Răzvan Tomescu

Răzvan a fost jurnalist sportiv și a documentat opt ediții ale Jocurilor Olimpice. Avea 53 de ani când a murit de COVID-19.

De Ani Sandu
Fotografie de Raluca Mărgescu

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Obiectele care apar în fotografii au aparținut lui Răzvan și le-am primit de la familia lui pentru a le include în articol. Ascultă varianta audio a poveștii la Europa FM.

Când e la pupitru la radio, Denisa Colțea are uneori senzația că soțul ei, Răzvan Tomescu, va intra cât de curând să dea în direct știrile din sport. Ea e regizor de emisie la Radio România Actualități (RRA), adică omul care știe pe ce butoane să apese ca totul să sune bine pe post. El, prezentatorul de sport care destindea atmosfera în emisie și care i-a șocat pe cunoscuți în decembrie, când a murit de COVID la 53 de ani.

S-au cunoscut în radio, unde Răzvan lucra din 1992, și s-au apropiat după ce Denisa l-a rugat să-i cumpere bilet la un meci de fotbal, deși nu obișnuia să meargă. Era în 1996, iar România întâlnea Franța. Locuiau amândoi în Drumul Taberei. În 1997 s-au mutat împreună. Doi ani mai târziu s-a născut Dan. În 2007, și-au construit o casă în Domnești, Ilfov.

În radio lucrau unul cu altul doar când se nimereau pe aceeași tură. Acum Denisa are deseori senzația că Răzvan ar fi de fapt plecat într-o deplasare la un eveniment sportiv.

În emisie, Răzvan venea din timp, cu știrile printate în mână. Până intra în direct, mai făcea o șotie, mai spunea o glumă. Știa ce are de făcut, sportul îi era pasiune și mod de viață.

„Ce-ai mai gătit, drăguță?”, obișnuia s-o întrebe pe o colegă. Pe alta o îndemna să mai aducă la radio găluște cu prune și prăjitură cu vișine. Gurmand, dar și bun bucătar, Răzvan făcea schimb de rețete. Îi plăcea să gătească la ceaun în curte: ciorbă de burtă, iahnie, rață pe varză. Chema prietenii la masă. Grădinărea și meșterea prin casă. Era amator de Bacardi Spiced.

Când apăreau probleme obișnuia să spună: „Stai liniștit, ne descurcăm” sau „Lasă, o rezolvăm”. Colegii știau că pot conta pe el. „Cu el n-aveam nicio grijă dacă era să ia foc casa. Știam sigur că ieșim amândoi sau intră după tine”, povestește Cătălin Cîrnu, realizatorul matinalului la RRA. În ultimii ani și-au petrecut concediile împreună.

Multora încă nu le vine să creadă că a murit de COVID la sfârșit de 2020. Se pregătea să meargă la Jocurile Olimpice de la Tokio, după ce mai fusese la încă opt ediții. Era bucuria lui cea mai mare ca jurnalist. Îi plăcea cum vuiau stadioanele, că se reuneau nu doar staruri ca Roger Federer și LeBron James, ci și sportivi mai puțin cunoscuți. „Ca la Olimpiadă nu e nicăieri”, le spunea tuturor.

De mic a fost atras de sport. Își făcea cataloage cu rezultate și mici cronici. A devenit ziarist sportiv după ce a absolvit Academia de Educație Fizică și Sport, la finalul căreia a predat o vreme înot. A fost și jucător profesionist de polo la Sportul Studențesc. Și-ar fi dorit să ajungă cu echipa la Jocurile Olimpice.

Pentru că nu a reușit, oarecum trăia ca jurnalist și din prisma a cum ar fi fost să fie. Făcea sport în continuare, în special înot, dar și tenis. Uneori mergea cu bicicleta de acasă până la radio. Juca fotbal cu unii colegi în timpul liber, ca fundaș dreapta.

În deplasări, voia să vadă totul cât mai de aproape. Era să ia amendă la Wimbledon când s-a apropiat prea mult de terenul de tenis, curios cum arată gazonul pe care joacă atâția campioni. De acolo a transmis și în 2019, când Simona Halep a cucerit trofeul, un alt eveniment pe care s-a bucurat că l-a putut trăi.

„Nu avea damblaua imaginii”, spune colegul de la sport, Adrian Soare. Îl descrie drept singurul jurnalist de sport care nu avea obsesia de a fi recunoscut. La spital, când a fost internat cu COVID, n-a spus nimănui că e ziarist. A avut încredere până la final că va învinge boala. În ultimele conversații, când starea i s-a agravat brusc, spunea că abia așteaptă să scape de masca de oxigen.

După ce a murit, cel care l-a identificat a fost fiul său. Dan are 22 de ani și e jucător profesionist de tenis. Evolua la un turneu în Turcia când s-a întâmplat totul și s-a întors de urgență în țară. Intrase de un sfert de oră în casă când medicul de la spital a sunat cu vestea că Răzvan nu mai e. Dan i-a spus mamei că, dacă nu-l vede cu ochii lui, nu poate să creadă.

Cu tata mergea de mic la turnee. Își amintește cum bombănea de pe margine și îi ținea câte-un monolog de o oră când juca prost și pierdea în fața cuiva mai slab clasat. Atunci îl enerva, acum îi e dor să-l audă spunându-i că nu așa se face performanță.

„El cumva vedea prin mine ce nu reușise el să facă.” I-a și spus asta, dar mereu adăuga că trebuie să muncească mai mult să ajungă în top 100 ATP. Era visul lui Răzvan. Când Dan a devenit campion național la seniori în 2019, în preajma zilei de naștere a tatălui, Răzvan a intrat în redacția de sport cu un tort uriaș și o sticlă de whisky. „N-am să uit ochii lui atunci, de tată fericit”, povestește șeful redacției, Ștefan Alecsiu.

De când a murit, Dan vrea și mai tare să ajungă în top 100. Și-a stabilit un termen de trei ani. „O fac acuma mai mult pentru el decât pentru mine.” Deocamdată e pe locul 794 (cea mai înaltă poziție, în august 2020, a fost 764). Nu-i e ușor să joace acum. Chiar dacă de doi ani Răzvan nu-l mai însoțea la turnee, vorbeau în fiecare zi la telefon câte o oră sau două, analizau ce s-a întâmplat meci cu meci.

Îi lipsesc conversațiile. Recent i s-a întâmplat la un turneu ca în timpul jocului să i se pară că-l vede în tribune. Spune că tatăl obișnuia să-l strângă de spate când era mulțumit. Și acum simte uneori mici impulsuri pe umărul drept, ca și cum i-ar face așa în continuare.

La radio, colegii de la sport spun că fără Răzvan biroul e pustiu, că au pierdut „cel mai de echipă om”. Când își iau știrile din imprimantă, îl văd într-o poză pe perete, alături de alt coleg care a murit înainte de vreme, în 2018. Pentru Denisa e și mai greu. Și la cinci luni de la deces, se mai întâlnește cu vreun coleg care îi spune că n-a îndrăznit să o sune și-i transmite condoleanțe. Cu apropiații mai deapănă amintiri. Și îl tot așteaptă.

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.