația orașelor din care venim.

Viețile noastre nu mai sunt cum erau. România nu mai e cum era.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme.

Riscul, cum scria politologul bulgar Ivan Krastev, e să ne apuce o pandemie de nostalgie, o dorință de a ne întoarce la cum eram și cine eram, de a ne regăsi așa cum ne-am lăsat pe malul lui martie 2020. Dar o întoarcere e imposibilă: trecutul e o țară străină, iar noi nu mai suntem aceeași. Fiecare întâlnire a creierului nostru cu un om nou, o informație nouă, o realitate nouă, îl schimbă fiziologia, spun cercetătorii.

Așa că, oricine ai fi fost în martie 2020, dă-i drumul. 

Dă-i drumul chiar dacă doare. Sau tocmai pentru că doare.

În timp, durerea se va înmuia, va deveni un zgomot de fundal, apoi o amintire. Lângă ea, și cu ajutorul poveștilor despre de unde venim, ce am trăit împreună și cum putem construi sau reconstrui comunități mai reziliente, își va face loc și vindecarea.

Zilele astea îmi revin în minte adesea cuvintele lui Luke Dittrich, un jurnalist care a explorat trecutul complicat al bunicului său neurochirurg ca să înțeleagă nu doar trauma familiei, ci și o parte a istoriei neurochirurgiei: „Poveștile pe care le spunem chiar vindecă. Doar că, uneori, o să doară ca naiba la început”.

La DoR, vrem să vorbim despre toate astea. Despre ce ni s-a întâmplat, ce înseamnă și cum putem să ne vindecăm. Vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează.

Iar tu ești persoana care ne poate sprijini în această muncă. În noiembrie, luna în care sărbătorim 12 ani de DoR, îți amintim că Poveștile vindecă și pentru că avem mare nevoie să se alăture încă 2.000 de membri comunității noastre.

Susține jurnalismul nostru cu un abonament recurent – fie lunar (15 lei), fie anual (150 de lei) –, acesta e plasturele de care noi, ca redacție, avem nevoie.