Ramona/Elvira

Ramona şi Elvira sunt două părţi ale aceleiași persoane. Un singur cap, o faţă, dar două minţi complet diferite. Elvira visează, iar Ramona împlineşte vise. Elvira este deschisă iubirii, dar Ramona luptă cu iubirea. Ramona crede că Elvira este nebună şi Elvira crede că Ramona este nebună. Eu cred că amândouă sunt nebune. Nu poţi fi două persoane. Trebuie să fii doar una.

De
Fotografii de Ciara Leeming
24 aprilie 2012

Acest articol a fost publicat în DoR #8 (primăvară 2012)
Cumpără revista

Aceste fotografii fac parte din Elvira & Me, un proiect care urmărește transformările din viața Ramonei Constantin, o tânără care trăiește între două lumi – familia tradițională din România și viața nouă din Anglia. Familia îi spune Elvira, dar în Anglia e cunoscută după numele din pașaport, Ramona.

Ramona nu ar putea exista în România — locul ei este în Manchester. Este caracterul ei, ea este prea mândră. Dacă un bărbat spune ceva despre o femeie, ea îl va provoca. Aşa ceva nu este admis unei femei rome. Soţului meu îi este puţin teamă de Ramona, la fel şi familiei lui, dar englezii o iubesc.
Este prima mea noapte în România, dar aici mă simt ca cea mai oribilă persoană de pe planetă deoarece fiica mea a preferat să stea cu iubita fratelui meu, nu cu mine. Încercam să o ţin de mână şi ea mă zgâria şi lua mâna celeilalte fete. Mă simţeam de parcă cerul căzuse peste mine. Mă simţeam de parcă nu realizasem nimic ca mamă şi asta era îngrozitor. În acel moment aveam regrete că am plecat şi îmi părea rău că m-am întors.
Când am redecorat camera mamei mele, am început să mă simt mai confortabil înapoi acasă – simţeam că este mai mult a mea. Adusesem perdele şi cearșafuri din Anglia ca o surpriză – plănuisem totul în cap. Atunci când puneam cearșafurile pe pat mama m-a certat pentru că o făceam prea încet. Înapoi la micile certuri, chestii tipice dintre mamă şi fiică.
Câteodată mă simt atât de pierdută. În Manchester lucrez zi şi noapte şi chiar dacă mă simt mândră de mine atunci când realizez ceva, simt că totuşi ceva lipseşte. Ceva îmi spunea să mă duc înapoi acasă în România, să îmi văd fata şi mama. Dar, în acelaşi timp, era despre a mă găsi pe mine însămi.
Am fost foarte mulţumită de Amar în acea zi, încerca să mă facă fericită. Îmi spunea că pot să cumpăr tot ce doresc pentru familia mea. Aşa ceva nu le-ar plăcea tuturor bărbaţilor romi, să te susţină să cumperi cadouri şi să cheltuieşti bani aşa cum făceam eu. El a venit cu mine să cumpăr cadouri pentru fiica mea şi pentru familie, nu pentru el şi familia lui. A însemnat foarte mult pentru mine – a arătat că îi pasă.
Am acel pupic pe buze în fiecare zi.
Uită-te la faţa ei, este atât de mândră că are o mamă.
Sunt afară şi vând revista Big Issue, dar când mă uit la această poză observ că sunt două persoane, reprezentând cele două părţi din mine. Pe de o parte poţi observa faţa mea, dar nu foarte clară, şi mă gândesc că este Ramona. Mă face să gândesc: ce ascunde? Văd două persoane într-una, pe cineva în bucăţi, cele două părţi asemănătoare, dar foarte diferite. Cu un zid care desparte aceste două părţi. Cred că acest zid este Anglia.
În acel moment, tata mă critica şi mă tot critica şi nu mă simţeam bine. Îmi doream să dispar, să nu pot auzi ce îmi spune. Îmi doream să mor în acea secundă. Amintiri neplăcute şi care se apropiau, vorbind despre trecut, de ce am făcut asta, de ce am făcut aia. Trebuia să mă gândesc de două ori înainte să îi răspund.
La locul de muncă am câştigat un premiu. Când am văzut numele meu pe ecran, îmi tremurau mâinile şi, când m-am dus să primesc premiul, simţeam că leşin. Singurul loc unde am văzut că s-a întâmplat aşa ceva a fost la televizor, nu în realitate. Nu ştiam cum să mă comport. A trebuit să mă duc să îmi stropesc faţa cu apă şi să respir.
Aceasta este primăria din Manchester, lângă biblioteca unde vindeam revista Big Issue acum un an şi am câstigat un premiu. M-am simţit ca Cenuşăreasa în acea rochie şi a fost un moment minunat când mi-au strigat numele. Le-am spus că multe femei rome sunt tratate ca nişte sclave. Le-am spus că poate sunt prima femeie romă care a primit un premiu şi că asta arată că orice este posibil.

Acest articol apare și în:

DoR #8

Primăvară, 2012

Cumpără revista

S-ar putea să-ți mai placă:

Coronavirus, Eseuri

Eseu vizual: Eu și Emanuel

O fotografă de 20 de ani și prietenul ei avea o relație la distanță până când au intrat în autoizolare. Timp de două săptămâni, și-au documentat zilnic noua intimitate.


Fotografii de Irisz Kovacs, Emanuel Becheru
Timp de citire: 3 minute
27 martie 2020
Eseuri

După 15 ani

După ce mi-am trăit mai mult de jumătate din viață urându-mi tatăl, am decis să-l reîntâlnesc. Ca să-mi fac curaj, am scris acest text.


Ilustrație de Alin Tămășan
Timp de citire: 17 minute
23 septembrie 2014
Eseuri

4.000 de săptămâni: Alege să alegi

Munca se dilată ca să umple timpul disponibil. Tu pentru ce îți faci timp?


Traducere de Anca Bărbulescu
Ilustrație de Paula Rusu
Timp de citire: 15 minute
23 martie 2022