Irene și Cristina

1. Irene

Internetul are gust de plastic alb. Aşa se numea postul pe care Irene l‐a scris într‐o luni de septembrie, una din zilele mofluze în care relaţia ei cu virtualul era încordată, ca un muşchi după o alergare forţată. sub titlu, o sumedie de cuvinte agitate se‐nghesuiau ca gloanţele: „La un moment dat te plictiseşti de internet, te plictiseşti să scrii pe toate conturile pe care le ai (parcă ai de vizitat în fiecare dimineaţă câteva case în care trebuie să uzi plantele şi să ştergi praful), să cunoşti oameni care te ştiu de pe net şi tu‐i ştii de pe net şi parcă toată lumea încape într‐o servietă…”

A continuat galopul, degetele ei mici pocnind arţăgos albul tastaturii cu care şi‐a câştigat sutele de cititori, admiratori şi câte un critic ocazional. A privit cu ochii mari şi curioşi ecra‐ nul alungit al monitorului, mai subţire decât o carte generoa‐ să şi, înainte să încheie, a dat puţin înapoi, lipind stângaci un zâmbet peste măcelul lăsat în urmă: „doar e uman să ţi se urască cu binele electronic şi tehnologic :))”.

Maria‐Irene caţan e femeia din spatele blogului „mintea de ceai”, o instituţie venerabilă în blogosfera românească. irene are 29 de ani, e copywriter la bridge communication, iar casa ei virtuală, unde locuieşte şi postul de mai sus, a îm‐ plinit în vară patru ani. irene e minionă, cu faţa încadrată de cârlionţi închişi la culoare şi energia bolnăvicioasă a unui spiriduş pe baterii. Lumea o ştie pentru poveştile pufoase redate cu abandon metaforic, uneori criptate, alteori doar sugerate, aproape niciodată explicite. fie că scrie despre re‐ laţii, dorinţe, supărări, prieteni, întâmplări sau câte o fabulă pentru copii, cuvintele ei colorează o lume a detaliilor popu‐ lată de buzunare, eşarfe, vulpi sau gogoşi cu prea mult zahăr. chiar şi în postul ei despre internetul cu gust de plastic alb apare un urs ursuz încins într‐un costum ecosez.

Nu dezvăluie mai nimic palpabil – exhibiţionismul e mai degrabă emoţional. Ştie că unele cititoare şi mulţi cititori văd în ea când un eminescu visător de sex feminin, când o tipă falsă şi căutată, când un animăluţ pufos pe care‐l ros‐ togoleşti prin casă. dar spune că blogul e doar o parte din ea; altele sunt pe twitter, tumblr sau în colecţia de zeci de mii de melodii ascultate pe last.fm. sunt frânturi virtuale, completări ale identităţii ei reale, de care ţine cu dinţii. de aici conflictele ocazionale cu internetul: ştie că trăieşte aco‐ lo, dar nu vrea să‐i cedeze complet.

De aici şi ocazionalele porniri luddite, când spune că ar trebui să omorâm internetul ca să ne vedem cu oamenii faţă în faţă. „două ore în fiecare zi îţi verifici toate conturile să vezi dacă ai mesaje şi apoi o iei de la capăt pentru că sigur au apă‐ rut lucruri noi”, mi‐a spus odată.

Nu e singura care‐şi pune întrebări. internetul a împlinit 40 de ani în septembrie, dar explozia din ultimii 10 ani, care ne‐a adus blogurile, reţelele sociale şi uşurinţa de a produce şi disemina conţinut, a dat naştere multor controverse:

• netul înseamnă dispariţia spaţiului privat. pentru că nu controlezi serviciile, nu controlezi informaţiile pe care le îm‐ părtăşeşti despre tine.
• netul e o cacofonie de voci irelevante, informaţii eronate şi atacuri gratuite.
• netul transformă modul în care gândim, pentru că sărim dintr‐una într‐alta şi nu mai avem răbdare să aprofundăm.
• netul cultivă neliniştea. e‐mail, twitter, facebook ne ino‐ culează sindromul refresh, impresia că dacă rămânem în faţa monitorului sigur va sosi ceva.
• netul transformă orice banalitate într‐o prioritate.
• netul exacerbează pornirile narcisiste.
• netul ne izolează şi ne transformă în indivizi incapabili să funcţioneze social.
• netul nu ne permite să uităm.

Irene s‐a apucat de internet pe când era studentă la psihologie. dial‐up‐ul era scump şi online‐ul românesc plin de programatori. N‐a fost niciodată pasionată de tehnologie, aşa că l‐a folosit mai mult pentru documentare. Abia prin 2003 şi‐a făcut adresă de e‐mail, ca să‐i poată scrie tipului cu care ieşea. Îşi aminteşte cu plăcere senzaţia de a găsi în căsuţa de Yahoo! un singur e‐mail necitit, de la el. tot din cauza lui – un bărbat‐reper care şi‐a câştigat în timp porecla de odiosu’ – s‐a înscris pe forumul computergames.ro, unde activau în perioada preblog multe dintre starurile virtuale de azi, cum ar fi Zoso sau Nihasa. În aprilie 2005, la două luni după ce începuse să posteze sub nickul Xiu, a fost votată „cea mai sexy forumistă”. (Încărcase o fotografie cu ea pe canapea, îmbră‐ cată în blugi, o bluză cu mânecă lungă şi cu un ursuleţ alături. Într‐un colţ era un număr din gazeta sporturilor.)

În acea vară s‐a lăsat de forum şi s‐a apucat, timid, de blog. A început prin a posta tot felul de nebunii creative – de la playlisturi, la poze cu pisici şi jucării –, iar asta a ajutat‐o să prindă jobul din publicitate pe care îl are şi azi. Încet‐în‐ cet au început să apară cuvintele, care ocazional trădau ambivalenţa ei faţă de lumea biţilor: „Uneori nu pot să scriu decât pe hârtie, cu creionul, mâzgălind maimuţoi şi unchi cu ochelari şi tuburi pe marginile cuvintelor”, scria în 2006. „Pe hârtie eşti mult mai responsabil de ceea ce laşi în urmă şi ceea ce laşi în urmă este real.”

N‐a durat mult până să devină cunoscută. A fost plurino‐ minalizată la primul roblogfest, singurul la care s‐a dus în persoană, dar pe măsură ce popularitatea ei creştea, irene a început să dea înapoi. N‐a mai mers la întâlnirile bloggerilor şi a încercat să‐şi reducă numărul de ore petrecute online. Pentru ea, doza de celebritate pare mai degrabă o linguriţă de sirop de tuse, decât una de dulceaţă de vişine. Ţine la cititori, dar se‐ lectiv. de unii nu s‐ar supăra să scape. se bucură când un post de‐al ei emoţionează, dar nu înţelege nici după patru ani – un record, având în vedere că se plictiseşte cam repede de orice – de ce simt unii nevoia să‐i lase comentarii doar ca să‐i spună că e aşa şi pe dincolo. Blogul, până la urmă, e lumea ei. aşa că, în funcţie de stare, uneori închide comentariile, alteori nu pos‐ tează zile la rând. (Acum scrie mai mult pe tumblr, o platformă unde opţiunea de a lăsa comentarii nu face parte din default). În continuare o citesc sute de oameni, iar revista online Hotcity a desemnat‐o iarna trecută cea mai influentă bloggeriţă.

Irene ştie că blogul a ajutat‐o. I‐a adus o slujbă, apariţii în reviste, cadouri, conexiuni, prieteni, iubiţi. A primit e‐mailuri de la părinţi care i‐au mulţumit pentru poveştile pentru copii. A primit un telescop de la o fană după ce a scris că şi‐ar dori unul. „m‐am modelat cu blogul şi el a devenit un fel de instrument de terapie”, spune irene. doar că, adaugă ea, blogul e o iluzie, nu e palpabil. e bun doar dacă te împinge înapoi în realitate, către oameni. „sunt cum sunt şi datorită lui. e o călătorie emoţiona‐ lă şi văd cum m‐am maturizat. e un jurnal de senzaţii”.

Citind blogul lui irene printre rânduri, poţi foarte uşor să‐ţi dai seama când a fost rănită, fie de bărbaţi, fie de prieteni. Acum un an încă locuia cu un prieten al fostului ei iubit şi o fostă iubită a fostului iubit, într‐un triunghi locativ care când s‐a surpat a lăsat‐o destul de mototolită.

Fusese primul loc în care locuise singură, după anii petre‐ cuţi întâi cu părinţii, apoi şi cu bunica, cu care a împărţit şi dormitorul când era în generală. era fata cea mică (mai are un frate), copilul bolnăvicios a cărui independenţă a depins uneori de minciuni bine urzite: în facultate le spunea părinţilor că merge la munte, când de fapt mergea să stea la prieteni. A fost fericită să înceapă o nouă etapă când s‐a mutat de acasă. dar armonia n‐a durat. certurile au ajuns să fie meniul zilei. Nici casa, bântuită de igrasie, nu era cine ştie ce.

Irene n‐a povestit pe blog ce s‐a întâmplat, dar a sugerat că aventura ei în lumea oamenilor mari a luat sfârşit. s‐a întors în apartamentul părinţilor, convinsă că următorul pas va fi cumpărarea unei garsoniere. singură. după câteva luni, a re‐ alizat că nu are cum să strângă banii. În plus, nu voia să locu‐ iască singură. dacă se sălbăticea? „e important să rişti”, mi‐a spus. „Nu contează că se întâmplă fericite, nefericite, impor‐ tant e să fii acolo, să ieşi din zona de confort. trebuie să laşi să ţi se întâmple poveşti. eu nu risc în sport, ci risc cu oamenii.”

Spera să găsească pe cineva cu care să nu se certe din orice, care s‐o facă să râdă şi, ideal, s‐o ajute să care lucruri grele. Aşa că, într‐o zi de mai anul acesta, a decis să folosească lumea vir‐ tuală ca să şi‐o schimbe pe cea reală. La prânz a scris pe twit‐ ter un update care începea aşa: „colegele de apartament ok se găsesc foarte greu”. Peste o oră a primit următorul răspuns: „Îţi recomand utilizatorul 500 de pe locuiesteimpreuna.ro”.

2. Cristina

E dezorganizat şi cam face mizerie. Aşa scria în profilul utilizatorului 500 de pe locuiesteimpreuna.ro, un serviciu pe care cristina Ursache, 25 de ani, îl descoperise cu doar două zile în urmă. cristina, analist‐programator în departamentul de it al unei bănci, nu era în căutare de colegi de cameră; găsise un serviciu nou şi, cum face mai mereu, s‐a gândit să‐l testeze. Are conturi te‐miri‐unde şi se aruncă cu abandon în mrejele virtualului, mereu scormonind după ceva. când i‐a răspuns lui irene nu era convinsă că vrea să se mute din garsoniera în care stătea de când terminase Politehnica; mai ales că după ani de schimbat camere de cămin, i se cam urâse de experimentele locative. „[Am] o satisfacţie distinctă când ajung acasă şi este linişte”, i‐a scris lui irene, care, după ce pri‐ mise răspunsul pe twitter, sugerase mutarea conversaţiei pe mail. „după care, în următorul moment îmi doresc să fi dresat din timp un perete care să mă întrebe ce am mai făcut astăzi şi să îmi readucă aminte că a sosit momentul să reduc costurile.”

Mai era ceva în acel prim e‐mail trimis de Cristina. „Și îţi mai scriu fiindcă te admir şi te stimez mult (wow, cred că nu am mai folosit cuvântul ăsta vreodată, îmi sună a film vechi românesc cu mustăcioşi) şi la un moment dat mi‐ai descurcat viaţa când am citit un mesaj care îţi era adresat.”

Mesajul în cauză fusese trimis cu vreo nouă luni înainte, de iubitul de atunci al Cristinei. Ea simţea de ceva timp că relaţia era şubredă şi într‐o noapte n‐a putut rezista tentaţiei de a se strecura în folderul sent din telefonul lui. Odiosu’, căci despre el e vorba, îi scrisese unei foste iubite – irene – un sms în care întreba: „Cum să renunţi la cineva fără să te urască?”. Cristina l‐a trezit, l‐a confruntat şi s‐au despărţit.

Cristina s‐a lămurit până la urmă că Irene‐fosta era aceeaşi cu Irene‐bloggeriţa. A devenit în scurt timp o cititoare fidelă a blogului şi o fană a autoarei. Toamna trecută şi‐a făcut curaj şi i‐a lăsat un prim comentariu. Apoi au început să se împrietenească virtual, adaugându‐se pe last.fm şi mai apoi pe twitter.

Dar, până la schimbul de mesaje despre apartament, nu interacţionaseră direct.

Cristina e mai mică decât Irene, mai înaltă şi mult mai rezervată. Îşi ţine adesea mâinile în poală şi privirea plecată, iar uneori când vorbeşte, nu ridică decât colţul buzei, parcă nesigură pe ce vrea să spună. glumeşte că e un geek, unul timid, care adoră glumele cu biţi şi programatori, şi e mândră că nu şi‐a făcut niciodată unghiile de la picioare cu ojă („şi nici nu concep un asemenea dezmăţ”).

Părinţii i‐au luat primul calculator în 1998, când, după ce a intrat la liceu la clasa de informatică, au văzut că stă cu orele la o vecină ca să joace Half‐Life. Pe net a fost captivată rapid de irc, chatul momentului, unde intra cu nickul sunshine17. acolo a cunoscut la un moment dat un tip din Malaezia, care îi trimitea mp3‐uri cu piese cântate de el. La sfârşitul clasei a iX‐a au stabilit că relaţia nu are viitor.

Mama, nemulţumită că fiica ei pierde timpul „pe vorbe”, i‐a cerut placa de reţea. Când s‐a prins că Cristina i‐a dat una arsă, i‐a scos cablul de net, l‐a legat de calorifer şi l‐a prins apoi cu un lăcăţel, ca să nu poată să‐l scoată fără să rupă mufa.

După liceu a părăsit Constanţa pentru Bucureşti, unde a intrat la Politehnică, devenind una dintre cele şase fete cap‐ tive într‐o armată de programatori. Un coleg i‐a spus odată că nu se prea potriveşte cu locul pentru că îşi schimbă zilnic hainele. N‐a avut niciodată ambivalenţe faţă de internet. s‐a îndrăgostit de la prima navigare şi n‐a mai privit înapoi: gă‐ seşti greu o reţea socială sau un serviciu pe unde să nu‐şi fi făcut cont. când am întrebat‐o ce înseamnă internetul pentru ea, a dat răspunsul pe care‐l dau toţi cei care cred în puterea lui de a face bine şi de‐a ne face mai buni: „Îmi oferă o mare enciclopedie, pe care pot să o răsfoiesc când am timp, chef sau nevoie. Ştiu că orice temă m‐ar interesa, găsesc un articol şi cel puţin o părere legată de acel subiect”.

Pentru Cristina şi oamenii ca ea:
• netul democratizează accesul la informaţie.
• netul e comunicare şi comunitate, oferind posibilităţi infinite de a găsi oameni ca tine.
• netul egalizează: toată lumea are o voce, iar mesajul nu e controlat şi unidirecţional.
• netul ne face mai introspectivi, ne ajută să ne asamblăm din bucăţi disparate.
• netul ne eficientizează munca.
• netul ne face mai deschişi.

După ce a încheiat relaţia cu odiosu’, cristina a decis să‐şi facă blog – un jurnal al stărilor emoţionale care s‐o ajute când va dori să afle cum a ajuns unde e. Apoi a devenit tot mai activă pe twitter, platforma perfectă pentru a spune ce are pe suflet. Înainte de twitter, dacă păţea ceva – să zicem că ră‐ mânea cu clăbuci în cap şi fără apă caldă – îşi suna prietenele să le anunţe. Acum spune că păstrează apelurile şi întâlnirile faţă în faţă pentru lucruri ceva mai profunde.

Dacă Irene se simte uşor vinovată că întâlneşte oameni pe net şi nu în realitate, pentru cristina e ceva natural, parte a modului în care curge astăzi viaţa. vara asta a ieşit cu un coleg de muncă pe care l‐a cunoscut pe last.fm – algoritmul le‐a spus că sunt compatibili şi au hotărât să verifice dacă sunt şi în afara muzicii. Nu erau, dar asta n‐a dezamăgit‐o pe Cristina. Experienţele neplăcute n‐o fac să vrea să fugă de pe net; preferă să se amuze visând la aplicaţii virtuale de monitorizat bărbaţi şi livrat justiţie.

Cristina s‐a adaptat întotdeauna uşor. Când a venit la facultate în Bucureşti a locuit mai întâi cu o prietenă, apoi s‐a mutat, în acelaşi bloc, cu o tipă care n‐a avut nicio problemă s‐o scoată în stradă când şi‐a găsit o altă prietenă. după două săptămâni de trambalat bagaje dintr‐un loc într‐altul, cris‐ tina a ajuns în cămin. era anul ii şi până în anul v urma să schimbe camera şi colegii de patru ori. odată a nimerit cu o colegă care obişnuia să‐şi pilească unghiile în mijlocul came‐ rei. Apoi în ultimul an s‐a mutat cu ea în cameră o tipă care venise cu prietenul. Urma ca el să stea cinci zile. A stat un an. cristina începuse deja a doua facultate, Ştiinţe Politice, lucra ca tester la o firmă de software şi învăţa pentru examenul de licenţă. Îi mai ruga să‐şi pună căşti dacă tot voiau să se uite la două noaptea la filme. „vrei alte condiţii?”, îi răspundea colega. „Nu mai sta la cămin.”

A terminat Politehnica, s‐a mutat în garsonieră, dar după un an a început să se simtă singură. schimbul de mesaje cu irene era un semn. o tenta să stea cu cineva care, într‐o lume superficială şi grăbită, dă putere emoţională chestiilor mici. „Poate câteodată cele mai bune lucruri se întâmplă aşa, din senin”, mi‐a scris cristina, amintindu‐şi de acea perioadă. Şi‐au dat întâlnire într‐o zi de mai, la o gură de metrou. (Cristina s‐a uitat pe contul de flickr al lui irene ca să fie sigură că o va recunoaşte.) se plăcuseră suficient din ce văzuseră virtual încât să meargă direct la proprietara unei case ochite deja de irene: un apartament într‐un bloc interbelic, cu trei camere înalte în care poţi să valsezi, holuri multe, terasă per‐ fectă pentru multe flori şi o curte verde, ferită de zgomotul maşinilor, unde ar fi minunat să‐şi bea cafelele.

Nu a fost să fie acea casă – proprietara era un „băboi hapsân” – dar nu s‐au descurajat. s‐au aruncat pe net după anun‐ ţuri şi le‐au inventariat pe cele promiţătoare într‐un fişier numit „căsuţa Noastră”. La a doua vizionare au şi găsit apar‐ tamentul care li se potrivea.

3. Irene și Cristina

Suntem încă în lunile de miere. Aşa mi‐au spus, râzând, când ne‐am întâlnit la mijloc de octombrie la o bere şi o prăjitură. Stăteau una lângă alta la masă, Pic şi Poc, cele mai diferite colege de cameră pe care mi le puteam imagina. Locuiesc împreună de la începutul lui iunie, într‐un apartament luminos, la câţiva paşi de calea victoriei. N‐au stat pe gânduri când l‐au găsit. era aranjat, curat şi îndeplinea criteriile: sub 500 de euro, central, trei camere. irene a luat camera mijlocie, în care s‐a înghesuit cu nişte rafturi doldo‐ ra de jucărele şi brizbrizuri, biroul cu calculatorul şi o sal‐ tea lângă care ţine mereu un castel de cărţi – de la Philip K. dick, la Cartea Junglei, la Revolutionary Road. Cristina a luat sufrageria, o încăpere îndestulată de balconul închis. Are un pat regesc, masa cu calculatorul, o bibliotecă şi o canapea poreclită „monstruleţ”, care‐a venit la pachet cu apartamentul şi pe care n‐au reuşit s‐o scoată pe uşă. În camera mică îşi pun la uscat rufele. bucătăria e îngustă, dar nu le deranjează; oricum nu gătesc prea des.

Am aflat de povestea lor de la Cristina, pe care am cunoscut‐o întâmplător în august, când am întrebat pe twitter cine a folosit aplicaţia ca să obţină ceva – profesional sau personal. Cristina, care pe atunci folosea Twitterul şi pentru a promova un produs al băncii, mi‐a răspuns că deşi nu poate contoriza succesul PR‐ului ei de amator, personal dăduse deja lovitura, găsind o colegă de cameră fenomenală. M‐a intrigat informaţia şi i‐am cerut mai multe detalii.

Acest text s‐a născut pentru că m‐am îndrăgostit de povestea lor – o prietenie declanşată de o coincidenţă fericită –, dar şi de povestea pe care o ascunde, cea a relaţiei noastre cu lumea virtuală. Cu toţii trăim ore întregi pe net, avem zeci – unii chiar sute – de prieteni virtuali, discutăm pe Twitter cu necunoscuţi cum n‐am face‐o pe messenger şi ni s‐ar părea de‐a dreptul nebunesc în viaţa reală. În România, internetul nu are o rată de penetrare ca‐n alte ţări europene, dar cei care sunt online fac zarvă mare. Antreprenorii şi dezvoltatorii au evenimente dedicate şi sunt cea mai fierbinte bisericuţă din mediul de business. bloggerii şi publicaţiile online zguduie fără rezerve cuşca în care tremură presa tra‐ diţională, iar comerţul electronic înghite tot mai mulţi bani, chiar şi pe timp de criză.

Virtualul e parte tot mai integrantă din real. Ascultăm mu‐ zică online şi ne împărţim preferinţele cu prietenii. căutăm recenzii de servicii, oferte de slujbe, colegi de cameră. vânăm oameni cu preocupări comune şi dezvoltăm reţele: pasiona‐ ţii de modă, de bucătărie, de cărţi, toţi au grupuri născute în virtual care s‐au manifestat apoi şi în realitate. Nici nu mai vorbim de iniţiativele caritabile – nu trece zi fără un apel la ajutor primit pe mail, facebook sau alte site‐uri pe care le frecventăm. Am ajuns să navigăm cu certitudine şi relaxare în toată această nebunie. Aici s‐au găsit irene şi cristina. Nu pentru că folosesc internetul, ci pentru că trăiesc şi acolo.

Niciuna nu le‐a spus părinţilor că se mută cu cineva cunoscut recent pe net. N‐ar fi înţeles; nu numai că sunt novici în tehnologie – mama Cristinei i‐a recomandat să pună un cactus lângă monitor ca să absoarbă radiaţiile –, dar şi ştiu câte ceva despre antecedentele de convieţuire ale fetelor.

Irene i‐a promis Cristinei că în lumea ei se întâmplă lucruri extraordinare. Relaţia lor a debutat însă cu ghinion. La început n‐au avut net, după aceea au avut doar pe calculatorul Cristinei, la care făceau cu schimbul. Apoi, o răceală încăpăţânată a cristinei a plimbat‐o de la un doctor la altul, în spe‐ ranţa că cineva va da de cap slăbiciunilor şi ameţelilor. Până la urmă s‐a aflat că vin de la inimă, iar după o serie de alte analize au diagnosticat‐o cu tahicardie sinusală: o creştere a ritmului cardiac cauzată de activitatea fizică intensă sau de stres. Astăzi ia o pastilă pe zi, iar Irene e cea care o bate la cap să nu uite; i‐a şi lipit pe perete o bucată de carton pe care scrie: „Nu uita pastila”.

Chiar sunt încă într‐o lună de miere prelungită, în care în‐ vaţă una despre alta şi îşi construiesc o istorie comună. re‐ cent au făcut prima curăţenie generală – cu tot cu dezgheţat de frigider, spălat de aragaz şi aspirat în camera în care stau rufele la uscat. ies la shopping, coc planuri de afaceri şi povestesc vrute şi nevrute despre bărbaţi. În timpul zilei, când fiecare e la muncă, dialoghează pe twitter (uneori fac asta şi seara, când fiecare e la calculatorul ei). Nu demult şi‐au cumpărat şi tirbuşon, care lipseşte mereu dintr‐o casă nouă.

Într‐o seară de septembrie stăteau amândouă cocoţate în patul Cristinei, Irene deja în pijama, Cristina rămasă în hainele de muncă. Au glumit despre găştile virtuale, cititorii de pe blog (cristina are doi fani, un el şi o ea proaspăt absolvenţi de liceu) şi cât de mândre sunt că au reuşit să renunţe aproape de tot la Messenger. Valsau natural între lumea virtuală şi lumea reală, se ascultau atente şi păreau sincer fericite că s‐au găsit:„Mă sălbăticisem când stăteam singură”, a spus Cristina. „E un sentiment de siguranţă”, a completat Irene. „Da, e foarte OK să vii acasă şi să‐ţi spună cineva ceva.” Deocamdată nu par să aibă altă problemă decât spălatul vaselor. Irene nu suportă să le vadă în chiuvetă şi spală des şi spală tot. cristina explică asta printr‐o glumă de programa‐ tor: irene e first in, first out; ea e stack overflow. Nu se aseamănă deloc, chiar dacă pe last.fm sunt compatibilite (proba‐ bil de la indie rock), chiar dacă cristina e născută în aceeaşi zi cu barack obama şi irene în aceeaşi zi cu michelle obama. Lui Irene îi place să controleze, Cristina e mai degajată. Cristinei îi place să danseze în chiloţi prin casă, Irene nu ascultă muzică tare. irene are o relaţie ambiguă cu virtualul, cristina se aruncă. Cristina ştie să depaneze, irene e atehnică.

Asta nu le împiedică să stea în vârful patului şi să se uite la filme japoneze, să facă roboţei din castane, să meargă să danseze şi să se bucure că intuiţiile lor au fost corecte. Puţinul pe care l‐au văzut una la cealaltă online ascundea într‐adevăr o persoană complementară.

„Cchiar n‐ai fost dezamăgită?”, întreabă Irene. „E minunată şi în realitate”, spune Cristina, uitându‐se la mine. „Mă face să mă simt creativă.”

E o îndrăgosteală calmă între două femei tinere care nu sunt gata să facă ce aşteaptă mamele de la ele: să găsească un soţ şi să facă un copil. Încă sunt în căutarea a ce vor să fie. Cristina se întreabă dacă va putea vreodată să facă corporaţia un organism mai uman, iar Irene se întreabă dacă va reuşi să transceadă statutul de blogger cunoscut şi să scrie o carte pentru copii, mai de succes ca Harry Potter.

Când le‐am întrebat într‐un mail ce înseamnă povestea lor, irene mi‐a scris că e o întâmplare frumoasă, cu care se poate identifica oricine. O dovadă că riscurile nebuneşti pot funcţiona. Apoi, într‐un post din octombrie pe tumblr (intitulat „Hipsteriţa şi copilul de la ţară”), a completat:

„Cel mai mult îmi place să o văd pe Cristina fericită. Să‐i aduc aminte să ia pastilele. Să am grijă să nu lăsăm fierul de călcat în priză. Să dăm iama în magazinele de accesorii. (…) Să râdem în faţa frigiderului gol, în timp ce ne e foame. Să ne batem pe tricoul cu dungi bleumarin. să ne povestim supărările şi veştile bune. Să nu ne supărăm decât extrem de rar. Să‐mi demonstrez că uneori e aşa de bine să rişti şi oamenii să nu te dezamăgească.”

Convieţuirea le dă amândurora forţă. „Mie îmi place că am cine să mă asculte”, spune Cristina.

„Doar că mi‐ar plăcea să ieşim în oraş mai des.”

„Stai să‐mi treacă depresia”, îi răspunde Irene râzând. „Să avem şi noi un double date, măi irene. cum ar fi?”

---

Actualizare: Cinci ani mai târziu (DoR #18)

Irene

Acum am propriul apartament, pe care l‐am renovat singură și acum îl decorez și răz‐decorez lunar. Lucrez în altă agenție și nu mai sunt copywriter, ci creative coordinator. Am devenit super cinefilă, pasionată mai ales de filme horror (am văzut cam 1.000 de filme și încă mai am.) Au fost cinci ani în care m‐am lovit de trei mari frici: am avut grijă de un părinte bolnav, am avut grijă de mine atunci când am fost bolnavă și am avut grijă și de un animal bolnav. Fricile nu au trecut, dar măcar acum știu că le pot face față cu brio.

Blogul (Mintea de Ceai) a început să ocupe un loc din ce în ce mai mic în viața mea. Nu‐l închid, pentru că mi‐e drag în continuare, dar am trecut de etapa în care scriam cu ușurință despre viața mea unor oameni pe care nu‐i cunosc. Și cum nu‐mi place Facebook, acum stau des pe tumblr și instagram (@zenirene).

Cristina

Acum trăiesc la 12.000 de km de România și de fiecare dată când vin acasă, la apartamentul 22 din același bloc de pe Calea Griviței, mă cuprinde un sentiment de fericire. Când am fost ultima dată în țară, am postat pe Facebook priveliștea de la mine de acasă și am primit un mesaj care îmi spunea că, după unghi, fotografia este făcută la etajul 3. Așa am descoperit că la apartamentul 25 stau iar două fete. Le‐am spus că au un steag pitit după șifonier (într‐o noapte, întorcându‐ne dintr‐un club, am împrumutat un steag pe care l‐am ascuns când am părăsit apartamentul). Știau despre el, însă proprietara le‐a spus că este acolo pentru ceremoniile de ziua steagului. Cu Irene împart acum numai câteva grupuri de Facebook pentru întâlnirile noastre ocazionale. Tweeturile mele sunt mai rare; majoritatea sunt despre gripă și răceală sau ambele la un loc.