Profesorul visător

Cătălin Mihai predă psihologie la unele dintre cele mai bune licee din București. Acum șase ani era director într-o companie, dar a decis să-și urmeze visul de a deveni profesor. Despre asta și despre alte vise pe care le are le vorbește elevilor săi la ore. 

Visul meu din copilărie a fost să fac Psihologia și a pornit ca o chestie adolescentină. Trebuia să găsesc eu o formă prin care să fac față emoțiilor mele. Visul și-a retras însă coarnele și a rămas acolo. N-am vrut să mă duc la Politehnică, pentru că ăsta era visul tatălui meu. Am intrat atunci într-o contradicție, dar am reușit să mă mențin pe poziții și să urmez alt vis – dansuri moderne, clasice, de societate – care nu durează mult, așa că a trebuit să mă reorientez. Eu terminasem un liceu de mate-fizică în Constanța și puteam să mă fac inginer, numai că nu voiam, așa că m-am făcut marinar, apoi am început afacerile și, după un început de succes, m-am reapropiat de vis.  

Am intrat la ID după 20 de ani de lucrat în mediul de afaceri, la Universitatea din București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, apoi am urmat un master în Psihologia Educației. În timpul masterului mi s-a arătat că vreau să fiu profesor, deși în adolescență știam că asta nu vreau să mă fac. Era chestia de care mi-era frică și-n același timp era o responsabilitate mare – n-am crezut că voi fi în stare să inspir pe cineva.

La master a trebuit să fac practică, să predau, și acolo s-a întâmplat ceva. Când am văzut cum decurg orele într-o clasă la un liceu tehnic din București, mi s-a părut un fel de junglă. Eram și noi bezmetici, dar nu chiar așa. M-am întrebat ce se întâmplă? Între timp ajunsesem director de dezvoltare în imobiliare și achiziții la o companie de asigurări. Eram obișnuit cu vorbitul în public, numai că acum vorbeam copiilor, nu afaceriștilor. Trebuia să-i atrag cu ceva nou. Să inspir, dar în același timp să fiu relaxat. Să fiu eu și să dau oamenilor ocazia să muște, să ia ceva din mine. Când a venit momentul să predau, am adus cu mine câteva noțiuni din business. Pentru că eram moșul ăla care, după 40 de ani, s-a trezit el să se facă profesor; nu știau ei ce fac eu acolo, nici eu nu știam.

Am trecut pe lângă șifonier când am plecat de acasă, a căzut un costum pe mine, m-am aranjat. Știam că le voi atrage atenția prin ținută și dintr-o dată am avut audiență. M-am prezentat un pic, ceea ce fac și acum. Prin faptul că tu le spui cine ești copiilor, face ca ei să aibă un interes, să se deschidă. Am vorbit de senzații simple, percepții, reprezentări, am făcut joculețe prin care să-i fac să se apropie, cu puțină teorie. Ei extrag definițiile din context. Ora a decurs în liniște. Au fost momente în care copiii ăia care până deunăzi păreau plini de orice altceva în afară de interes, au pus sfioși întrebări.

Iar la sfârșitul orei a venit fraza care mi-a schimbat drumul. O domnișoară de a X-a mi-a spus: „Dacă toți profesorii ar fi ca dumneavoastră, și noi am fi altfel.”

Aș fi fost în continuare manager dacă nu-i povesteam soției ce mi s-a întâmplat. Eram entuziasmat de o reușită undeva unde nu credeam că am abilități de niciun fel și ea a spus că mi se potrivește mult. Noi nu avem copii și a contat că e o zonă în care aș putea să dăruiesc toată iubirea pe care nu am unde s-o direcționez. Trei ani m-am gândit la ce mi-a zis fata asta și am căpătat elan. 

Mi-a luat trei ani pentru că eram un om care s-a perfecționat să facă bani, să conducă oameni. Să pleci de la 5.000 de euro la 800 de lei – cât am avut primul salariu de profesor – e o diferență, indiferent că ai și alte activități care generează un profit. Când am fost 100% convins că asta vreau să fac, nu m-a mai interesat salariul.

Înainte de examenul de titularizare am avut inspecția la clasă. S-a întâmplat la Liceul Teoretic „Ion Barbu” și după ce am terminat lecția, toată clasa m-a aplaudat. Era o profesoară care mi-a spus că de 20 de ani de când e în învățământ nu a văzut așa ceva. Am predat relațiile interpersonale, nimic special. Le-am explicat care este relația de iubire în adolescență și nu numai, cum se formează. Lucruri clare din psihologie. Am ținut lecția cum am știut eu, nu teoretic. Asta i-a fascinat pe toți. Înțelegeau niște lucruri, etapizarea relației este importantă: începe prin îndrăgosteală și se termină prin despărțire, în majoritatea cazurilor. Ori crapă unul, ori se rup amândoi din relație din cauză că nu mai e iubire, dar trebuie să înțeleagă că nu e ieșit din comun când se întâmplă.

Profesoara care a stat la inspecție mi-a dat o carte de metodologie pentru examenul scris. Deschizând-o, mi s-au sterpezit dinții. Cum să învăț și să mă ghidez în expunere după inepții? Era o metodologie de acum 40 de ani. Nu doar că nu corespundea, mi se părea că mă scarpin invers. Am apărut ultimul pe listă cu o medie de 7 și ceva, după ce am scris la examen 16 pagini din ce am vrut, nu ce-mi cereau ei.

La repartiție am prins șapte ore, câte mai rămăseseră. Norma e de 18, dar eu cu șapte eram mai bucuros, cred, față de toți ceilalți. Aveam la Viilor, la Liceul Teoretic „Dimitrie Bolintineanu”, care era aproape de Viilor [dar eu stau în Bucureștii Noi] și la Colegiul Tehnic Feroviar „Mihai I”, undeva în Crângași, hăt în câmp, la calea ferată. Era un liceu mai degrabă sportiv, unde se miza pe oropsirea limbii române și chiul, dar într-un final noi ne-am înteles bine.

Nu i-am considerat niciodată copii mai slabi [pe cei de la Feroviar]. Factorii care influențează personalitatea, educația, mediul sunt diferiți. Copiii provin din niște medii în care nu e vina lor că s-au născut și ce construiesc în anturaj e din cauza unor lipsuri evidente pe care le au. Rolul meu e să acopăr niște goluri – și asta am făcut. Ei au sesizat și au venit de drag – nu al materiei, ci de al relației cu mine, pentru că în prima oră când ne întâlnim, facem cunoștință. Astăzi vorbesc despre mine, mă cunoașteți voi pe mine și data viitoare încep să vă cunosc eu pe voi. Asta nu li s-a întâmplat niciodată. Ei nu știu lucruri despre părinții lor, darămite despre altcineva. Le atragi atenția iar apoi sunt dornici să urmărească dacă ai spus adevărul, pentru că li se pare că ești ieșit din context. Asta îmi dă mie voie să-i deschid și să-i fac să termine cu iataganele alea pe care le au cu un profesor nou. Dacă știi să te faci plăcut, te asimilează și nu mai contează că ești rotunjel, că ai chelie sau îți stă nasul într-o parte.

Când sunt acolo, transpir tot, am emoții și după cinci ani. Emoția mea este nativă pentru că sunt pasionat de tot ce fac și din fire sunt un super emotiv. Datorită sensibilității excesive, pot să construiesc. Și dezvoltăm împreună.

Fiecare clasă este altceva și nu vorbesc la fel de la una la alta, pentru fiecare e important altceva. Dacă ești la fel pentru toți și monoton, ei nu cred că ești pentru ei acolo.

La a doua oră, îi pun să scrie cinci calități și cinci noncalități și să începem să vorbim pe baza lor. Sunt lucruri simple – omul are tendința să spună prima oară despre el lucrul cel mai important. Eu devin interesat și atunci încep să se deschidă. Apoi, o parte din informație e teoretică, dar se termină ora aplicând lucruri în exemple personale – ori ale mele, ori ale lor. Ei înțeleg informația și nu trebuie s-o mai tocească, pentru că acum înțeleg senzația X sau perceptia Y și ce face limbajul în legătură cu tot. În sistemul nostru, totul e încă prea teoretic și prea puțin aplicativ. Copiii se plictisesc.

Astăzi predau ca titular în Sava, Vianu și Călinescu și e greu să ajungi aici în cinci ani, mi-am dat și eu seama. De trei ori am dat examenul de titularizare [ca să iau o notă mai mare și să fiu repartizat aici]. Dacă vrei să faci performanță, înveți și ce nu-ți place. Am luat 8,5 ultima oară și am reușit.

Eu îi abordez pe copii la fel, indiferent că sunt din Feroviar sau Sava. Ce pot să schimb este vocabularul. Trebuie să vin undeva la nivelul lor de interes, să nu folosesc cuvinte prețioase. Mă conectez la nevoile lor și cobor cât e nevoie ca să fiu înțeles, fără să intru în derizoriu sau vulgarități. E important să nu faci caz de un anume nivel scăzut. Dacă tratezi elevii cu respect, vei rămâne surprins ce valori poți găsi în interiorul lor. Se conectează imediat la bine.

Eu dau rar teste teoretice, dar am fost o dată foarte curios și am dat același lucru tuturor. I-am rugat să scrie calitățile voinței, să-mi scrie o motivație din punct de vedere al piramidei lui Maslow. Predam atunci în Dinicu Golescu, în Mihai I Feroviar, în Călinescu, în Nichita Stănescu. M-am trezit că au învățat la psihologie mai mult cei din liceele mai slăbuțe. Nu le cerusem asta, pentru că noi învățăm lucruri pe care le putem pune imediat în practică și definiția senzației nu entuziasmează pe nimeni. Dar au simțit că învățând este singura formă prin care-mi pot arăta recunoștința.

Eu îi abordez cu hellooo everybody!, whats’up? Încerc să le transmit că sunt un tip bucuros. Dar sunt colegi care nu sunt de acord cu genul ăsta de abordare. Din fericire, nu reușesc să socializez mult în cancelarie – am câte o zi în fiecare liceu și în pauze mai stau cu elevii. Catalogul îl iau doar când trebuie să pun note. La mine copiii nu lipsesc, ba chiar îmi vin de la alte clase sau licee.

Pentru că predau psihologie doar într-a X-a și copiii ar fi vrut mai mult de la mine, am făcut un opțional de dezbatere și oratorie și din cinci clase la care predau în Vianu, două au optat pentru mine, chiar când părinții voiau ca ei să facă info. Am oferit până la urmă copiilor opționalul în afara orelor de program, pentru că vreau să le arăt că se poate și fără să fie în orar. Mi se pare că trebuie să le insufli copiilor un echilibru, nu să-i constrângi să aleagă.

La mine toată lumea trebuie să vorbească, pentru că forma cea mai puternică de motivație este să-ți creezi un concept despre lume și viață, iar asta vine dându-ți cu părerea. Dacă tu îți reprimi opiniile, te simți anxios și demotivat. I-am învățat să nu înceapă cu negații și să nu zică „nu”. Eu nu spun „nu”.

Dacă nu sunt de acord cu ceva, dau șansa cuiva să-și dea seama singur că există alte variante. Atunci, el nu resimte o etichetă, nici presiune. Chiar dacă spun trăznăi, omul a evoluat din trăznăi.

Promisiunea pe care le-o fac, după ce ne prezentăm, este că până la urmă o să fie mai aproape de ei înșiși. Eu am să merg împreună cu ei un an de zile și o să găsească drumul către ei și cu cât o să se apropie mai mult de ei, cu atât o să simtă stabilitate, echilibru, încredere. Ei la începutul anului vin cu frici și incertitudini. Încheiem anul cu un eseu care se numește „Cine sunt eu?”. Dacă la început n-au fost capabili să-mi scrie cinci calități, am copiii care acum au început cărți despre cine sunt. Transformi în scris o lume întreagă de frici și de reușite. Chestia asta eliberează și e mult mai ușor de ajuns la regăsiri și exteriorizări.

Căutăm toți fericirea, iar fericirea e o emoție. Durează foarte puțin și este pusă în relație cu o reușită. Ca să rămâi constant fericit trebuie să-ți găsești multe scopuri de atins. Eu, spre exemplu, sper să ies la pensie din meseria de profesor – dar asta nu înseamnă că peste șapte ani n-o să-mi deschid cârciuma mea – următorul meu vis. Copiii trebuie să se conecteze la visele lor, așa că-i încurajez și pe ei. Nu trebuie să fii inginer și atât, nu sunt profesor și atât. Am fost marinar, am fost dansator, am fost director, om de afaceri, am fost și profesor. Am să fiu cârciumar, am să fiu ce-mi mai trăznește mie prin cap.

O să fiu eu.

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.