Procuror, întrerupt

În octombrie 1998, la cinci ani după absolvirea facultății, tânărul procuror Ovidiu Budușan a fost detașat de la Cluj, la Parchetul Curții Supreme de Justiție în București. A lăsat în urmă familia, atmosfera lejeră a justiției clujene și s-a mutat într-un hotel al Ministerului de Interne de pe lângă stadionul Dinamo. „Nu era foarte incitant”, spune Budușan. Imaginea e și mai clară pe forumurile de cazări pentru polițiști: „hotelul e un fel de cămin de garnizoană cu pretenții”. Dar Budușan nu e genul de om care pierde timpul cu detalii de atmosferă. Nu era la curent cu faptul că în 1998 ieșiseră doar trei filme românești, că Sărmana Maria era telenovela du jour și că melodiile Thaliei rupeau în discotecile din Regie.

Treaba lui era să prindă infractori mari. Parchetul Curții Supreme, actualul Parchet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, era o instituție prăfuită, despre care nu se prea auzise până în a doua jumătate a guvernării Convenției Democrate (CDR). Deși CDR câștigase alegerile din 1996 după o campanie electorală presărată cu mesaje anticorupție și cu promisiuni că vor aduce 15.000 de specialiști în instituțiile publice, nu se întâmplase mai nimic. Privatizările fostelor întreprinderi și bănci de stat erau marcate de furtișaguri și nu atrăgeau investitori străini. Puținele dosare rezultate în urma anchetelor stagnau în instanțe sau dispăreau odată ajunse acolo. În județul Neamț, dosarul unui om de afaceri acuzat că ar fi fraudat o întreprindere cu 17 miliarde de lei „a dispărut” pur și simplu din arhivele Judecătoriei. Când România Liberă și-a întrebat cititorii ce cred despre guvernarea CDR, răspunsurile au pictat un peisaj scăldat în dezamăgire. O vânzătoare spunea că „i-a votat ca pe niște prieteni”, după care a rămas șomeră din cauza lichidărilor și privatizărilor. Un pensionar spunea că s-a certat șapte ani cu familia să voteze CDR, acum îi era rușine să mai dea ochii cu ei. Iar un ofițer de poliție spunea că se așteptase la o scădere a infracționalității, însă aceasta crescuse. Nu e de mirare că, la începutul lui 1999, sondajele îi găseau pe români cei mai pesimiști dintre europeni.

La Cluj, Budușan se specializase pe infracțiuni economico-financiare. Era pregătit pentru dosare complexe în București, dar l-au deranjat în primă fază inerția, oamenii prost pregătiți și lipsa resurselor din Parchetul General, cum i se mai spune Parchetului Înaltei Curți. Își amintește că nu aveau calculatoare suficiente și nici spațiu pentru a depozita dosarele pe care le anchetau, unele din ele ajungând la zeci de volume. Mircea Criste, recent numit Procuror General, voia o echipă mai bună și mai activă, așa că a căutat procurori tineri în toată țara. De altfel, România negocia de zor obținerea statutului de țară candidată la Uniunea Europeană, iar justiția era mereu scoasă în față ca având mari probleme. Reformele nu mai puteau aștepta.

Criste a avut fler cu mai mulți procurori ardeleni aduși la București, pentru că de toți s‑a auzit ulterior. Adjunctul lui a fost Mircea Zărie, devenit procuror-șef adjunct al DNA. La conducerea secției de Urmărire Penală și Criminalistică l‑a pus pe Augustin Lazăr, actualul Procuror General. Printre colegii lui se mai numărau Doru Dobocan, devenit șeful serviciului secret al Ministerului Justiției (SIPA) în timpul mandatului Monicăi Macovei; Lucian Papici, fost procuror DNA care i‑a trimis la închisoare pe Decebal Traian Remeș, Adrian Năstase și Gigi Becali; și Daniel Morar, fost procuror-șef al DNA. În aceeași secție a fost repartizat, inițial ca simplu procuror, și Budușan. Colegii de la București îi șicanau și le spuneau „școala ardeleană”.

Budușan, pe atunci în vârstă de 28 de ani, nu a avut timp să se dezmeticească odată ajuns la Parchet și a fost aruncat în cauze importante pe nereguli economico-financiare. „A fost destul de abrupt”, își amintește. Erau o echipă mică, vreo 17 procurori cu tot cu șefi pe toată Secția de Urmărire Penală. Cazurile mari îi dădeau peste cap, pentru că trei sferturi erau blocați pe un singur dosar. Cu toată munca lor, însă, rezultatele anchetelor nu erau spectaculoase conform standardelor de azi, cu arestări de foști miniștri și premieri. Nu satisfăceau setea de justiție a societății. Corupția nici nu ajunsese un subiect fierbinte, mai ales că magistrații nu puneau accent pe astfel de dosare.

„În vremea aia, tema principală – și nu falsă, ci chiar reală – era falimentul băncilor”, își amintește Budușan. „Băncile de stat: Bancorex, Bankcoop, Banca Agricolă, ăsta era subiectul zilei. Și nu doar pentru că voiau jurnaliștii.”

Expertul anticorupție Codru Vrabie de la ONG-ul de advocacy și educație civică, Funky Citizens, care l‑a cunoscut pe Budușan pe la începutul anilor 2000, își amintește că nici jurnaliștilor nu le era foarte clar „ce mama dracului e aia corupție. Cred că mai aspru suna, din perspectivă jurnalistică, să vorbești despre evaziune fiscală sau spălare de bani, că alea erau două lucruri pe care oamenii le înțelegeau, auziseră de ele și‑n comunism”.

Destul de rapid, pornind de la un caz mai mic, Budușan s‑a axat pe devalizarea Bancorex – fosta bancă de comerț exterior și cea mai mare bancă a anilor 90. În iunie 99, a obținut arestarea și trimiterea în judecată a fostului președinte al băncii pentru credite imense acordate unor persoane și firme, care n‑ar mai fi fost returnate. Beneficiarii acestor credite, conform informațiilor ieșite la iveală mai târziu, ar fi fost foști miniștri, oameni de afaceri controversați și alți membri ai elitei politice. Prejudiciul cauzat statului român a fost de peste 2 miliarde de dolari, adică aproape 8% din PIB-ul de atunci. Nu s‑a ajuns la o condamnare în cazul Bancorex, însă așa ceva era oricum nemaiauzit când venea vorba de înalți demnitari sau oamenii de afaceri din preajma lor. Simpla trimitere în judecată și dezbaterea subiectului în spațiul public au fost o mică victorie.

Dosarul i‑a adus recunoașterea muncii, dar cu el au început și problemele. Era suficient de lucid încât să știe că începe să deranjeze, mai ales când în legătură cu Bancorex circulau nume importante din PDSR, fostul partid de guvernare din care s‑a format ulterior PSD: fostul premier Nicolae Văcăroiu și fostul Secretar General al Guvernului Viorel Hrebenciuc. Budușan avea însă sprijinul șefilor, despre care spune că nu i‑au pus niciodată piedici în anchete.

La scurt timp după ce a venit la Parchetul General, a divorțat de prima soție, iar la mijlocul lui 1999 s‑a recăsătorit cu o avocată. Un an mai târziu, s‑a născut primul lui fiu, Tudor. Tot în 2000, guvernul CDR a transmis primul semnal că intenționează, cel puțin cosmetic, să ia măsuri anticorupție mai serioase, în contextul în care România primise în sfârșit statutul de țară candidată la UE. Asta a implicat negocierea treptată a 31 de domenii în care trebuiau aplicate reforme. Justiția era printre capetele de listă.

Guvernul comandase un an mai devreme un prim studiu diagnostic pe corupția din România, realizat de Banca Mondială, iar rezultatele fuseseră dureroase. Două treimi din români credeau că „toți” sau „majoritatea” oficialilor publici sunt corupți, dar ajunseseră să accepte șpăgile – de la cele din spitale, la cele pentru funcționari sau polițiști – ca o realitate zilnică și „necesară”. Autorii studiului scriau despre „captura statului” și despre faptul că reducerea corupției era o provocare formidabilă. O mână de procurori tineri în Parchetul General, fără cine știe ce training pe anticorupție, nu putea repara brusc decenii de injustiție din comunism și tranziția disperată către un capitalism prădător. Ceea ce trebuia România să facă, înainte de toate – ceea ce voiau și românii, potrivit studiului – era să adopte o lege anticorupție.

Astfel, în mai 2000, a apărut Legea 78 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Aceasta a facilitat și apariția la Parchetul General a primei Secții de combatere a corupției și a crimei organizate. La conducerea secției a fost numit Budușan, tânărul procuror eficient și promițător.

L‑a luat ca adjunct pe colegul și prietenul său Doru Dobocan. În total erau 12 oameni cu tot cu șefi, într‑o secție care trebuia să acopere sfera de activitate a celor două direcții specializate de azi: Direcția Națională Anticorupție (DNA) și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT). Dobocan se ocupa și de nevoile administrative. „M‑am rugat de o doamnă procuror de la Curtea de Apel București să ne dea două birouri, deși n‑aveam nici spațiu unde să stăm pe vremea aia”, își amintește Dobocan. În același timp, deși el și Budușan ar fi trebuit să se concentreze pe managementul structurii, erau băgați până‑n gât în anchete, pentru că nu aveau suficienți oameni. Budușan spune că i‑a prins și cinci dimineața lucrând la un caz, în contextul în care la șase trebuia să plece dosarul spre instanța de judecată. „Cedaseră nervii lui Doru și la un moment dat a luat un volum din dosar, pe care tot noi l‑am cusut cu ață pe margini și l‑a aruncat de pereți”, spune Budușan, amuzat. „Zic, OK, liniștește‑te, acuma adună foile și hai. Mai avem o oră.”

O primă provocare majoră a noii secții a fost restrângerea tipului de acte de corupție pe care le investiga. Potrivit unei cercetări realizate în perioada 1998–2002, cele mai multe condamnări legate de corupție vizau munca la negru, șpaga luată de paznici și controlori de tren, pensionarii care lucrau ilegal. Budușan voia însă anchete serioase, chiar dacă știa că multe erau apoi îngropate în arhivele tribunalelor. Ce i se părea însă important în perioada aceea de „provizorat și lipsă de voință politică” e că se marcau niște dorințe ale cetățenilor vizavi de cum voiau să trăiască, inclusiv faptul că voiau o țară necoruptă.

E simplu să compari acțiunile anticorupție din ziua de azi și să ajungi la concluzia că pe atunci nu se făcea nimic. Dar spune‑i asta lui Budușan în față, după ce era să piardă tot pentru o anchetă.

---

Ca primul procuror–șef anticorupție al României, strămoș instituțional al popularei Laura Codruța Kövesi, Budușan a continuat să descâlcească tentaculele Bancorex și să urmărească sume de bani din credite acordate ilegal. Nu a durat mult până când procurorul a dat de o pistă majoră. Părea că omul de afaceri Adrian Costea, cu dublă cetățenie franco–română, abonat la credite luate pe șestache de la Bancorex și la contracte cu statul român, ar fi finanțat campaniile electorale ale lui Ion Iliescu din 1992 și 1996. Problema era că banii proveneau din Franța, iar finanțarea campaniilor electorale din afara țării este ilegală. Mai mult, sursa banilor ar fi fost, cel puțin parțial, devalizarea Bancorex.

Știind că Adrian Costea locuiește în Franța și că afacerile lui intraseră sub lupa procurorilor francezi, Budușan a luat legătura cu autoritățile din Paris. Francezii, susține el, știau mai multe decât procurorii români și existau indicații că o parte din sumele cu care a fost fraudat statul au ajuns și în buzunarele altor oameni importanți din PDSR: Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc și Nicolae Văcăroiu. Astfel, s‑a format o comisie rogatorie prin care procurorii din ambele țări au făcut schimb de informații și documente. Dacă am căuta punctul din care Budușan și Dobocan nu s‑au mai putut întoarce, acela ar fi.

În prima fază a comisiei rogatorii, procurorii români le‑au cerut francezilor să le trimită toate documentele relevante pentru afacerea Costea. Aceștia le‑au trimis inclusiv un judecător de instrucție al cărui rol era să asiste procurorii și avocații încă din faza de cercetare penală. Iar prima solicitare a acestuia a fost clară, își amintește Budușan: trebuie audiat fostul președinte Ion Iliescu. Era o mișcare îndrăzneață pentru orice procuror, mai ales în contextul în care toată lumea se aștepta ca Iliescu să câștige un nou mandat de președinte în decembrie 2000. Ar fi fost primul fost șef de stat din istoria țării obligat de legi democratice să se prezinte la audieri pentru o anchetă penală.

L‑a invitat pe Iliescu la discuții de două ori în calitate de martor, în 12 și 19 iunie 2000. N‑a primit niciun răspuns și a început să‑și piardă răbdarea, pentru că simțea că îl încurcă pe judecătorul venit la București special pentru acea audiere. „Apoi l‑am invitat cu mandat de aducere”, spune Budușan azi, rânjind și trăgând dintr‑o țigară slim. Reacția lui Iliescu o caracterizează drept „complet isterică”.

„N‑a avut măcar maturitatea să înțeleagă la acea vreme că nu‑i decât o audiere de martor. A gestionat‑o prost, s‑a înfuriat, s‑a… Putea să vină pur și simplu, noi pe atunci nu prea comunicam cu presa, probabil nici nu s‑ar fi știut. Nu ăsta era interesul. Oamenii ăia ne ceruseră să facem niște audieri și chiar eram datori să le facem. Ne făceam de rușine.” Budușan își amintește că fostul președinte a țipat la ei toată audierea, care a durat vreo patru ore.

Despre audiere s‑a scris mult în presa vremii. Academia Cațavencu a publicat și o investigație despre legătura Costea–Iliescu în mai 2000, titrând mare pe prima pagină: „A venit instanța cu trenul din Franța”. Dedesubt e o ilustrație cu Hrebenciuc și Iliescu, ultimul cu o sfoară legată de multe ori împrejurul său. Radio Europa Liberă descria diversiunile la care a recurs Iliescu pentru a ieși prin spatele clădirii Parchetului fără să fie urmărit de jurnaliști: „A schimbat lifturi, a parcurs coridoare ocolitoare, în timp ce doi dintre aghiotanții săi erau plantați la intrarea principală”.

După încă un schimb de documente și o vizită a anchetatorilor români la Paris pentru a‑l audia pe Costea, în decembrie 2000, fix în perioada alegerilor pentru Parlament și Președinție, Budușan a trimis Ministerului Justiției încă un pachet de acte ce trebuiau expediate în Franța. Între timp, scandalul și‑a pierdut din strălucire într‑un spațiu public terorizat de perspectiva unui președinte ca Vadim Tudor, contracandidatul lui Iliescu. Până și Budușan ține minte că a votat cu Iliescu.

În Parchetul General se simțea deja un curent pro-PDSR, iar unii colegi îi spuneau zâmbind: „Băi, cum faceți voi chestii din astea cu comisii? Nu vedeți care‑i trendul?”. Răspunsul lui Budușan era întotdeauna scurt și la obiect, însoțit de același rânjet sfidător, înroșindu‑se pe gât până sub urechi, probabil privindu‑i peste ochelarii lăsați pe nas, cum face și azi: „Pe ardelenii încuiați îi doare‑n cur de trendul vostru”. Cu toate astea, spune el, s‑ar lăuda dacă ar pretinde că avea habar de amploarea consecințelor.

La scurt timp după trimiterea actelor la Minister, acestea au fost returnate Parchetului cu mențiunea că trebuie trimise direct de procurori. Dobocan și Budușan spun că nu‑și mai amintesc motivele oferite de Minister pentru refuzul de a trimite dosarele. Posibil să se fi speriat de perspectiva iminentă a schimbării de gardă politică. Dar nici ei nu puteau să le trimită fără avizul unor superiori ierarhici.

Așa că a urmat un ping-pong între Parchet și Minister, actele fiind returnate de câteva ori, în timp ce Iliescu și social-democrații au revenit la putere. La finalul anului, Năstase devenea premier, iar Tănase Joița era numit șef al Parchetului General. Ulterior Joița urma să devină faimos pentru suspendarea pedepselor foștilor generali Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac, acuzați de omor deosebit de grav în dosarul Revoluției de la Timișoara. Dar a început prin a face ordine în propria ogradă.

Pentru a ieși din impasul în care se afla comisia rogatorie, procurorii au trimis actele, cu semnătura Secției de reprezentare și cooperare internațională, direct la Ambasada Franței. Budușan și Dobocan susțin că actele au fost transmise pe cale legală și că Joița fusese de acord cu această soluție. Însă, conform zvonurilor ajunse la Budușan pe holurile Parchetului, Joița ar fi fost chemat apoi de un Iliescu furios să dea explicații și i s‑ar fi ordonat să ia măsuri față de procurorii care tot bat apa-n piuă cu afacerea Costea. După plecarea actelor, Joița i-a cerut lui Budușan să demisioneze și să se întoarcă la Cluj. Nu mai era loc de discuții, „rămânea doar de pedepsit vinovații”, spune Budușan. Nevrând să plece de lângă familie, și-a luat concediu. „Cred că am fost primul procuror care și-a luat concediu de creștere a copilului.”

Dobocan a fost și el vizat pentru colaborarea în comisia rogatorie și revocat din funcție chiar de ziua lui. La scurt timp, în prima săptămână din martie 2001, Budușan a aflat, uitându-se la televizor, că a fost și el revocat. Nu mai știe dacă ieșise la declarații purtătorul de cuvânt al Parchetului sau Joița sau chiar Rodica Stănoiu, ministrul Justiției. „Era cumva un lucru așteptat, m‑am simțit chiar eliberat. Restul întâmplărilor n‑au prea decurs conform planului meu”, spune Budușan. „Probabil dacă aș fi ales să mă întorc la Cluj eram procuror și acum.”

---

Represaliile împotriva lui Budușan abia începeau. Joița a convocat o comisie disciplinară la nivelul Parchetului pentru cercetarea lui și a lui Dobocan, acuzându‑i de încălcarea procedurilor de trimitere a dosarului Costea în Franța. În plus, Budușan a fost acuzat și public de Stănoiu de tergiversarea a peste 100 de dosare de corupție și spălare de bani. Cauzele lăsate nesoluționate de acesta ar fi provocat „pagube imense pentru economia națională”, declara Stănoiu. Budușan era încă ușor amuzat de tot acel circ, chiar dacă tensiunea creștea.

„Într‑o echipă de șapte oameni plus încă patru șefi, veneau în fiecare zi raportări de la Oficiul de Spălare a Banilor, like, peste o sută pe zi. Motiv pentru care nici măcar nu aveam ipocrizia să le distribui colegilor, care aveau dosare în anchetă. Și ne ziceau: dom’ne, uite, astea sunt la tine! Păi foarte bine, zic, și cui să le dau? Dacă le dau cuiva, se rezolvă?”, spune Budușan. Acuzațiile se agravau pe zi ce trece. Auzise zvonuri prin Parchet că i s‑ar pregăti un dosar de trădare de țară, pentru furnizarea de informații interne către autorități străine. Speriat de perspectiva asta și conștient de personajele pe care le‑a lezat, Budușan a depus o cerere de azil politic în Franța, pentru el, soție și copil.

„Până acum ne‑am distrat, ne‑am jucat a diverse chestii, dar acum se îngroașă gluma. Totuși, până la urmă, ce am făcut eu? Ia să vină și francezii să facă parte din povestea asta, că până la urmă se făcuseră acte în folosul lor, nu numai al nostru.”

Dacă Budușan era sau nu îndreptățit în acțiunile sale, e imposibil de clarificat în ziua de azi. Presa favorabilă PDSR l‑a catalogat drept ridicol și tupeist. Presa favorabilă opoziției și societatea civilă l-au scos un mare procuror hărțuit de criptocomuniștii de la putere. Cert e că Budușan ezită să spună dacă a primit amenințări indirecte, iar directe spune că n‑a experimentat. E greu de stabilit ce l‑a împins atunci pe clujeanul calm și reținut să ceară azil politic în timp ce locuia într‑un stat cât de cât democratic, candidat la UE. Poate nici n‑a fost nevoie de o scenă plină de dramatism ca-n filmul lui Tudor Giurgiu, De ce eu?, care documentează și ficționalizează parțial ultimele săptămâni din viața procurorului Cristian Panait. Acesta s‑a sinucis în aprilie 2002, cam la un an după scandalul Budușan. Panait a acuzat presiuni politice și amenințări în timpul uneia din anchetele sale. Spre finalul filmului, Giurgiu își închipuie o întâlnire între personajul Panait și șeful său direct din Parchetul General, în care cel din urmă îl șantajează cu detalii din viața personală și profesională. „Când te‑ai pus de‑a curmezișul, ți s‑o fi părut că muți munții, nu?”, îl întreabă șeful. Sigur, e un film. Dar Giurgiu s-a inspirat din discuții cu oamenii care lucrau în justiție în acea perioadă.

„Am avut o întâlnire foarte interesantă cu Ovidiu Budușan, care acum este un mare avocat și atunci era procuror”, mi‑a spus Giurgiu când l‑am întrebat de documentarea sa, înainte să apuc să‑i spun despre cine scriu. „A fost foarte interesant să văd ce traumă i‑am produs pur și simplu făcându‑l să‑și amintească. Și mi‑am dat seama că sunt niște momente, niște ani, despre care oamenii ăștia – care încă sunt tineri – nu mai vor să vorbească.” Giurgiu spune că nu a scos mai nimic de la Budușan, că acesta nu i-a oferit prea multe lămuriri despre evenimentele din 2001, dar fără a fi nepoliticos sau agresiv. „A fost bizar”, spune regizorul. „Adică am rămas prieteni, dar a fost foarte interesantă întâlnirea aia, n-am aflat multe.”

Budușan, la fel de amabil și în ziua de azi, menționează un singur exemplu de amenințare pe care a primit-o în 2001. La nici o săptămână după depunerea cererii de azil politic, Costea, omul de afaceri pe care-l ancheta, a dat un interviu postului de radio Delta RFI. Întrebat despre solicitarea formulată de procuror, Costea a caracterizat mișcarea drept ridicolă, infantilă, debilă și fără ieșire. „Să admitem ipoteza extremă că cineva îi vrea răul. Își imaginează el că, dacă a cerut azil politic Ambasadei Franței, o să poată să evite un camion de 38 de tone care o să-i vină peste mustață?”

După amenințarea destul de nevoalată a lui Costea, Budușan a plecat de acasă împreună cu soția și fiul său și au stat două luni în gazdă la un prieten. Nu s-a prezentat nici la audierile comisiei de disciplină din Parchet, spre deosebire de Dobocan, care a fost audiat ore în șir. Acesta, actualmente procuror la DIICOT Cluj, a spus că nu poate să comenteze condițiile în care a fost audiat, din cauza funcției pe care o deține, dar își amintește că și el și-a părăsit locuința de frică. Era la Cluj cu soția și fusese chemat să dea explicații. „L-am chemat pe cumnatul meu și i-am spus: Sunt citat la București, te rog ai grijă de sora ta pentru că nu știu dacă mă mai întorc, s-ar putea să fiu arestat”. Cotidianul francez Liberation nota în acea perioadă că Dobocan a fost ținut un weekend întreg la audieri. El spune că n-au putut să-i demonstreze nicio vină, așa că i-au dat drumul.

În ceea ce-l privește pe Budușan, situația s-a înrăutățit rapid, mai ales că refuzase să vină la audieri. Astfel, în 25 mai 2001, comisia a decis excluderea sa nu doar din Parchet, ci din magistratură. Rămas fără job, cu un copil mic și o soție speriată, cu reputația pătată și fără dreptul de a-și practica meseria, Budușan a făcut opusul lui Panait și a decis să își demonstreze nevinovăția în instanță. Cele două situații – distrugerea carierei lui Budușan și sinuciderea lui Panait – au fost considerate similare de-a lungul timpului, inclusiv de Giurgiu și de Budușan. Doi procurori tineri, ambițioși, ambii la Parchetul General, ambii împinși în față la dosare grele, ajung să sufere repercusiuni profesionale și se duc în jos. Ei nu s-au cunoscut, însă Budușan a urmărit cazul Panait de la distanță.

„A fost victima unui stres profesional”, spune cu privirea fixată pe o scrumieră. „Nu m-a surprins cum a fost tratat, ci mai degrabă reacția lui, săracul.” Cei doi se remarcă poate cel mai bine prin atenția publică pe care au primit-o. Unul din ei, pentru că s-a sinucis și a devenit un erou tragic pentru tinerii care vor să se lupte cu sistemul. Celălalt, pentru că s-a luptat și a supraviețuit, deși opinia publică nu simpatizează întotdeauna cu supraviețuitorul. El continuă să existe dincolo de deznodământul poveștii, nu în memoria sau imaginația noastră unde îl putem păstra pur, neschimbat.

---

Budușan a găsit resurse prin care să-și asigure supraviețuirea, iar unele au venit din cele mai neașteptate locuri. Academia Cațavencu se interesase de cazul lui și a publicat un editorial în ziar. După aceea, Budușan a primit un telefon de la Mircea Toma, care scria la Cațavencu, era președinte la Agenția de Monitorizare a Presei (astăzi ActiveWatch) și voia să publice o investigație despre ce i s-a întâmplat procurorului.

Întrebat ce părere și-a format despre Budușan când l-a întâlnit, Toma stă să se gândească, apoi enumeră hotărât pe degete: „Serios, profesionist, bine documentat, activ, încăpățânat… aprecia lucrul bine făcut, avea toate calitățile ardeleanului. Și nu se împăca cu ideea, cu ce-i făcuseră”. La vremea respectivă, mai mult ziarele scriau despre scandalul Budușan, pe când societatea civilă nu avea aceleași instincte ca azi, de a se mobiliza imediat pentru persoanele ale căror drepturi erau încălcate. Nu pentru că n-ar fi vrut, ci pentru că în perioada guvernului Năstase se întâmplau foarte multe, foarte des. „Explodau bombele de jur împrejur. Noi încercam atunci, și a fost un efort salutar cu happy-end, să trecem așa-numitele sunshine laws, legile transparenței”, își amintește Toma. Cea mai importantă a fost Legea 544/2001, care a devenit cea mai utilă resursă a jurnaliștilor și cetățenilor care solicită informații de interes public de la instituțiile statului.

Toma i-a propus lui Budușan să-i facă cunoștință cu o avocată pe drepturile omului care să-l reprezinte în instanță. Avocata lucra și ea în societatea civilă, la Asociația pentru Protecția și Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), și fusese procuror până când, după o lungă serie de neînțelegeri cu superiorii, a fost și ea anchetată disciplinar. Apoi, cu patru ani înainte de excluderea lui Budușan, a părăsit procuratura din cauza incompatibilității dintre modul în care ea și Procurorul General de atunci percepeau justiția și rolul Parchetului într-o societate democratică. Acestea au fost aproape la literă cuvintele scrise în cererea ei de demisie. La APADOR-CH a lucrat la dosarele celor care reclamau statul român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), unde a câștigat primul proces intentat statului, de către doi jurnaliști din Baia Mare. Câțiva ani mai târziu, a devenit ministrul Justiției și a rămas creditată drept cea care a pus pe picioare DNA-ul de astăzi.

Acum, într-o sufragerie cu pereți de culoare verde închis și mobilă albă, amenajată de fiul ei arhitect, fosta apărătoare a lui Budușan, Monica Macovei, verifică niște notițe ca să nu uite cronologii și nume de departamente de acum 15 ani. „M-am întâlnit cu Budușan și cu soția lui, care era de asemenea avocată. Și am stat de vorbă, am făcut excepțiile de procedură – el se baza foarte mult pe procedură. Am stat ore în șir și am făcut strategia pentru instanță”, își amintește Macovei. I se părea normal să ia cazul, mai ales că astfel de abuzuri deveniseră o practică frecventă în timpul guvernului Năstase. „Mi se părea absolut firesc să apăr un om care a fost exclus pe nedrept. Ce-a fost în acea comisie a Parchetului General a fost un circ, o parodie.”

Despre perioada care a urmat excluderii sale din magistratură, Budușan are amintiri plăcute, mai ales când se gândește la sprijinul venit din partea noilor săi prieteni. Atunci s-a cunoscut cu cei de la Agenția de Monitorizare a Presei, cu cei de la APADOR-CH, mai târziu cu Codru Vrabie și mulți alți jurnaliști și activiști. „A fost cumva cel mai drăguț eveniment din viața mea de atunci, pentru că era un element de însingurare”, își amintește el. „Oamenii se fereau să se atașeze de mine și de contextul ăla.”

Îi plăcea că ieșeau cu toții, adesea la restaurantul belgian Waterloo și că, alături de familie, i-au oferit un sprijin fără de care n-ar fi reușit să traverseze perioada respectivă. „Nici eu nu eram foarte bine cu nervii când mi s-a întâmplat ce mi s-a întâmplat. Bun, că n-am ajuns până acolo unde a ajuns Panait, OK. Dar bine cu nervii nu eram.”

Pe final de 2001, în așteptarea soluționării contestației sale la Curtea Supremă, Budușan a devenit consultant juridic la Agenția de Monitorizare a Presei, unde a lucrat cot la cot cu Toma. Acesta spune că Budușan, care a rămas cu ei vreo doi ani, s-a adaptat rapid în societatea civilă. „Se enervase, dar nu se demoralizase”, spune Toma. Agenția avea proiecte comune cu mai multe ONG-uri din zona justiției și a libertății presei. Unul dintre acestea a fost participarea într-un consiliu de monitorizare a eficienței luptei anticorupție, în contextul dezbaterii unui pachet de legi la începutul lui 2003. Acele legi au pus bazele transparentizării activității instituțiilor publice, declarării averilor, informatizării administrației și evitării incompatibilităților de funcții.

„[Consiliul] s-a înființat cosmetic, evident”, spune Toma. ONG-iștii primeau propunerile legislative uneori cu o zi înaintea ședințelor, iar Budușan era cel care se străduia să parcurgă sutele de pagini și să formuleze puncte de vedere coerente. „Atunci s-a văzut cât de bun e Budușan pentru că, de exemplu, se preciza undeva că declarația de avere, care trebuie introdusă la intrarea și la ieșirea din funcție, trebuia să conțină ce deține un demnitar”, spune Toma. „Și Budușan a spus că ar trebui să fie vorba și despre ce nu are, respectiv dacă are datorii de 10 milioane de euro.”

Un alt proiect în care a fost implicat Budușan a fost o serie de traininguri pentru jurnaliști de investigație. Programul a fost dezvoltat pentru a sprijini anchete jurnalistice care cereau timp, bani și independență față de politic. Erau vremuri în care Năstase conducea țara cu mână de fier, iar baronii locali îngropau un ziar de pe-o zi pe alta, prin tăierea rețelei de distribuție sau retragerea publicității. Oamenii, văzând că nu se schimbă nimic, îi percepeau și pe jurnaliști ca fiind ineficienți. Academia Cațavencu a făcut, la un moment dat, un sondaj pentru a măsura feedback-ul publicului față de diferitele rubrici din ziar. Cea de investigații era la coada preferințelor. „Interesul public nu era interesant pentru public”, spune Toma.

Cristian Ghinea, fost ministru al Fondurilor Europene în cabinetul Cioloș și autor al cărții Eu votez DNA!, era pe atunci la începutul carierei în presă și e de acord cu Toma că oamenii nu ofereau atenție poveștilor despre anticorupție tocmai din cauza ineficienței sistemului. „Ca să aperi o instituție, trebuie să știi de ce o aperi. Nici la Budușan nu a fost o emoție publică, tocmai pentru că justiția nu avea dosare. Eu, ca jurnalist, nu înțelegeam situația atunci, nu aveam informații ca să înțeleg de ce m-aș emoționa pentru omul ăsta.”

Să faci oamenii să conștientizeze situația și să sprijine lupta anticorupție pe termen lung părea un cerc vicios. Oamenii erau obișnuiți ca țara să fie condusă de corupți, astfel că acceptau multe, spune și Giurgiu. „Trăiam în altă realitate, într-o cu totul altă bulă. Iar țara era într-un feudalism pe care nu îl conștientizam. Dovadă și implicarea socială foarte mică.”

Budușan își amintește că „damblaua lui Toma” era însă să dezvolte spiritul investigativ și să doteze patria cu simț civic. Voia ca jurnaliștii să scrie mai bine, să vină cu probe, să identifice corect infracțiunile, să nu scrie despre furt, dacă era vorba despre delapidare. Asta ar fi contribuit la credibilizarea meseriei lor. „Erau întrebări din astea filozofice”, spune Budușan. „Noi scriem, dar se sesizează cineva din oficiu? Până unde merge datoria jurnalistului? Doar să zică sau să și presare probe?”.

Proiectele Agenției erau interesante pentru Budușan și, cu tot scepticismul omului mușcat de sistem, simțea că începe să se închege ceva la nivelul societății civile. Îi vedea pe ONG-iști că sunt uniți, că dezbat, chiar dacă se mai certau între ei. În acea perioadă, nu trăia în teroare, nu se mai simțea singur.

O altă mare victorie a urmat în viața lui pe la sfârșitul lui 2002, aproape simultan cu nașterea celui de-al doilea fiu, Traian. Contestația formulată de el și Macovei la Curtea Supremă a fost acceptată, astfel că Budușan și-a recăpătat statutul de procuror și un post în Parchet. A doua zi după emiterea deciziei, s-a prezentat la muncă. A întrebat pe cineva unde e biroul lui, s-a așezat în scaun și a cerut o foaie de hârtie și un pix. Apoi s-a interesat unde e biroul de resurse umane, s-a dus acolo, și-a lăsat demisia proaspăt scrisă și a plecat. „Era o reabilitare pentru mine, dar nu simțeam că merită să rămân”, conchide Budușan.

„Cred că ne zisese că nu ar fi putut să stea să se uite în fiecare zi ochi în ochi cu oamenii ăia care n-au schițat niciun gest de solidaritate când trecea prin greutăți”, își amintește Vrabie. Macovei spune și ea că Budușan îi zisese de la începutul contestației la Curtea Supremă că a luat decizia să renunțe la magistratură, însă nu voia să plece învins.

Nu era doar asta. De ceva timp, percepția lui asupra profesiei se schimbase, iar modul în care fusese tratat nu indica în niciun fel că sistemul juridic era clădit să garanteze independența procurorilor. Nu se mai simțea compatibil cu ce se întâmpla în Parchet, deși spune și astăzi că meseria în sine este frumoasă și legitimă. „Aveam sentimentul că înot cu un bolovan legat de picior. Bun, asta nu exclude satisfacții și împliniri de etapă. Dar la capătul zilei nu simțeam o împlinire, nici în guvernarea CDR. Pentru că stigmatul de ineficiență nu depindea neapărat de schimbarea puterii politice.”

Fostul său coleg, Dobocan, s-a întors în magistratură la Cluj odată ce și-a dovedit nevinovăția și s-a reintegrat fără mari piedici. Am vorbit cu el la telefon și, la final, i-a transmis lui Budușan aceeași întrebare pe care i-am pus-o și eu, și probabil mulți alții: OK, chiar și în condițiile alea, de ce ai renunțat? Nu exista o soluție să continue să fie procuror fără să se compromită moral?

Răbdarea lui Budușan pentru întrebarea asta, care inevitabil ascunde și o oarecare dezamăgire în raport cu alegerile lui viitoare, a devenit limitată, iar răspunsul este la fel de inflexibil de fiecare dată.

„Măi, nu sunt omul care să stăruie în chestii ineficiente. Și am o vorbă preferată: mi-am făcut armata. A fost un stagiu. OK, am servit. Unde scrie că trebuie să servesc o viață?”. Budușan nu e omul care vorbește despre vocația magistraturii, despre „har” sau teste de integritate. El vorbește despre cât de important e să ai senzația că cineva te ascultă până la capăt și nu prejudecă, ceea ce el n-a simțit niciodată lucrând pentru stat. Pentru el totul s-a încheiat când și-a pus întrebarea „ce pot să fac eu aici?” și răspunsul a fost „nimic”.

---

Totuși, ceva îi lipsea. Situația financiară a familiei, cu doi copii mici, nu era minunată, iar cu salariul lui de ONG-ist nu făcea față. În plus, simțea că nu se ocupă cu ce știe să facă. Deși pentru Toma și ceilalți temele abordate de Agenție erau importante, pentru Budușan erau prea banale tehnic. Îl întreb dacă îi era dor de dosarele cu infracțiuni economico-financiare și răspunde imediat, apăsat, făcând ochii mari: „Da!”.

În a doua jumătate a lui 2003 a intrat în Barou și pe 1 martie 2004 și-a deschis propriul cabinet. La început, lucrau doar el cu soția lui într-o cămăruță, în firma unei prietene comune. „A fost foarte incitant la început de drum”, spune azi Budușan, sorbind dintr-o bere pe-o terasă din cartierul bucureștean Militari.

Stăm într-o duminică însorită la o masă din lemn, iar el e îmbrăcat lejer, cu o geacă subțire și blugi, ambele în culori închise. E un bărbat înalt, încă atletic la 46 de ani, cu o voce groasă și ușor răgușită, dar uneori vorbește încet și lasă propozițiile suspendate, de parcă n-ar fi absolut sigur că vrea să-și ducă răspunsurile până la capăt. E precaut. La începutul discuției răspunde scurt, aproape monosilabic. Dar când vorbește despre avocatură, se destinde.

Budușan a vrut să aducă ceva nou, de nișă, în avocatura de drept penal, pe care la momentul respectiv nu o vedea foarte organizată. „Se întâmpla cu geanta-n mână. Nu era nimic corporate în exercițiul acestei profesii”, explică el. Practic, voia un Parchet în mediul privat, capabil să ofere apărare, investigații și consultanță. Și poate, deși n-o să spună asta, să ridice o oglindă în care să se vadă erorile pe care le comisese statul față de societate, față de anumiți inculpați și chiar față de el.

Asta era o filosofie atractivă tocmai pentru marile nume din politică și afaceri care aveau probleme cu legea. Budușan și soția lui au început să obțină dosare importante destul de rapid, iar curând a angajat mai mulți avocați și s-au mutat în primul sediu propriu, în cartierul Primăverii.

Pe atunci, România era în urmă cu îndeplinirea condițiilor pentru aderarea la UE. Jonathan Scheele, reprezentantul UE la București între 2001-2006, spune că situația era critică. „România era deja o țară de divizia a doua și părea că o să rămână și mai în urmă.” Nu era singurul oficial european frustrat de lipsa progreselor justiției.

Raportul din octombrie 2004 al Comisiei Europene, cel mai dur din perioada de pre-aderare, critica numirile anumitor judecători, calitatea magistraților români, numărul mare de cauze civile judecate greșit și nivelul corupției. Scheele spune că Delegația UE avea însă puteri limitate: „Erau procurori sau oameni din justiție care veneau și cereau ajutor destul de des. Dar nu puteam să facem nimic decât să le oferim ceai și simpatie”.

Poate și din cauza acestor situații în care cei din sistem sau din societatea civilă apelau, în disperare de cauză, la oficiali europeni, premierul Năstase se plângea că unii „umblă cu corupția în gură” pe la Bruxelles, făcând un deserviciu țării. De altfel, UE a funcționat în acei ani ca un fel de opoziție pentru a se asigura că România aplică reformele necesare. „Ne-am văzut rolul ca încercând să sprijinim România să se reformeze”, spune Scheele. „Și asta nu era întotdeauna ceea ce voia guvernul, așa că am făcut un pic de opoziție neoficială.”

Însă guvernul Năstase nu ajunsese la putere pentru că a făcut ce au vrut alții. Mentalitatea lor, mai ales a premierului, era de „aroganță în ascensiune”, e de părere Toma. Se simțeau „atât de siguri de puterea lor și de controlul asupra tuturor instituțiilor”, încât multe dintre așa-zisele reforme din acea perioadă erau făcute mai degrabă ca să închidă gura celor de la UE. Nu aveau niciodată intenția să piardă controlul. Și totuși, au avut parte de doi primi ani de guvernare grei, cu incidente mediatizate în justiție.

Unul a fost scandalul Budușan în 2001, iar la un an după, s-a sinucis procurorul Panait. Problemele sistemului au început să supureze și să acapareze știrile, iar bâzâiala celor de la UE l-a pus pe Năstase într-o poziție dificilă. Până în 2004 acquis-ul comunitar – capitolele pe care le avea România de negociat pentru aderare – trebuia încheiat, însă capitolul Justiție și Afaceri Interne era în aer.

Așa că, în aprilie 2002, printr-o ordonanță de urgență, a luat naștere Parchetul Național Anticorupție (PNA), prima structură specializată desprinsă din anemica Secție de combatere a corupției și a criminalității organizate, care nu mai făcuse nimic notabil după plecarea lui Budușan.

Înființarea instituției, care din 2005 a devenit Direcția Națională Anticorupție (DNA), e cel mai adesea numită „un accident”. Codru Vrabie a folosit prima oară sintagma când l-am intervievat despre istoricul luptei anticorupție în România. „Dacă tu ai Strategia Națională Anticorupție 2001-2004 și tu nu ai acolo un obiectiv legat de înființarea unui parchet anticorupție, înseamnă că ori n-ai planificat bine, ori intervii peste capul strategiei cu un gest discreționar. Deci nu a fost ceva intenționat, a fost o ajustare de moment.”

Care a fost momentul în care guvernul Năstase a trebuit să-și reașeze piesele pe tabla de șah? „Întreabă-l pe Ovidiu Budușan”, mi-a spus atunci.

Budușan e reținut în ceea ce privește unul dintre miturile fondatoare ale PNA – că existența i se datorează tocmai scandalului în care fusese el implicat –, dar sugerează că motivele oferite public de fostul premier nu sunt cele reale. „Dacă-l asculți pe Năstase, el spune că a făcut asta pentru că l-a condiționat UE. OK… așa este…”, spune el lungind vocalele.

Vrabie, însă, vede înființarea PNA ca o consecință directă a decapitării secției lui Budușan. „Dacă te uiți un pic, întoarcerea ca la Ploiești de la momentul Budușan este a strike of genius. Tu, Năstase, te simți cu musca pe căciulă, știi ce se întâmplă sub tine în termeni de corupție. Deodată ți se întâmplă o chestie cu afacerea Costea pe care, la dracu’, n-ai putut-o controla, n-ai prevăzut-o. N-ai mecanisme nici de sancționare, nici de control. Te pierzi cu firea, dai cu barda și decapitezi, cum ar veni, o instituție, după care… noaptea e un sfetnic bun. Te trezești a doua zi dimineață, respiri adânc, îți bei cafeluța și zici: asta poate fi întoarsă în folosul agendei mele. Cum? Alo, UE? Nu-mi dați un Twinning?.” Twinning-urile erau programe de înfrățire instituțională între statele UE și cele candidate, pentru a concretiza reformele necesare aderării celor din urmă. Unul dintre aceste proiecte a fost derulat de Ministerul Justiției și Parchetul Anticorupție din Spania. Scopul era întărirea luptei anticorupție prin deschiderea unui parchet specializat. Așa au ajuns în România experți de la parchetul spaniol, în frunte cu procurorul șef adjunct al instituției, David Martinez Madero.

„Deci tu, Năstase, suni la Bruxelles și zici: ajutați-mă și pe mine, eu am o problemă foooarte gravă”, continuă Vrabie. „Eu nu mai am capacitate să lupt cu corupția în țara asta și înțeleg cât e de importantă, că altfel nu ne-am putea integra în UE. Dați-mi ceva ca să fac lucrurile să meargă bine. UE a zis: ți-l dăm pe David. Năstase a zis: minunat, unde semnez?”

Martinez și echipa lui au primit un birou în Parchetul General și, conform Ministerului Justiției, au evaluat legislația anticorupție existentă și oportunitățile de îmbunătățire a acesteia și au organizat peste 100 de seminarii și conferințe pe teme legate de corupție. Cel mai important pentru Martinez, care a murit în 2011, a fost însă proiectul de înființare a PNA. Scheele, care l-a cunoscut și a lucrat îndeaproape cu el în România, îl considera un tip „briliant”, dar care a avut de înfruntat multe obstacole. „Era o bătălie împotriva curentului pentru promovarea unei legislații eficiente și a trebuit ca noi, Delegația, să ne aplecăm foarte tare asupra problemei”, spune Scheele, amintind că tendința guvernului român era să zică una și să facă alta.

„Între timp Năstase a făcut OUG de înființare a PNA fără nicio treabă. «Alo, Bruxelles, mulțumesc, m-a ajutat Martinez ceva de speriat, e fantastic, n-au trecut nici atâtea săptămâni și noi avem deja legea. Acuma înființăm, găsim și-un sediu, totul e bine, de-acum încolo fiți pe pace, totul va merge cum trebuie în România»”, își încheie Vrabie teoria conform căreia puterea nu avea de gând să creeze cu adevărat o structură funcțională.

„Ne aflăm în 2002, când România abunda de legi și de instituții care erau construite corect, dar care nu funcționau”, spune și Laura Ștefan, coordonatoarea activităților de anticorupție la ONG-ul Expert Forum și fostă directoare în Ministerul Justiției pe vremea lui Macovei. „PNA a fost construit cu aceeași idee în cap. Că vom face instituția, însă aceasta nu va funcționa niciodată cu adevărat. Ce trebuie să reținem din asta și ce e relevant pentru țările din regiune e că anticorupția nu e o chestie consensuală pe care politicienii o acceptă cu drag. O fac pentru că o privesc ca pe un mijloc pentru a atinge un scop, de obicei aderarea.”

Însă Martinez nu a fost mulțumit de prerogativele propuse de Guvern pentru PNA și a mobilizat societatea civilă să pună presiune pentru modificarea OUG-ului de înființare. Cu toate că presiunile au determinat guvernul să aducă îmbunătățiri proiectului PNA, în Raportul de progres din 2004, experții europeni scriau că parchetul are în continuare probleme. Una dintre ele era că procurorii investigau toate faptele de corupție, indiferent de prejudiciu, ceea ce îi îngropa în numeroase cazuri de mică importanță. Or PNA ar fi trebuit să instrumenteze tocmai cazurile de înaltă corupție. „Logic”, spune Macovei, „ar trebui să ai vârfurile de procurori pe cazuri de mare corupție, iar de restul să se ocupe ceilalți procurori din țară. Dacă nouă ne sparge cineva casa, nu ne ducem la DIICOT, ci la secția de poliție”. (Parchetul a avut un singur dosar de impact până la transformarea în DNA. Fostul consilier guvernamental Fănel Păvălache a fost condamnat la închisoare în 2003 pentru trafic de influență în legătură cu stoparea lichidării Băncii Internaționale a Religiilor.)

Cu toate ineficiențele, spune Laura Ștefan, înființarea acelui prim parchet a fost un „accident fericit”, pentru că din el s-a născut DNA. Dacă a avut legătură cu Budușan sau a fost doar un cumul de ghimpi în coastele lui Năstase, asta e ceva ce o preocupă mai puțin.

Transformarea PNA în DNA a avut loc în 2005, odată cu venirea la Ministerul Justiției a Monicăi Macovei. Macovei, pe care noul președinte Traian Băsescu a dorit-o în acea funcție, a găsit o mulțime de probleme în minister, inclusiv cinci stegulețe roșii menționate în rapoartele de progres ale Comisiei Europene: înalta corupție politică, reforma justiției, spălarea de bani, drepturile de autor și frauda.

Dar cea mai urgentă problemă era restructurarea parchetului anticorupție și schimbarea conducerii. Doar că ea fusese plecată aproape trei ani în Bosnia, ca expert, așa că nu mai era la curent cu cine era bun în sistem. Voia pe cineva integru, puternic, bun la făcut dosare și rezistent în condiții de stres. Adică pe cineva ca Budușan, care tocmai își făcuse debutul în avocatură.

„Am avut o discuție cu el, l-am întrebat dacă vrea să vină”, spune Macovei. Budușan, însă, a refuzat-o. Asta nu l-a împiedicat să propună nume pentru șefia viitorului DNA, cum ar fi un fost coleg de-ai săi de la Parchet și din perioada de la Cluj, Daniel Morar, care obținuse singura condamnare importantă împotriva unui deputat PDSR în perioada anticorupției incipiente. Pe Morar îl consideră un tip dintr-o bucată, „cu PR zero”, complet neimplicat politic. „Daniel e un tip de neatins. Poți să-l investighezi, că nu bea, nu fumează, n-are niciun viciu, nimic. Poți să-i pui microfoane în cap”, glumește Budușan. Morar a fost procuror-șef DNA în perioada 2005-2012, iar Budușan spune că nu s-a dezis niciodată de recomandarea făcută lui Macovei. Astăzi, Morar este judecător al Curții Constituționale a României.

---

Din ce în ce mai departe de tumultul ministerelor, numirilor și revocărilor, Budușan a început să se învârtă în cu totul alte sfere și spune că nu regretă asta. Nu știa dacă o să fie avocat toată viața, dar știa sigur că nu mai voia să fie procuror. Era surprins de cum evolua viața lui, însă lucrurile urmau să devină și mai surprinzătoare.

„Nu mi-aș fi prezis niciodată așa ceva. Mi-aș fi prezis parcursul de soldat disciplinat în Parchet, [pentru că] îmi plăcea meseria”, spune azi. Suntem la terasa din Militari și Budușan fumează nenumărate țigări slim cărora le atașează un filtru din plastic. Devine agitat dacă nu poate să fumeze prea mult timp. În apropiere și-a parcat mașina, un Porsche Carrera de culoare neagră.

Ce nu și-ar fi prezis e că, la scurt timp după ce a refuzat șefia DNA, a prins unul dintre cei mai importanți clienți ai săi: Dinu Patriciu. Când Vrabie i-a văzut împreună la televizor, s-a gândit: „Ce caută Ovidiu acolo? Ah, e avocatul lui. Hmm”. Adaugă că asta a fost singura „tresărire” pe care a avut-o în privința lui Budușan, pe care de altfel îl consideră un tip constant. S-a întrebat, însă, de ce și-ar periclita acesta reputația apărând un om despre care, chiar dacă o să câștige procesul, există suspiciuni că a comis infracțiuni grave.

Budușan descrie reinventarea sa în avocatură ca „o schimbare în termeni de credință” și nu are nicio problemă să intre în detalii. La urma urmei, a fost avocatul lui Patriciu până la moartea acestuia și în ultimii 12 ani a reprezentat și alte personaje controversate și hulite public, ca fostul ministru al Transporturilor Miron Mitrea, fostul președinte ANAF Sorin Blejnar sau fostul patron OTV Dan Diaconescu.

În ciuda proceselor grele și publice, spune că avocatura e singurul lucru care nu i-a dat niciodată emoții, iar în privința clienților pe care îi ia nu are prejudecăți. Nu îl interesează vinovăția sau nevinovăția, ci corectarea unui dezechilibru, atenuarea efectelor unor greșeli – fie că sunt ale clienților lui, fie ale procurorilor în instrumentarea dosarelor. Îmi atrage atenția că adevărul judiciar, bazat strict pe probe, nu poate fi confundat cu adevărul perceput de societate. Spune că a învățat să privească dosarele obiectiv, la rece, ca un om de afaceri. Experiența îl ajută să vadă fisurile și erorile din dosarele procurorilor, iar reprezentarea unor clienți mari, ca Patriciu, nu constituie o fremătare etică, ci o provocare juridică.

Sună diferit de tânărul procuror care nu s-a lăsat până nu l-a adus pe Iliescu la audieri și care apoi s-a luptat la Curtea Supremă pentru a-și limpezi reputația. Și dacă îi întrebi pe oricare dintre foștii lui colegi din societatea civilă sau pe oamenii care l-au cunoscut, toți răspund la fel de diplomat: un avocat trebuie să apere pe oricine, chiar și cel mai mare criminal are dreptul la apărare. Dar nu toți ar face-o. „Un avocat apără pe oricine, asta e regula”, spune Macovei. Însă ce cazuri accepți să preiei e opțiune personală.

Cam în aceeași perioadă în care s-a apucat de dosarele mari, Budușan și-a rărit și ieșirile cu Macovei și cei din societatea civilă. Toma spune că nu l-a judecat pe Budușan pentru alegerile profesionale. „A avut o forță supraomenească să facă față unui stres atât de mare ca procuror, să ajungă contra șefului statului. Și ce presiune s-a pus pe el, pe familie – pe cazuri similare în alte țări auzi de suicid sau de îmbolnăviri. El a reușit să se reechilibreze, să se pună pe picioare financiar și să se bată în continuare de pe o nouă poziție”. Toma adaugă că relațiile dintre ei s-au rărit din cauza unor „întâmplări irelevante pentru viața profesională”. Vrabie spune că, în ceea ce-l privește, nu știe unde s-a rupt legătura. Budușan crede că fiecare și-a urmat agenda personală și viața i-a dus pe căi separate. Asta nu înseamnă că nu mai vorbesc deloc, ci doar că vorbesc rar și se văd și mai rar.

În 2008, după ce cabinetul de avocat s-a transformat într-o firmă în toată regula, Budușan și soția lui au divorțat. Lucraseră cot la cot la două dosare în care era implicat Patriciu, ceea ce s-a dovedit nefast. „Nu e simplu”, spune el. „Na, încerci sarcini partajate. N-a fost de bine. De aia s-a și rupt relația.” De atunci, ține legătura cu cei doi fii, Tudor și Traian „cât poate”, pentru că adolescenții locuiesc cu mama lor. E bucuros, în schimb, că niciunul din ei nu s-a îndrăgostit de Drept. „Sunt foarte fericit că-și aleg meserii mai simple, cum ar fi informatica. Mai au timp să se răzgândească, dar sper să nu.”

În timp, cabinetul său a devenit o afacere cu o echipă solidă, așa cum o visase de la început. Astăzi, în sediul din Piața Dorobanți al firmei Budușan, Albu și Asociații lucrează 10 avocați specializați pe dreptul penal al afacerilor. Trei sferturi dintre clienți sunt companii și corporații. În 2011, revista Forbes a publicat un material despre „penalistul de renume” și filosofia firmei sale, punând o fotografie cu el pe copertă. Un an mai târziu, firma a primit Premiul de performanță în dreptul penal al afacerilor la Gala Avocaților de Top.

Budușan și-a construit cariera din procese cu instituțiile statului, în special cu DNA și DIICOT. De altfel, le critică cu orice ocazie, mai ales DNA-ul. „Noi am încălcat orice principiu de funcționare amestecând serviciile secrete cu justiția”, spune Budușan iritat, referindu-se la mediatizatul scandal al „binomului SRI-DNA”. „Ăia trebuiau să aibă puterea informației, ăștialalți să aibă puterea justiției, așa faci un check and balance. A ieșit un rahat.”

Crede că DNA-ul nu-și asumă erorile și că uneori folosește statistica drept instrument de manipulare, lăudându-se cu numărul mic de achitări pronunțate în dosarele lor. „Dar depinde, pentru că achitările alea pot să survină într-un sistem civilizat – iei o persoană, o judeci, ia achitare, o trimiți acasă – sau nu: iei o persoană, o arestezi preventiv, îi sechestrezi bunurile firmei, intră firma în faliment și apoi o achiți. La lucrurile astea trebuie muncit.”

Laura Ștefan rezumă poate cel mai bine traseul lui Budușan de când a devenit avocat: „Acum înțeleg mai ușor o astfel de tranziție decât o înțelegeam acum 10 ani, când eram mult mai intransigentă. În facultate mi se părea că odată ce ai ales o direcție, acolo trebuie să rămâi și că nu există griuri. Cred că vârsta ne arată că lumea e plină de griuri colorate. În momentul în care nu mai încapi într-un sistem… și ești bun… și știi că niciun sistem nu este infailibil, poți să treci în partea cealaltă și să arăți locurile în care sistemul greșește”.

Asta nu înseamnă că Budușan nu vrea ca anticorupția să aibă succes. Din contră. Dar așteaptă ca oamenii să se informeze și să intervină și atunci când DNA sau alte „sisteme investigative”, cum le spune el, merg prea departe și produc un dezechilibru. „Societatea la un moment dat reacționează, să știi. Cum a reacționat cu #rezist, o să reacționeze și în sens invers când se vor produce prea multe consecințe negative.”

În ceea ce privește principiile și limitele profesionale, Budușan spune că nu are niciun dosar în care statul român îi e client și nici nu vrea să-l mai reprezinte vreodată. Chiar se mândrește că succesul lui în avocatură n-a depins de stat. Nu se mai complică. Poate s-a complicat pe vremuri, când era procuror, dar acum stă cât mai departe de funcții publice. Aproape că pare, așa cum observa Giurgiu, un tip traumatizat care a făcut o mișcare de 180 de grade și n-a mai vrut să privească înapoi.

Mai mult, spune că nimic nu se compară cu puterea și respectul pe care le câștigi fără o legitimație sau insignă de procuror. „Puterea în mediul privat e mult mai juicy și e un respect mai solid, mai greu de dobândit. Ăla cu legitimația e un respect ipocrit. Sigur, toată lumea te salută, e foarte politicoasă, dar nu e pentru mine asta.”