Pumni în oglindă

Sorin o să mă rupă în bătaie. Asta e uşor de prevăzut. Mai greu de prevăzut e ce voi simţi pe parcurs şi cât timp nu o să mai calc pe acasă de frică să nu‑mi vadă mama vânătăile. Nu sunt convinsă că voi şti să încasez loviturile, nici că voi rezista până la final şi cu atât mai puţin pot să prevăd dacă mă va schimba lupta asta.

E şase dimineaţa şi nu pot să mănânc aşa devreme, dar desfac un grepfrut şi îmi fac o cafea fără zahăr care mă trezeşte ca un pumn în gură. Tonusul neobişnuit îl pun pe seama faptului că o să mă bat cu un campion în arte marţiale. Îmi iau adidaşii, două tricouri şi un hanorac, sticla de apă, abonamentul la sală şi mă îndrept spre ieşire.

Pisoiul doarme în papuci, lângă oglinda înaltă cât uşa de la şifonier. Nu‑mi plac oglinzile, dar de când merg la sală le tolerez pentru că m‑am deprins să văd prin ele şi, ocazional, să le folosesc pentru a‑mi corecta mişcările. Mi‑am spus că mă evit în oglindă pentru că îmi doresc permanent să fiu altcineva. Parţial e adevărat, dar nu în sensul de altă persoană, ci în ideea de variantă optimă a ceea ce sunt deja.

Eu sunt Ana, am 25 de ani, am lucrat aproape trei ani în publicitate, iar acum trăiesc prin scris şi fotografie. Sunt suma experienţelor mele. Cred, vreau, trebuie să pot tot ce îmi imaginez despre mine. Aşa se justifică lupta către care mă îndrept. Ce mă interesa pe mine când am decis să scriu despre antrenorul meu era să înţeleg senzaţia pe care o ai când te baţi. Răspunsul lui a fost: „Nu poţi înţelege o luptă până nu o trăieşti pe pielea ta”.

Aşa că i‑am propus să‑mi arate.

*

Sorin Marian Geană are 24 de ani și face Ashihara Karate de 13 ani. S‑a apucat după ce sora lui a venit acasă cu un fluturaş care anunţa înscrieri la un curs. Cât a fost junior s‑a antrenat la Şcoala Generală Nr. 111 din Bucureşti, iar după 18 ani şi‑a luat pregătirea pe cont propriu. Se antrenează la fel şi astăzi, deşi nu trăieşte din karate. În România, sportul e mai degrabă pasiune decât profesie şi, din acest motiv, devine greu să faci performanţă. Sorin a reuşit totuşi să facă din karate o bază fără de care nu ar putea să‑şi facă meseria de instructor sportiv. Are şi calificarea necesară pentru a preda educaţie fizică în şcoli, dar e o decizie pe care încă o cântăreşte.

În 13 ani a adunat 17 medalii, majoritatea la campionate naţionale de Ashihara Kata, luptă demonstrativă care implică un adversar imaginar, şi Ashihara Kumite, stilul în care vom lupta noi azi: o luptă cu adversar real.

Printre medaliile naţionale la kata se numără locul I pe echipe în 2011, locul II la individual în 2011 şi 2010 şi un loc I la individual în 2005. La kumite are o medalie de bronz la Campionatul European din 2009, trei de argint şi patru de bronz la cele naţionale. În noiembrie va participa pentru prima dată la Campionatul Mondial de Ashihara Kata. Are centură maro cu tresă neagră, următorul nivel fiind centura neagră.

Nu îi place să vorbească despre medaliile lui, iar când o face e modest: „Dacă e să faci un grafic, eu sunt second best sau third, deci mereu am gustat din ce înseamnă să iei bătaie sau ce înseamnă să se poată mai bine. Dar cum expertul e ăla care a făcut toate greşelile, vreau să cred că toate astea au şi o parte pozitivă”.

*

Sunt în sală de două minute, când îl văd pe Sorin coborând scările. Își organizează bine timpul, probabil şi pentru că la orele lui fiecare secundă contează. Înţelegi repede asta când fiecare secundă doare. E blond cu ochii albaştri, tuns scurt şi sculptat. E exact ce ne spune cel mai des în sală: „Spatele drept, abdomenul tare”.

Îşi dă ghiozdanul jos şi, în timp ce mai vorbim una alta, îmi aruncă tibierele şi începe să‑mi lege mâinile cu faşe de antrenament roşii, lungi de două-trei metri, pe care luptătorii şi le prind singuri. Îl privesc cum îmi înfăşoară mâinile ca pe un bebeluş adormit. Are mişcări precise şi capacitatea didactică de a‑şi performa lecţiile. „Într‑o luptă, cel mai evident lucru e că o să fii lovit. E cel mai uşor”, îmi spune. „Mai puţin evident e că trebuie să loveşti şi tu.”

Faşele pe care mi le pune sunt ale lui. Mă întreb câţi pumni a dat cu ele. Mă întreb dacă sunt roşii ca să nu se vadă sângele. Mă întreb dacă e conştient de mine pentru că îl aud vorbind ca pentru o sală întreagă:

„Într‑o luptă trebuie să ai atitudine. Nu eşti pregătit să te lupţi, nu lupţi. Nu poţi să spui nu pot sau nu vreau. Iar dacă ai luptat, lupţi ca să ce? Nu lupţi ca să îl baţi pe cel din faţa ta, să‑l laşi lat, lupţi ca să te educi tu pe tine, ca să îţi găseşti nişte slăbiciuni şi să îl ajuţi şi pe adversarul tău să şi le recunoască pe ale lui. Un sac nu‑ţi arată niciodată unde ai greşit. Omul, da.”

Îmi zice să păstrez hanoracul; o să îmbrac kimonoul pe care mi l-a adus peste el, ca să nu mă zgârii. Tot el mă îmbracă, îmi leagă centura şi se pune jos ca să îmi pună tibierele. Măcar pe astea vreau să mi le pun singură. Deşi mă simt manevrată, nu e un sentiment rău pentru că am încredere în omul care mă manevrează.

 În timp ce mă descalţ, mă întreabă ce aşteptări am. Sorin mereu întreabă ceva. Nu vine niciodată să recite un antrenament, vine să se adapteze la oamenii care au venit să îl facă. Îi spun că am venit să învăţ ceva, să trec printr‑o experienţă care să mă ajute să mă înţeleg mai bine.

Abia am început să ne încălzim şi deja mă incomodează echipamentul. E atât de cald încât am senzaţia că mă plouă pe şira spinării. Facem câteva exerciţii şi ajungem la unul pe care îl urăsc. Trebuie să stau în genunchi cu labele picioarelor perfect întinse, până la vârfuri şi din poziţia asta să ajung în două picioare printr‑o săritură. Îi spun că nu pot şi mi‑o taie scurt: „Dacă mai aud o singură dată nu pot, antrenamentul ăsta se încheie aici”.

Mă întreb dacă îşi dă seama că nu m‑am bătut niciodată. Nici el nu s‑a bătut niciodată în afara ringului. Mi‑a povestit că prima dată când a pus pe cineva la podea cu o lovitură de picior, a îngheţat de frică; avea 13 ani şi se întâmpla în timpul unui concurs: „Înveţi să lupţi ca să nu fii nevoit să lupţi niciodată, iar atunci când o faci în afara sălii eşti un învins, indiferent cine rămâne în picioare”.

Am terminat încălzirea şi îmi zice să‑mi strâng centura mai bine. Vede că nu percutez, vine la mine şi mi‑o strânge el cu o singură smucitură. E rece şi tăios ca un bisturiu şi am senzaţia că se uită la mine ca printr‑un geam murdar. Începe să se mişte circular pe măsură ce îmi explică regulile. Avem şase runde a câte trei minute fiecare. „În fiecare rundă o să‑ţi dau o temă. În prima repriză o să ai două lucruri de făcut: o dată să te mişti, doi, să loveşti.”

Mă simt ciudat, am corpul încălzit, dar relaxat şi nu reuşesc să articulez pumni şi picioare. Tot ce se aude în sală e vocea lui: „Loveşte‑mă că dacă nu, dau eu”. „Mişcă‑te lateral, nu‑ţi lăsa faţa descoperită, nu‑ţi lăsa abdomenul expus.” „Nu da cu dosul palmei, ai pumni.”

Deocamdată Sorin e doar o ţintă, nu caută să mă bruscheze, nu caută să mă surprindă, vrea să mă scoată din inerţie, să mă facă să lovesc. Mă loveşte uşor de câteva ori, cât să îmi arate că poate ajunge la abdomenul meu, că îmi poate atinge braţele, picioarele. Am senzaţia că propriul corp nu mă ascultă, că îmi lipseşte instinctul ăla animalic care te face să ripostezi. Mă simt ca într‑un apartament prea mare, pe care nu reuşesc să îl umplu, iar Sorin bate la uşă cu fiecare lovitură uşoară. O să spargă uşa dacă nu ies să‑i deschid.

„Mai ai 10 secunde, loveşte”, îmi comandă. „Loveşte! Loveşte! Loveşte!”

Termin repriza cu o rafală de pumni prin care încerc să îi ajung la abdomen, străduindu-mă să‑mi amintesc unde e ficatul. Umerii lui mă blo­chează de fiecare dată şi, în timp ce efortul meu se face pulbere, adversarul meu rămâne de piatră.

În trei minute n‑am reuşit să dau niciun pumn decent. Deja mă dor mâinile şi gâfâi ca după 10 kilometri de alergare. Să dai în Sorin e ca şi cum ai lovi într‑un zid. „Tine pumnii strânşi pentru că rişti să ţi‑i rupi”, îmi explică. Apoi îmi zice să respir, să nu beau multă apă şi mă întreabă dacă mă doare ceva.

E prima şi ultima dată când aud întrebarea asta până la final.

*

Întotdeauna mi s‑au părut ciudate costumele de karate, dar pe el arată firesc. Îi văd prin deschizătura kimonoului abdomenul, pectoralii, îi ghicesc umerii şi mă întreb câte lovituri trebuie să dai ca să te zideşti aşa. Îmi amintesc după‑amiaza de iarnă în care l‑am văzut prima dată. Era pe holul principal al sălii la care tocmai îmi făcusem abonament, stătea în genunchi şi îi lega kimonoul unui băieţel de jumătate de metru.

Mi‑am făcut abonament la sală pentru că îmi doream să slăbesc drastic, atât cât să îmi fie milă de mine când mă uit în oglindă. Aveam probleme cu mine şi le‑am legat de fizicul meu. Aş fi putut să mă înfometez, dar nu e stilul meu. Dietele sunt pasive, iar eu sunt explozivă. Ştiam asta de la turele nesfârşite de alergare şi de la plimbările cu bicicleta, lungi cât o noapte. Mişcare făceam deja, patru ore de street dance pe săptămână, dar nu mă mai satisfăceau. Aveam nevoie de un efort devastator care să mă purifice psihic.

L‑am găsit într‑o sâmbătă, la tae bo. Ajunsesem devreme, sala era goală şi îmi legam plictisită şireturile. Când Sorin a intrat pe uşă a venit și m‑a întrebat dacă ne cunoaştem. Era primul instructor care venea să se prezinte şi să mă întrebe cum stau cu antrenamentul. Nu eram suficient de antrenată pentru mişcările pe care le predă el şi încă îmi lipsea capacitatea de a face corect un exerciţiu, dar mi‑a plăcut ora şi am tras tare. După vreo două luni n-am mai putut să merg la sală sâmbăta, ajungând să-l văd pe Sorin numai pe holuri sau să îi aud vocea din afara sălii. Asta până când am văzut că vinerea predă ceva numit Extreme Fitness. La prima lecţie, m‑a rupt în două.

M‑a învăţat în ultimele luni că gradul de toleranţă al omului este direct proporţional cu intensitatea şi calitatea experienţelor lui. Asta e toată chimia puterii. În viaţă e important să fii puternic, dar mult mai important e să te simţi puternic. Iar ca să te simţi puternic trebuie să depăşeşti limitele pe care ţi le impune propria minte. Asta a făcut Sorin cu mine şi asta face cu toţi cei care îl lasă şi îi înţeleg metoda: îi inspiră și îi face să se simtă în siguranță cu sine.

*

Acum vreau să loveşti şi cu picioarele”, îmi zice la începutul celei de‑a doua runde. Se agaţă de mine, ca să mă provoace. Parcă am ceva mai mult curaj să lovesc, dar nu o fac cum trebuie, nu anticipez, nu caut puncte slabe, lovesc la întâmplare şi pumnii mei se înfig în umerii lui ca o îngheţată în bordură.

„Ce ai cu umărul meu? Acolo e punctul meu slab? Acolo ai simţit tu că e punctul meu slab? Şi nu întoarce spatele! Dacă ai căzut sau ai întors spatele, ai murit. Întotdeauna faţa la mine.”

Nu‑mi controlez mişcările şi mă simt slăbită. Începe să mă lovească mai serios decât până acum şi fiecare lovitură a lui mă împinge atât de puternic în lateral, încât e nevoit să întindă mâna după mine ca să rămân în picioare şi să pot încasa în continuare. El funcţionează probabil la 10% din capacitate, dar în mine durerea coboară în tot corpul, indiferent de punctul de contact. Cu fiecare lovitură mă simt mai agresată şi începe să clocotească în mine un fel de furie; nu împotriva lui, ci împotriva mea. Din cauza ei îmi tremură mâinile, iar pumnul drept e deja umflat la baza degetelor şi se învineţeşte.

Îmi dau seama că s‑a terminat runda pentru că în loc de lovituri, încasez comenzi: „Scutură‑ţi braţele, scutură‑ţi picioarele. Respiră. Fără apă runda asta”.

Mă usuc de sete, dar las sticla din mână şi merg uşor prin sală, ca să rămân în mişcare. Fără să vreau, îmi descopăr faţa în oglindă şi îmi dau seama că nu mă recunosc. Spre deosebire de hainele obişnuite care se mulează pe corp docile, kimonoul e rigid şi nu face compromisuri – se aşteaptă să îl umplu, să fiu în stare să îl port, iar eu îl simt larg, deşi am un maieu şi un hanorac pe dedesubt. Am părul ud, iar toată apa asta îmi curge în şiroaie pe faţă, alunecă pe gât, apoi pe piept şi o simt în cel mai mic detaliu până la mijloc, unde centura kimonoului nu mai lasă nici un milimetru între haine şi piele. Am ochii vineţi pentru că mi‑a curs rimelul. Arăt ca un puzzle care se fărâmă, vulnerabilă, caraghioasă şi totuşi puternică pentru simplul fapt că sunt aici, în faţa oglinzii, într‑o altă luptă decât cele cu care sunt obişnuită.

 „Dacă simţi că ceva e pe punctul de a se rupe, spui stop, OK?” Mă întorc spre el şi văd că mă studiază. Îmi zice că s‑a terminat încălzirea şi începe lupta, aia adevărată. „Ştii să ţipi?” „Da, ştiu să ţip”, îi răspund.

Îl văd că face câteva mişcări simple suprapuse cu nişte cuvinte japoneze pe care nu le înţeleg şi apoi îl aud eliberând un tunet de luptă care mă mir că nu sparge ferestrele. Îmi zice să fac acelaşi lucru. Reiau mişcările, dar în momentul în care trebuie să ţip, îngheţ. Am mare nevoie să ţip şi tocmai de‑aia mă înfurie blocajul asta. Ca să câştig timp, îl întreb dacă ţipătul trebuie să fie din stomac. Îmi zice că nu‑l interesează. Nu mai are răbdare, mă presează şi începe să mă numere: „5, 4, 3, 2, 1”.

„Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!”

Întotdeauna funcţionează numărătoarea inversă la mine.

*

Runda trei începe violent. Sorin nu mai aşteaptă să‑l lovesc, dă direct. Pumnii lui mi se opresc în umeri şi tangenţial în abdomen. Am senzaţia că îşi cenzurează loviturile în abdomen. Cu toate astea, mă chinui să‑l ţin încordat şi constat că am o durere de coastă chiar în dreptul inimii. Nu mai sunt sigură că localizez corect durerea, dar ştiu că e undeva acolo. Îmi pare că Sorin devine din ce în ce mai agresiv. Loveşte în combinaţii de pumni şi picioare, mă dezechilibrează, mă pune la podea, mă ridică şi apoi o ia de la capăt. Dintr‑o dată nu mai ştiu cine dă în mine pentru că în mod sigur nu e Sorin pe care îl ştiu. Mă sperie şi încep să mă întreb ce caut aici. Până să‑mi răspund, o lovitură de picior îmi retează coapsa stângă. Încerc să mă ridic, dar mă dezechilibrez uşor şi nu pot să mă agăţ de nimic pentru că adversarul meu e alunecos ca un şarpe şi dur că un bloc de ciment.

„Sus, scopul tău e să câştigi, rămâi în picioare.”

Mă simt bine jos pentru că nu mă mai loveşte şi nu vreau să mă ridic.

„Ridică‑te! Ai 10 secunde să te ridici. 10, 9, 8, 7…” Bolborosesc ceva, dar pe înregistrare nu se aude decât „Gura, şi dă‑i drumul”.

Sunt înapoi în picioare. Îmi arde una şi mă întreabă de ce nu lovesc. Îi zic că nu pot, că mă dor pumnii, dar mi‑o retează din nou: „Nu mă interesează. Aici nu ai venit să‑mi spui ce te doare, ce nu te doare”.

Dau câţiva pumni şi fac un pas înapoi. Mare greşeală. Mă las descoperită şi mă loveşte, apoi mă trânteşte iarăşi la podea. Tot el îmi controlează şi căderea, ca să nu‑mi rup ceva. Acum că m‑a pus jos, îmi zice să mă ridic, numai că nu mai pot. E atât de puţin aer în sala asta imensă, aş vrea să pot inhala mai mult, dar nu am cum şi simt că mă sufoc.

„Dacă nu te ridici tu, te ridic eu.”

În doi timpi şi trei mişcări mă pune în picioare şi îmi strigă să mă mişc, să lovesc şi să nu uit de echilibru. Îl lovesc cu piciorul în coapsă şi încerc să ajung cu pumnii la abdomenul lui, dar mă ia prin surprindere şi sunt iar jos. Mă ridic singură de data asta şi mă năpustesc iraţional spre el. Lovesc cu tot ce pot şi respir greu ca un animal rănit. Mă opresc la fel de brusc cum am început, pentru că mă ia ameţeala şi când mă dezmeticesc sunt iarăşi la podea.

Îl caut pe Sorin cu privirea, dar înainte să‑l găsesc, îl aud: „Mai ai trei reprize”.

*

Tot ce‑mi trece prin cap e că n‑am fost bătută aşa în viaţa mea, deşi am încasat mult. Nu fizic, dar fizic e mai uşor de controlat pentru că asupra unei dureri exterioare acţionează timpul dacă nu poţi acţiona tu.

Cam tot ce am auzit de la Sorin mi‑am zis singură de multe ori: rămâi în picioare, loveşte pentru că alt­fel vei fi lovită, nu te expune pentru că o să fii rănită în cel mai vulnerabil punct, închide‑te, respiră, pur şi simplu respiră pentru că eşti tot ce ai. În comparaţie cu acea durere interioară, invizibilă, acum sunt fericită la podea cu picioarele umflate de vânătăi şi cu braţele căzute ca nişte aripi frânte.

Rănile vin din două părţi: ne rănesc ceilalţi şi ne rănim singuri. Ceilalţi o fac prin lovituri directe, prin eschive, prin manevre la care nu te aştepţi în momente în care laşi garda jos. Ceilalţi dispar din ring mai devreme sau mai târziu, dar de noi înșine nu scăpăm niciodată. Lupta e despre a‑ţi supravieţui ţie însuţi şi abia apoi despre a‑i supravieţui adversarului. Iar lupta creează dependenţă pentru că îţi arată că, dacă rămâi mult timp în acelaşi loc, nu mai evoluezi. Trebuie să rămâi în mişcare, să îţi rafinezi tacticile şi la final să rămâi doar tu, un tu superior celui care a început lupta.

*

Nu ştiu cât trebuie să ţină pauza, dar deja îl aud: „Eşti gata?”. „Încă puţin”, îi spun şi mă întind după apă. „Aşa zic oamenii toată viaţa, încă puţin. Treci aici şi lasă apa, după aia o să‑ţi vină să vomiţi.”

Sunt deja în gardă şi încerc să mă mişc mai calculat, deşi plămânii urlă în mine. Sunt atentă doar la părţi din corpul lui şi îmi fug ochii de colo colo urmărind mişcări. Dintr‑o dată ni se întâlnesc privirile şi vreau să‑l forţez să mă vadă. Pe mine, Ana, nu un adversar oarecare. Trişez şi îi prind privirea ca atunci când îi blochezi braţul cuiva şi i‑l răsuceşti la spate ca să nu mai mişte. Mă uit fix, în timp ce el clipeşte constant. Poate că‑l dor ochii de atâta strânsoare, poate că se simte încolţit, poate că e furios că îşi aminteşte cine sunt şi îmi pierd statutul de manechin care încasează. Sau poate că nu e nimic, dar ce e sigur e că prădătorul din el s‑a retras.

„Dacă te uiţi în ochii mei, nu‑mi mai vezi picioarele”, îmi spune. Replica asta îmi sparge concentrarea, iar el pare uşurat că se poate uita în altă parte.

Reia controlul şi îmi spune pentru a nu ştiu câta oară să‑l lovesc, apoi îmi zice să mă apăr, să gândesc; dintr‑o dată, înţeleg altfel ce‑mi cere. Cred că e prima repriză în care vreau să‑l lovesc, în care îmi propun să‑l lovesc cât pot eu de tare, acum cât încă mă mai ţin pe picioare.

Încerc să intru în el, încerc să dau şi să dau şi să dau fără să simt durerea din pumni. Proiectez şi câteva lovituri de picior, dar picioarele mele nu colaborează fluid cu pumnii şi asta îmi fragmentează atacul. Sorin profită şi îmi arată unde am greşit cu o lovitură de picior apoi trage de mine, mă dezechilibrează şi cad în genunchi. Încă mă poate zdrobi fizic, dar îl simt mai moale decât runda trecută şi, nu ştiu de ce, dar nu mă mai simt dominată.

*

Ca să scoţi campioni trebuie să sacrifici oameni, trebuie să‑i ţii 15 ani în cantonament, trebuie să‑i baţi bine, trebuie să‑i limitezi psihic să gândească doar pe luptă.” Aşa îmi explică Sorin de ce nu îl atrage o carieră de antrenor, de ce nu crede în competiţii și nu pune preţ pe medalii. Îmi povesteşte şi că în templele shaolin oamenii duc o viaţă extraordinară pentru că fac sport pentru ei, pentru a se dezvolta şi pentru a trăi în armonie. Când sportul devine un mijloc de a face bani, o industrie şi nu un mod de viaţă, ajungi să ai knockout la copii de 7 ani şi concursuri de full contact la copii sub 10 ani.

„Să dai şi să iei pumni şi picioare în cap la 10 ani… Ce ştie copilul ăla la 10 ani? O să crească un pitbull, un câine de vânătoare. Adu raţa şi cam atât.” Sorin a gustat din toate astea cât să înţeleagă de ce trebuie să se diferenţieze şi ce trebuie să ia din sport pentru a rămâne în echilibru cu sine. „Revelaţia pe care o am în fiecare zi, în fiecare clipă, este că trăiesc alături de tot ce este în lumea asta, că a fi este totul şi că eu şi cu tine suntem o mică mare parte din acest tot.”

În sală, Sorin traduce acest echilibru în a‑ţi alege obiectivele în funcție de ce poţi să faci; nu de cum vrei să arăţi. Dacă mă mişc bine şi corect, ajung la un punct în care mă pot baza pe corpul meu. Iar un corp antrenat e un corp sănătos şi, implicit, un corp frumos. Sălile de sport sunt temple în care lumea vine şi se roagă să slăbească sau să‑şi mărească masa musculară. Dar ca să slăbesc pot să nu mănânc două săptămâni şi rezolv problema. E valabil şi pentru masa musculară; suplimentele pot munci în locul meu. Numai că, făcând asta, corpul meu nu câştigă nimic. Doar pierde. Nu capăt forţă, nu îmi cresc rezistenţa, gradul de tonifiere sau mobilitatea, nu mă detoxific, nu învăţ să mă relaxez. Sportul inteligent e acela prin care fac eforturi să îmi cunosc corpul la fel cum mă străduiesc să ştiu mai multe despre lume.

Cumva, toate astea m‑au făcut să suport mai bine faptul că încă nu mi‑e milă de mine când mă uit în oglindă, aşa cum îmi propusesem. Am slăbit, dar nu atât cât îmi doream, şi uneori mă întreb dacă o să‑mi fie vreodată suficient ce văd în oglindă. Singurele mele momente de pace sunt atunci când fac sport şi toate bucăţile din care sunt făcută trebuie să se supună aceloraşi comenzi. Vin la sală pentru că mă simt bine şi pentru că, paradoxal, aici felul în care gândesc, simt şi trăiesc se vede în oglindă mai mult decât cel în care arăt.

*

Înainte de penultima rundă, îi spun că nu cred că mai rezist. „Nu te‑am întrebat dacă mai poţi, dacă mai vrei, dacă mai ai chef”, îmi răspunde şi îmi face semn să mă apropii. Îşi scoate mănuşile negre, din piele, cu degetele tăiate, şi mi le întinde ca să mi le pun eu. Am pumnii roşii, umflături la baza degetelor şi îmi tremură mâinile. Nu pot să mi le pun singură aşa că mi le trage el până la încheietură: „Încă mai vreau să poţi să scrii”.

Runda cinci trece altfel – nu‑mi mai amintesc decât lovituri primite şi date. Căzături apoi, multe căzături. La o singură cădere îl aud că mă întreabă dacă renunţ, iar eu zic „Nu!”, în timp ce mă prăbuşesc pe sacii de box din spatele sălii.

„De ce eşti jos?”, mă întreabă. „Crezi că se termină? Nu e ca şi cum când atingi solul poţi să iei pauză. Când eşti jos, tot ce s‑a întâmplat până acum devine de o sută de mii de ori mai greu. Îţi iei pumnii în cap, picioare în gură. De‑aia, orice s‑ar întâmpla rămâi în picioare.”

Să fii puternic înseamnă să supravieţuieşti. Până la urmă, lipsa puterii se traduce în lipsa unei capacităţi: nu am forţă, nu am viteză, nu am inteligenţă. Ca atare, undeva pot să cedez şi să fiu strivită. Eşti puternic, exişti. Nu eşti puternic, nu exişti.

Înainte de ultima rundă, puterea mea e despre a rezista şi, la limită, despre a fi. Pentru că da, a fi înseamnă a fi încolţit, iar când eşti încolţit, faci totul să supravieţuieşti.

*

Când să începem ultima rundă, mă întreabă cum mă gândesc s-o abordez. „În mod normal, ar trebui să dai tot ce ai mai bun”, îi zic, trecându‑mi mâneca peste faţă ca atunci când vrei să vezi ceva mai clar. Imediat ce l‑am rostit, îmi e ruşine de răspunsul ăsta. Sunt obosită.

– Lasă clişeele şi ce se întâmplă în jurul nostru.

– Trebuie să rămân în picioare.

– Nu ce trebuie, ce vrei tu.

– Să câştigi, presupun că asta vrei.

– Ieși din stereotip. Te întreb ce vrei tu.

– Să nu mai zic nu mai pot niciodată.

– Ai folosit trei negaţii într‑o frază şi acum îţi pare rău.

Nu‑mi părea rău. M‑am exprimat prost, ce‑i drept, dar chiar asta îmi doream: ca la final să cred că mai pot să încasez, că mai pot să dau.

Suntem iarăşi în poziţii, dar de data asta eu lovesc prima şi încerc să îmi împing corpul în fiecare lovitură. Mă agăţ de el, îl trag de kimono şi încerc să lovesc de parcă inima mea bate în pumni. Cad. Cad de multe ori. Numai că de data asta mă ridic singură şi nu‑l mai las să vorbească. Pe înregistrare se aud doar pumnii şi nu pot să scriu prea mult despre pumni şi durere, pentru că Sorin a avut dreptate: unele lucruri trebuie să le simţi pe pielea ta ca să le înţelegi.

Ştiu doar că lovesc şi nu mai aştept inertă să încasez. Ştiu că încasez oricum şi ştiu că am terminat runda tot la podea, cu Sorin presându‑mi coastele. De văzut nu mai văd mare lucru, am privirea în ceaţă de la transpiraţia care mi‑a intrat sub lentilele de contact. Dar îl aud: „Runda a şasea a fost cea mai bună rundă a ta de până acum”.

---

Ana-Maria Iana a lucrat timp de trei ani în publicitate, dar astăzi se concentrează pe scris și fotografie.