Răsună Valea: Orașele fantomă ale huilei

Cum arată Valea Jiului când minele se închid.

De
Fotografii de George Poqe Popescu
21 iunie 2014

Acest articol a fost publicat în DoR #16 (vară 2014)
Cumpără revista

În Valea Jiului, orașele se micșorează pe zi ce trece. Încă trei mine, din cele șapte care mai funcționează, urmează să se închidă în următorii ani. Huilă ar mai fi, dar tehnologia învechită, subfinanțarea și tăierea ultimelor subvenții pun viitorul zonei sub semnul întrebării. O alternativă la minerit n-a găsit nimeni până acum, iar infrastructura precară descurajează încercările modeste de a ajuta regiunea să se relanseze. Mulți localnici cred că Valea nu interesează pe nimeni și din cauza resentimentelor pe care bucureștenii încă le au când se gândesc la mineriade. La 15 ani de la ultima tentativă a minerilor de a veni la București, ne-am dus noi acolo să vedem cum le mai merge lor.

Mina Paroșeni, cea mai nouă și mai tehnologizată din Valea Jiului, urmează să se închidă până la sfârșitul lui 2018. Angajații și conducerea consideră că decizia nu are sens economic, cu atât mai mult cu cât rezerve de cărbune ar mai fi pentru încă 20 de ani. Ultimele investiții în utilaje s-au făcut în 2003.
Dacă exploatarea cărbunelui ar continua, ar fi nevoie de o retehnologizare a procesului de producție. În prezent, sistemul de sortare a huilei de steril e primitiv, ceea ce scade calitatea și implicit prețul încasat pentru produsul final. Viteza benzii de sortare nu poate fi reglată. Problema o rezolvă unul dintre muncitori, care petrece opt ore pe zi ajustând mișcarea materialului cu picioarele.
Dorel Iepure lucrează de 24 de ani la Mina Petrila, cea mai veche din regiune. În fiecare zi, coboară la aproape 1.000 de metri sub pământ. Cărbunele e scos la suprafață cu o mașină Siemens din 1940. Iepure se bucură că poate ieși la pensie în 2014. Condițiile de muncă sunt extrem de precare.
După ieșirea din subteran, minerii se duc la baie. La Paroșeni s-au îmbrăcat de curând pereții camerelor de duș cu faianță. Ortacii spun totuși că atmosfera încă mai amintește de un lagăr de concentrare. Munca grea și condițiile spartane creează o anume camaraderie.
Vestiarele de la Mina Petrila n-au fost modernizate. Mobilierul, pereții și instalațiile arată ca-n anii ’80. Fumatul e interzis în subteran, iar majoritatea minerilor fumează prima țigară imediat ce termină schimbul, înainte de duș.
La intrarea în orașul Petrila, șoseaua trece pe lângă un tunel de cale ferată prin care nu mai trec decât două trenuri pe zi. În schimb, localnicii folosesc tunelul ca scurtătură. De partea cealaltă sunt multe clădiri care cândva au aparținut minei și centralei de termoficare. Acum, multe au fost demolate, iar în zonă își găsesc de lucru căutătorii de fier vechi.
Valea Jiului ar avea potențial turistic, dacă infrastructura ar fi îmbunătățită. Munții Parâng și Retezat sunt la o aruncătură de băț, iar acolo s-ar putea crea facilități pentru vacanțe de aventuri, sport și observarea naturii. Deocamdată, dincolo de minerit, activitatea principală rămâne creșterea animalelor.
„Magneții”, cum sunt numiți aici căutătorii de fier vechi, lucrează cât e lumină afară ca să strângă, la sfârșitul zilei, 20-25 kilograme de metal. La centrele de reciclare primesc cam 70 de bani pe kilogram. Banii nu ajung decât de pâine și bere la PET, iar accidentele sunt frecvente.
Lucrările de amenajare a regiunii sunt, până acum, puține și precare. Localnicii se plâng că drumurile de acces se cârpesc periodic, în loc să fie refăcute la standardele de azi. Situația face ca zona să fie izolată, ceea ce o face și mai puțin atractivă.
Au fost până acum câteva încercări timide de a mai salva ceva din clădirile care aparțin minelor în lichidare și de a le transforma în muzeu. La Petrila, directorul minei, Constantin Jujan a invitat arhitecți și studenți. Însă planul a eșuat din lipsă de bani și de interes.
Pe lângă metal, oamenii din Vale adună și plastic și îl duc la reciclare. Nici din asta nu fac mai mult de 10 lei pe zi. În cartierul „Bosnia” din Petrila locuiesc foști mineri care și-au pierdut locurile de muncă încă din 1997. De atunci, trăiesc din reciclare, iar zona arată mai curat ca altele. În România, ajutorul social e de 142 de lei pe lună, mai puțin de 5 lei pe zi.
La liceul cu profil tehnologic din Petroșani, promovabilitatea la bacalaureat e sub 20%. Foarte mulți elevi abandonează școala de îndată ce împlinesc 18 ani și pleacă din zonă, dacă nu chiar din țară. De „Ziua Verde”, cine a mai rămas face curățenie în curtea liceului.
În cartierul „Dallas” din Vulcan, copiii se joacă pe acoperișurile celor șase blocuri cu zece etaje. Majoritatea părinților nu au locuri de muncă, iar „municipiul” nu oferă niciun fel de activități pentru copii. De pe blocuri se vede cum sunt înșirate orașele fantomă din Valea Jiului.

Acest articol apare și în:

DoR #16

Vară, 2014

Cumpără revista

S-ar putea să-ți mai placă:

Cale ferată într-un sat sărac
Reportaje

Pungile de sărăcie

În Baia Mare, soarta comunităților de romi e prioritară cât timp poate fi folosită ca monedă de schimb în alegeri.


Fotografii de Oana Sandu
Timp de citire: 25 de minute
20 iunie 2012
Reportaje, Educație

Bullying: Nu trece

Răul făcut de hărțuirea continuă din gimnaziu nu s-a cicatrizat nici în câțiva ani pentru două adolescente.


Ilustrații de Cristina Barsony
Timp de citire: 6 minute
27 noiembrie 2018
Reportaje, Educație

Educație sexuală, la pachet cu responsabilitate: La clasă și în spațiul public

Curtea Constituțională a României a decis că elevii ar trebui să învețe noțiuni de educație sanitară în școli doar cu acordul părinților. E o dezbatere pe care o avem de câțiva ani. Iată însă care e realitatea zilnică din școală și cum se leagă ea de dezbateri publice și decizii politice.


Fotografii din arhiva personală
Colaj de Gabriela Grozavu
Timp de citire: 18 minute
17 septembrie 2020