Recunoscători: O conversație între Marius și Rareș Mariș

Conversația a fost contrasă și editată pentru claritate. Transcrierea a fost făcută de Maria Coman.

Marius: Hai să ne prezentăm amândoi.

Rareș: Sunt Rareș, pe numele din buletin, Rareș Darian Mariș. Sau mă rog, pe numele de avocat, cum ar zice alții. Am 22 de ani și m-am născut în Bârsan, am trăit în Cluj, acum trăiesc în București. Și acum facem discuția asta în Brașov, la mijlocul drumului între mine și tine. Cred că sunt cântăreț, cred că așa se spune, deși nu știu dacă e o meserie. E mai mult o pasiune din care reușesc să-mi câștig și existența. 

Marius: Eu sunt Marius, Mariș Ștefan Marius pe numele din buletin. Am 25 de ani, sunt cu 3 ani și jumătate mai mare ca tine… 

Rareș: Te și duci mai repede, probabil. Că la câtă sare mănânci…

Marius: Așa e. Foarte nesănătos, o să mor de boli cardiovasculare, ca majoritatea României. Așa… Io-s născut în Cluj, lucrez în domeniile creative și cumva îmi împart pasiunile: zona de design, în care sunt director creativ, rolul de fotograf, care-i prima mea dragoste… 

Rareș: Și FIFA-ul de pe PlayStation. 

Marius: Aaaa, erau patru. Să joc FIFA pe PlayStation cu tine, chiar dacă nu mă uit la fotbal. Și ultima, pe care am descoperit-o de curând și care este noua mea mega pasiune: regia. Lucrul care ne tot aduce împreună în ultimul timp.

Rareș: Iată, deci, ne-am găsit, chiar dacă nu mai suntem împreună.

Marius: Ce e diferit la generația noastră?

Rareș: Mamă… Asta e o întrebare complexă, cu open answer. Eu nu mă simt diferit față de alții, față de boomeri sau de mileniali sau cine mai era înaintea mea, eu fiind… Z?

Marius: Tu ești Z… Și io-s…

Rareș: La limită! Noi am crescut cu calculatorul cumva. Deci probabil că pe noi ne ajută că avem chestia asta mai nativă, de a naviga prin lumea internetului și tot ce înseamnă conectivitatea.

Marius: Eu văd niște diferențe generaționale. Aș spune un lucru bun și unu’ rău și o să generalizez.

Rareș: Te rog. Să generalizăm, așa e sănătos.

Marius: Generația noastră mi se pare că-i de departe cea mai implicată și proactivă. Ne pasă mai mult și asta vine dintr-un privilegiu pe care îl avem. Băi, avem plasă de siguranță acasă! E o generație care n-o murit de foame!

Rareș: Aici n-aș generaliza, cred că noi suntem norocoși, dar văd în emisiuni și documentare copii săraci care n-au ce să mănânce.

Marius: Cu siguranță, cred că sunt 200.000 de copii în România care încă merg flămânzi la culcare, dar strict statistic, suntem prima generație la care părinții ne-or zis: „Urmează-ți pasiunea!”, Avem o plasă de siguranță și norocul ăsta.

Rareș: Așa-i!

Marius: Și acum, un lucru rău. Reversul medaliei – și ăsta-i fix din cauza că suntem digitali și primim tot ce vrem: suntem generația cu cea mai puțină răbdare! Avem chestia asta de gratificare instantă. Orice ne dorim, să primim acum. Până și relațiile, right? Adică o relație poate să fie la un swipe distanță, ceea ce nu s-o întâmplat în trecut. Mi se pare că asta se revarsă pe piața muncii și nu știu dacă e neapărat un lucru rău, dar tinerii nu stau într-un loc foarte mult.

OK, mergem la următoarea? Hai să vorbim despre școală.

Rareș: Mie mi-e greu să vorbesc despre școală. Nu știu cu ce a putut să mă ajute în formarea asta ca om, dar nu-mi pare rău că am făcut școala, clar m-a ajutat să mă dezvolt. Eu, personal, am învățat anumite chestii. Îți faci o grămadă de prieteni și așa mai departe, dar cu siguranță sunt lucruri de îmbunătățit. Adică, eu până să ajung la facultate, nu am simțit că învăț ce-mi place, că nu făceam deloc din pasiune. Era cea mai mare corvoadă să mă trezesc dimineața să mă duc la școală. 

Marius: Te prefăceai că te doare piciorul ca să nu mergi la grădiniță, să te lase mami acasă. 

Rareș: Da, acum m-am mai copt la minte și aș putea să spun clar că, fără școală, nu ajungeam unde sunt azi. 

Marius: Dacă ai fi trecut prin sistemul privat, crezi c-ar fi fost diferit?

Rareș: La pregătirile pentru facultate aveam un coleg care făcuse școala la privat și avea o cultură generală atât de mare și îl întrebam: „Da’ de unde știi toate chestiile astea, asta învățați voi la privat?”, și-mi zicea că nu, dar cumva îți oferă atât de multă libertate și-ți stimulează atât de mult dorința de a învăța, încât te duci acasă și citești. Și profesorilor de acolo, dacă le pui o întrebare, îți răspund.

Marius: Ce ai îmbunătăți tu la școală? 

Rareș: Contextul, că pui niște copii lângă alți copii.

Marius: Ești obligat să faci parte din grupuri. 

Rareș: Clar, asta vine și cu plusuri și cu minusuri, că amândoi am avut și traume în școală, amândoi am trecut prin bullying. Nu știu dacă tu ai ajuns la consilierul ăla psihologic, mergeam la ședințe de terapie.

Marius: Ar fi trebuit să merg și eu! Tu, pentru o profesoară tâmpită și eu pentru colegi. Cred că aș putea să vorbesc o oră într-una despre școală. Pentru că am ținut discursul ăla despre educația din România când eram prin clasa a XII-a, înainte să merg la facultate, că nu voiam să merg la facultate..

Rareș: Tu ai fost de fapt primul, nu Selly, te rog!

Marius: Eu am fost primul… chiar am fost. Am mers și am tăvălit sistemul de învățământ public prin noroi, abia ieșit de pe băncile lui. Școala are incredibil de multe defecte. De la faptul că creează prăpăstii imense între copii buni și copii slabi, la curiculă, care-i învechită, la pregătirea profesorilor, că nu trebuie să faci master, trebuie să ai porcăria aia de modul pedagogic, la care poate trece oricine, că-i un căcat. Sper să cenzureze DoR aici. E un căcat modulul pedagogic. Și clar, e subfinanțată. Și nu doar salariul. Îs școli în care se face încălzirea cu lemne. 

Marius: Traumele mele nu mai țin nici măcar de școală neapărat. Știi și tu că am fost bătut în vestiare și mi se spunea încontinuu că-s prost și să mă opresc din a face orice fac. În fiecare oră de sport eram bătut cu prosoape ude.

Rareș: Tare, nu?

Rareș: Personalizează-mi puțin experiența asta. Toate punctele astea pe care mi le-ai zis, cum le-ai simțit tu? 

Marius: Încontinuu, în fiecare pauză, mi-era groază. Deci eu, în școala generală, mă bucuram mai tare de ore, decât de pauze. Eu nu așteptam să vină pauza, că mi-era frică de ce se poate întâmpla.

Rareș: Trist, chiar trist.

Marius: Îi foarte greu să spui despre un copil că e rău, poți să spui despre părintele lui că n-a făcut o treabă bună, dar nu poți să spui de un copil că e rău, mai ales de la o vârstă fragedă. În plus, nimic din ce am făcut în școala aia n-are legătură cu ce fac eu acuma. Nimic!

Rareș: Știi să scrii, știi să citești, știi să faci niște calcule matematice, care-s chestii de bază, pe care trebuie să le ai!

Marius: Bineînțeles! Sunt niște chestii de bază, dar integramele și teoremele și axiomele…

Rareș: Integralele! Atât de importante au fost pentru tine.

Marius: Să-i dea Dumnezeu sănătate la regula de trei simplă, c-o folosesc în fiecare zi, că trebuie să fac bugete la clienți. Dar sunt foarte multe lucruri care nu te ajută, inclusiv materia desen… Dacă vrei, o problemă comună, pe care am întâlnit-o la toată generația mea. Termină 12 ani și habar n-au dacă alegerea pe care o fac e bună. Niciun fel de consiliere de carieră. Man, să te ajute cineva să te descoperi. Nu te ajută nimeni.

Rareș: Ca experiență personală, în viața mea mai am o singură persoană care știu că după 12 ani de școală și-a ales cu adevărat pasiunea și facultatea. 

Marius: Dar majoritatea n-au norocul ăsta.

Rareș: Dacă e o problemă atât de sistemică, probabil e vina școlii, nu cred că e vina copilului. 

Marius: Iar în zona creativă, școala nu te lasă să crești. Arta este amazing de când am descoperit-o, din papucii mei de adult.

Rareș: Știi cum văd eu chestia asta cu creativitatea? Că eu n-am simțit că mi-au omorât creativitatea; am simțit că mi-au ignorat-o. Deci, pe partea mea cel puțin, muzica era o chestie care era inexistentă pentru școală. 

Marius: Cred că, dacă școala era un pic mai empatică și mai de viitor, am fi avut o generație de oameni mult mai buni. Mai ales în domeniile neașteptate, cum sunt cele creative. 

Rareș: I guess we will never know. Ideea e că noi am ajuns destul de bine, așa, cu resursele pe care le-am avut.

Marius: Dar nu e meritul școlii, cu siguranță!

Rareș: La foarte cald, cred că le-aș mulțumi părinților că au știut să fie fair când a venit vorba de școală. Și, în același timp, le mulțumesc că mi-au oferit și libertatea de a mă dezvolta și de a face ceea ce-mi place, pentru că, probabil au fost singurii adulți din jurul meu care m-au susținut să fac muzică. Am mai cunoscut părinți de copii care aveau pasiuni, care voiau să se facă cântăreți și cărora le era mult mai rău acasă. 

Adică e OK să cânți la două concursuri cât ești copil, dar dacă treci de 14 ani, copile, să te gândești: Fă-te inginer, fă-te avocat, dar nu te face muzician! 

Mama e jurist, tata e jurist, n-aveau nicio legătură cu muzica. Susținerea lor a fost o susținere morală și o susținere financiară până la urmă. Și, în rest, ne-au dat aripi să creștem, dar nu ne-au spus unde să zburăm. 

Marius: Băi, eu cred că suntem al naibii de norocoși. Nu suntem copii de bani gata, adică vreau să vă dau un pic de context despre părinți, pentru că merită multe laude.

Rareș: O să spui celebra poveste cu farfuria și cu cele două furculițe?

Marius: Da, da! Mama a venit la facultate să facă Fizica la Cluj și tata o fugit după curul ei și ei or venit la Cluj exact cu un bol, două furculițe și tigaia aia făcută de bunicul în fabrică, pe care încă o avem și încă ne fac părinții cartofi prăjiți în ea. Adică or pornit de la nimic, s-or zbătut: până în clasa a II-a am stat în chirie. 

Și după aia s-o întors tata din State, după ce-o mers să muncească doi ani jumătate și ne-am mutat în primul nostru apartament. Patru oameni într-un apartament cu o cameră. Dar o contat super mult să vezi asta și cred că de asta îs cu atât mai recunoscător, că am reușit să avem stabilitatea pe care o avem, s-o ducem așa de bine. 

Rareș: Clar și foarte important, că ziceai tu că democrația nu se face pe stomacul gol. Nici pasiunile nu ți le poți urma pe stomacul gol, n-ai cum.

Marius: Adică n-or fost juriști dintotdeauna, chiar dacă amândoi acuma îs. Suntem dintre copii norocoși din România, care au trăit într-o casă în care au avut suport emoțional super bun și care a fost destul de sănătoasă. Puteam oricând să cerem ajutorul, dar ne lăsau mai întâi să dăm cu capul. Ne lăsau să cădem, că era important pentru ei să reușim pe cont propriu. Ne luau și ne pansau la final și cred că independența asta super puternică, mereu combinată cu plasa de siguranță, o fost mega sănătos. 

Rareș: Bun, clar, deci suntem recunoscători că azi facem ceea ce facem…

Marius: Tragi concluziile la fiecare capitol, ca să trecem la următorul?

Rareș: Păi nu, dar trebuie să leg și următoarele subiecte.

Marius: Ai zis foarte frumos, că ne-or dat aripi, dar nu ne-o zis unde să zburăm. 

Rareș: Corect, și cumva azi facem ce facem datorită lor, dar din nou, au avut și ei momente în care erau cât pe aici să ne inhibe cumva toată creativitatea asta.

Marius: La început au încercat să ne convingă spre aceeași facultate, că amândoi știam cumva din casă despre zona juridică. Eu cumva am refuzat categoric și nu doar că n-am vrut să merg la Drept, unde tu ai mers, dar eu n-am vrut să merg la nicio facultate. 

Am început să fac fotografie din clasa a X-a, am avut primul primul internship în design prin clasa a XI-a? Adică, eu îs deja director creativ, pentru că am opt ani experiență în zonele astea. Și pentru mine ăla o fost anu’, de după liceu, când am zis că nu vreau să mă duc încă. O trecut primul an, părinții or zis „du-te la ceva, numa’ du-te”, right? Și am dat la facultate. 

Rareș: Să ai o diplomă și tu! Cum ar zice maestrul Hagi, e într-adevăr mai bine s-o ai, decât să n-o ai, știi ce zic? 

Marius: Cum știi tu bine, când dai la o facultate, se intra pe media de la Bac, dar la Drept este și probă?

Rareș: Da, este și admitere.

Marius: La Publicitate era doar media de la Bac și logica spune că ăia cu medii mai mari ar trebui să intre la buget, nu? Și ăia cu mediile mici să intre pe locurile de la taxă, pe locurile care rămân, right? 

Rareș: Așa ar fi normal.

Marius: La noi trebuia să alegi buget și taxă și dacă-ți puneai amândouă și nu intrai la buget, mergeai la coadă listei, sub ăia care și-au ales doar opțiunea taxă. Și erau oameni cu 9,60 la bacalaureat care nu intrau la facultate și erau oameni cu 6 care intrau pe locurile de la taxă. De ce exista regulamentul ăsta care-i total împotriva performanței și nu pare a fi deloc corect? Nu știu nici până în ziua de astăzi. 

Clar e că n-am intrat nici în al doilea an, doar că am făcut ceva. Și ăsta-i așa, din nou, și meritul mamei, care m-a împins de la spate. Am dat în judecată Universitatea Babeș-Bolyai și am câștigat și în 20 de ani s-a schimbat pentru prima dată regulamentul de admitere și după aia am intrat în anul următor, pe regulamentul nou, și am mers la facultate, chiar dacă publicitatea nu e una clasică. 

Rareș: Și te-ai împotmolit!

Marius: Și încă nu am terminat-o!

Rareș: Te-ai împotmolit, e de înțeles! Nu ești destul de competent, iată, să termini trei ani de facultate, nu știi destul de multe lucruri.

Marius: Acuma pot să mă laud că am doar 10 pe linie, dar degeaba dacă n-am terminat-o. Că o fost în timpul pandemiei. Chiar când o ieșit vaccinul, am plecat din Cluj patru luni ca să fiu director creativ la UNICEF pentru Ministerul Sănătății, să încerc să lucrez la campania de vaccinare, care o fost un eșec total. 

Rareș: Dar nu din cauza ta.

Marius: Și trebuia să dau anul trecut ultimele restanțe și nu am fost la trei materii pentru că am venit la București, când ai avut tu concertul ăla. 

Rareș: Deci iată. E vina mea sau cel puțin și vina mea că n-ai terminat încă facultatea.

Marius: Ar trebui să termin anul ăsta, vezi că-ți amintesc că mi-o scris secretara să-mi zică să-i duc contractul, sper să mă mai primească. O să fac o cercetare despre burnout creativ: Cum ajung oameni din industrii creative să nu mai poată să genereze idei noi? 

Rareș: Cumva, în cazul meu, nici n-a fost nevoie să mi se dea un sfat. Pe la 16-17 ani am renunțat de tot la ideea că aș putea să fac vreodată muzică. Se dovedește că n-a fost forever. 

Marius: Dar ăla era gândul tău.

Rareș: Clar, și cumva trebuia să cobor de pe poziția 1, la poziția 2. Și în perioada aia eram foarte pasionat de politică, de domeniul juridic. Eu am avut, probabil, o înclinație mai mare înspre drept și mă interesa. Pe tine te durea undeva.

Am vrut și mi-am dorit mult, de bună voie și nesilit de nimeni, cum se spune în științele juridice, să merg la Drept. A fost bine, am mers la admitere, am intrat printre primii, deci am fost la buget, nu ca tine, nu ca urzicile. Am învățat foarte foarte bine în timpul facultății, am avut note de 10, am fost bursier de performanță la UBB. Aveam un cerc de Drept Civil pentru anul I, am mai trecut și pe la Parlament, am făcut tot felul de proiecte de educație juridică. Sunt acreditat să fiu mentor de educație juridică în școli, am și ținut niște seminarii la copii de clasa a III-a despre de ce e important Dreptul sau, mă rog, de ce sunt importante drepturile pe care le ai.

Marius: Băi, eu acuma mi-am dat seama de ceva. Pentru tine dreptul e mama la copii și muzica-i pofta inimii!

Rareș: Nu puteam s-o spun mai frumos. 

Marius: Tu nu te vedeai să nu lucrezi, să nu fii avocat…

Rareș: Îmi plăcea mult ceea ce făceam, mă vedeam făcând asta toată viața. Și da, s-a întâmplat să postez și eu un cover pe TikTok și să mi se schimbe viața, știi, să ajung cântăreț. Pur și simplu nu m-am mai dus la facultate și m-au exmatriculat vara asta.

Cam asta a fost experiența mea cu facultatea. E gagica aia pe care o iubești foarte mult, că o iubesc în continuare, și la care știu sigur c-o să mă-ntorc, chiar dacă acuma nu. Acuma îmi văd puțin de viață, dar o să mă întorc și-o s-o termin. 

Marius: Crezi că o să ai timp și energie să le faci pe ambele în paralel?

Rareș: Vreau să mă duc să mă reînmatriculez toamna viitoare la o universitate privată din București, vreau să-mi termin studiile pentru că clar e o pasiune sau e o flacără care n-a ars de tot, e un foc acolo care încă mocnește.

Marius: OK. Ai început la fix, ai făcut saltul, a venit TikTok, te-ai lăsat de facultate, te-ai apucat să faci muzică și viața ta s-a transformat 180 de grade, peste noapte. Ai început cu câțiva followeri pe TikTok și acuma ai luat Best New Artist. Într-un an, ai crescut câți alții în 10, right? 

Eu nu m-am visat niciodată faimos, doar am un network mare, că io-s mai extrovert și mi-e mai simplu să iau oameni în brațe, dar tu, ai întâlnit face on tot conceptul de faimă. Pentru tine, care ești introvert și anxios, cum reușești să administrezi tot ceea ce trăiești acum? Ce simți când se adună în jurul tău 100 de oameni să facă poze cu tine?

Rareș: Da, ai punctat-o foarte bine, că eu sunt o persoană foarte anxioasă și la fel, nu-s neapărat făcut pentru asta, dar a fost un rollercoaster foarte interesant, începând de la TikTok.

Marius: Tu până acum țineai ziua de naștere cu trei oameni, la noi pe balcon.

Rareș: Sau nu le țineam.

Marius: Sau nu le țineai, ăla era nivelul de anxietate socială pe care-l aveai și acum faci băi de mulțime, acum faci crowdsurfing.

Rareș: Ăsta-i un mușchi, să știi, pe care mi-l antrenez zilnic. Am început cu TikTok-ul, nu mă recunoștea încă nimeni pe stradă, chiar dacă aveam câteva mii de urmăritori. După, am fost și la show – One True Singer, pe HBO Max –  și ușor, ușor am ajuns, într-adevăr, să merg, nu știu, în DM să-mi cumpăr un fixativ și s-au oprit să facă poză cu mine. 

Marius: Păi io nu știu asta? Că am vrut să ieșim să mâncăm împreună la Summer Well. Era ora 2, la prânz și am ieșit să mâncăm și ne-o luat juma’ de oră să ajungem la food court, că la fiecare 5 metri trebuia să te oprești să faci o poză cu cineva. Adică am murit de foame până am ajuns și cât stăteam și mâncam, încă veneau oameni la noi.

Rareș: Aș fi extrem de nerecunoscător să spun „mamă, ce complicat, ce grea e viața asta, mamă, câte poze”. Nu, e extraordinar, e cel mai mare blessing din viața asta. Aș fi foarte foarte nesimțit față de copilul ăla de 10 ani care-și dorea să facă asta și se uita cu ochii mari la toți artiștii și-și dorea din sufletul lui să facă asta și acum că fac asta, să zic: „ce nașpa e că nu pot să mănânci liniștit, că nu poți să te duci la un magazin fără să te vadă cineva, că nu poți să ieși în pijamale și-n șlapi”.

Marius: Dar ție nu-ți pasă; tu ieși în pijamale și șlapi.

Rareș: Nu-mi pasă, chiar nu-mi pasă. E o vorbă pe care o tot spun oriunde merg: cu cât ești mai faimos și cu cât ai mai multă validare, cu atât devii mai modest. Eu am văzut asta în scurtul meu parcurs; am început fix cu anxietatea și insecuritățile pe care le am. Și cu cât primeam mai multă validare din partea oamenilor, cu atât am ajuns să devin mai liniștit, am ajuns să fiu mai matur, am ajuns să fiu mai recunoscător pentru tot ceea ce am. 

Marius: Ăsta-i un punct așa, pentru amândoi, că amândoi suntem în domenii poate atipice, super instabile și care nu-ți oferă certitudine. Tu crești acum, dar s-ar putea întâmpla oricând să nu-ți mai funcționeze, să-ți moară proiectul sau să ți se retragă o oportunitate. La fel și la mine. 

Rareș: Cred că-s două chestii mari și late pentru mine. Una la mână pentru mine e că am plasa de siguranță, că-i avem pe părinți și că, de mâine, dacă n-aș mai putea să fac muzică, nu știu, și-ar permite să mă susțină financiar. Probabil toată viața, dacă chiar aș vrea să fiu așa, lipitoare pe ei.

Marius: Dar legea spune că îs obligați doar până la 26 de ani, dacă faci facultate.

Rareș: Corect. Și faptul că pe mine mă așteaptă și Dreptul în cazul în care nu mai funcționează muzica. Fiind atât de multe valori în industria asta și atât de mare incertitudinea, dacă aș sta să mă gândesc zilnic ce fac dacă nu funcționează, ce plan de marketing să mai fac ca să meargă piesa asta, ce story să mai pun… Dacă m-aș gândi în fiecare zi doar la asta, cred că exploziile mele de anxietate ar fi zilnice. Eu cred că n-aș mai fi sănătos. Așa că am ales să inhib toate chestiile astea, să nu mă mai gândesc.

Marius: Să nu iei totu-n absolut, să iei totu-n gri. 

Rareș: Am și eu perioade când TikTok-ul nu funcționează, am și eu perioade când pe Instagram nici 10% din urmăritori nu ajung să vadă story-urile și nu e vina mea.

Și cumva mi-am antrenat mușchiul ăsta, de șase luni de când m-am lansat, să nu mă mai intereseze, să-mi dau seama că lumea mă place pentru că sunt eu, nu pentru că fac chestii care sunt perfecte, nu pentru că scot muzică perfectă, ci pentru că le place de mine pur și simplu. 

Și în cazul în care chiar n-o să funcționeze, am un plan B.

Marius: Eu nu-l am, nu-l am! La mine planul A este planul A1, A2, A3, A4. Cumva la mine toate se învârt în aceeași piscină cu mingi. Adică într-o perioadă în care poate nu am atât de multe proiecte de regie, mă concentrez pe un proiect mare de branding sau de design sau fac niște ilustrații. Într-o perioadă în care n-am timp să fac design, iau câțiva clienți pe fotografie. 

Rareș: Deci la tine cumva funcționează teoria asta de a nu-ți ține toate ouăle în același coș.

Marius: Exact! Și faptul că tu la rândul tău ai abilități conexe diferite, mi se pare super valoros și asta-i și la mine. Și dacă învăț puțin de psihologie și dacă învăț un pic de biologie sau de zonă tehnologică, e mult mai valoros când mă întâlnesc cu un client din zona de tech. Faptul că știu și business și management, toate se leagă, right? Dacă mâine KOMITI ar dispărea, 30 de oameni m-ar suna să mă angajez la ei, din domenii diferite, pentru că oamenii apreciază creierul meu, indiferent de ce fac cu mâinile.

Rareș: Păi uite, mie mi se pare că ai un plan B, de fapt. Planul tău A e să fii patron toată viața. Și planul tău B e că, în cazu-n care nu-ți mai funcționează ție, o să le funcționeze altora și o să te angajeze.

Marius: Da, e greu să mă văd angajat și chiar dacă aș fi angajat…

Rareș: Ai fi acolo șef de echipă, ceva!

Marius: Și tu ziceai despre mine foarte des, că îs foarte extra.

Rareș: Ești, ești!

Marius: De departe cel mai motivant și cel mai important loc de unde îmi iau curajul să continui să lucrez într-un domeniu atât de instabil îs oamenii. E semn bun că ți-ai făcut business cu cineva cu care te înțelegi bine, când vinerea după lucru stați împreună de bună voie și vă jucați pe PlayStation sau jucați o cruce sau o tablă și beți bere și plecați la 12 noaptea și vă gândiți să ieșiți în oraș să dați niște shoturi și toată lumea zice „da”. 

KOMITI înainte exista în zona de evenimente, adică echipa de fotografi făcea toate festivalurile din România. Ei bine, când o început pandemia și toate festivalurile s-or pus pe bară, n-ai mai avut de unde să trăiești, right? Și am fost puși față-n față cu realitatea: ne adaptăm sau murim, a fost atât de simplu. 

Rareș: Cinstit, cinstit și foarte frumos spus. Mamă, cât am vorbit, efectiv. 

Marius: Rareș, consideri că ești un brand creativ?

Rareș: Pffuu, vezi, o întrebare foarte grea. Ca artist, trebuie să ai și o echipă bună. Să-ți gândești și postările, să gândești cum merge să comunici public în anumite momente sau cine știe, poate o dai de gard la un moment dat. Deși sună clișeic, originalitatea mi se pare cea mai importantă. Pentru mine a fost mult mai important latura asta de shit posting, de a comunica cum vreau eu și să fie cât mai naturală chestia, ca oamenii să se simtă cât mai aproape de mine.

Marius: Ți se pare că ăsta e un diferențiator al tău de brand, că ești tangibil?

Rareș: Da, absolut! Eu cred că e destul de important, că așa reușești să construiești o comunitate strâns legată de tine, care te iubește și pentru cine ești tu ca om, nu doar pentru muzica pe care o faci. La concerte, spre exemplu, lumea se simte mult mai apropiată de mine, simt că mă cunosc de o viață, nu simt că m-au văzut pentru prima dată acolo pe scenă. Deci pentru mine cred că asta înseamnă să îmi creez un brand creativ: să nu lucrez după șabloane, să fiu eu, să reușesc să nu mă pierd în toată chestia asta.

Marius: Păi una din bazele brandingului este diferențierea, să găsești ceva ce e doar al tău, ceva ce nimeni nu poate să-ți ia, cine ești tu în substrat. Uite, super succint, cum e pentru noi și cine-i KOMITI. Adică OK, suntem un studio creativ, dar ce ne diferențiază de alții, right? Că suntem ciudații industriei și că toată lumea spune asta despre noi, inclusiv clienții.

Rareș: Iată, semănăm. 

Marius: Ceea ce facem noi este să regândim cutia și aia-i baza brandului nostru, inclusiv în zona noastră vizuală și cum comunicăm. Nu să gândim în afara ei.

Rareș: Oricum tu vorbești din nou din domeniul de expertiză, se vede clar. La mine, lucrurile merg mult mai intuitiv.

Marius: Ce-ți dă ție înapoi toată muzica, pasiunea și energia pe care le pui?

Rareș: La asta o să fiu din nou foarte simplu și foarte inocent prin ce o să spun. Băi, fac muzică pentru că toată viața mi-am dorit asta și n-am pus vreun semn de întrebare vreo secundă. Muzica îi umple un gol copilului din mine. Că a ajuns în sfârșit să facă muzică.

Uite, chiar ieri am avut un concert și am o fană înfocată cu dizabilități și a venit la mine și mi-a spus: „Rareș, îți mulțumesc mult că mă faci să mă simt ca un om normal” și în momentul ăla ochii mei s-au înlăcrimat instant. M-am pișat pe mine, și vezi, chestiile astea, faptul că pe unii oameni îi ajuți sunt niște chestii pe care ți le aduce muzica și pe care Dreptul nu mi le-ar fi adus niciodată. M-a emoționat foarte tare momentul ăla și cred că n-o să-l uit niciodată.

Eu fac muzică comercială în general. Nu vă imaginați că o s-o pictez pe Mona Lisa mâine și o să rămână 500, 1.000, 2.000 de ani de acum înainte. 

Marius: Tu nu vrei să fii relevant după ce mori, tu vrei să fii relevant cât încă ești aici, nu?

Rareș: Ca orice om, cred că mi-aș dori să fiu nemuritor că, până la urmă, asta îți aduc arta și muzica. Au abilitatea asta de a-ți aduce cumva nemurirea, știi? Dar nu mă gândesc la asta încă, sunt și la început de drum, dar ce îmi aduce muzica e satisfacție pe plan personal și confortul ăsta emoțional pe care îl pot oferi altor oameni și pe care n-aș fi putut să-l ofer altfel. Dar ție ce-ți aduce regia, ce-ți aduce fotografia?

Marius: Fiecare-mi aduce ceva separat. Adică fotografia mă lasă să opresc timpul și oamenilor le place asta. Filmul mă lasă să spun povești. Filmul și brandingul mă fac să mă simt un mini Dumnezeu, că am o chestie în capul meu și oameni lucrează să facă să se întâmple în realitate. Asta-mi dă înapoi, că pot să arăt oamenilor ce am în cap, îi that easy! Îs recunoscător când văd că-s 30 de oameni pe platou să muncească să-mi facă ideea pe care am scris-o într-un script, right? Nici copilul din mine nu ar fi crezut că o să facă asta.

Rareș: Ar fi mândru copilul ăla bătut cu prosoape. 

Marius: Ar fi foarte mândru copilul ăla. Și tu, în poziția de artist, ai oameni care lucrează ca ideea ta să devină realitate, să ajungi s-o cânți pe scenă.

Rareș: Suntem foarte recunoscători pentru asta.

Marius: Asta-i aceeași concluzie ca la aia cu părinții. 

Rareș: Păi na, e lait motivul discuției.

Marius: Băi, dacă toată discuția la ultima ediție de DoR e despre ce se întâmplă când ceva se termină, cuvântul care ar trebui să fie titlul mare de sus ar trebui să fie RECUNOSCĂTOR, că înseamnă că au fost mulți oameni în spate, în interior sau în exterior, care au făcut să se întâmple și cred că am zis și punctul comun la noi. 

Chiar, cum e să lucrezi cu mine?

Rareș: E cea mai grea experiență sincer, să lucrăm noi între noi. Problema e că relația noastră nu se rezumă doar la o relație profesională, că e o relație emoțională între noi și d-aia apar și clinciuri, apar scântei pentru că, cumva, ne pasă puțin mai mult decât proiectul în care lucrăm împreună în momentul ăla. Ne pasă și de cealaltă persoană, ne pasă și de proiect pe termen lung.

Marius: Nu-i doar un gig, e deeply personal.

Rareș: Faptul că suntem frați și că am trăit în aceeași casă, sub acoperișul părinților 17 ani și după aia am mai stat încă vreo doi ani împreună singuri, că ne-am și gospodărit, ne și permitem mai multe chestii. Suntem și tineri, hormonii cred că fierb în noi. 

Important e că nu ne batem, ne-am oprit de pe la 12 ani din a ne mai învineți tibiile, dar cred că și asta e o problemă, că ne permitem și multe. Că i-am zis de multe ori lui Marius plângând că „bă, dacă io eram un client de al tău, nu-ți permiteai să-mi zici așa”, ceea ce-i true. Eu fiind un amărât de artist, el se enervează, eu mă enervez, ba ne certăm, plângem și după aia ne împăcăm. Deci cam așa funcționează, mi se pare cel mai complicat workflow să lucrez cu tine, dar na, din experiența pe care o avem, ies și cele mai bune proiecte. Și atunci, cumva, merită toate lacrimile alea. Mai ai ceva de adăugat?

Marius: E fix ce ziceam și eu înainte, când amândoi am avut o cădere nervoasă și am plâns în timpul pregătirii pentru videoclip, right? Am început să plângem și ne-am dat seama amândoi, băi e super personal, că tu nu ești un client de al meu. Dacă dau fail la tine, îl simt și ca un fail din ăla mare de-al meu, simt că te-am lăsat baltă cumva și totu-i mega personal. Cum zici și tu, pe de o parte, cine te cunoaște mai bine și cine poate să-ți creeze chestii ce țin de imagine mai bine decât mine? Dar în același timp, nu ne menajăm deloc.

Rareș: Sunt deadline-uri foarte scurte, avem foarte puține zile de filmare, după aia trebuie să le edităm repede, să le colorizăm.

Marius: Da, e gen hai să facem ditamai videoclipul într-o săptămână, ceea ce dacă vine un client la mine, îi zic „nu” din prima, adică nici nu stau să negociez. 

Zi-mi ceva ce nu mi-ai spus niciodată.

Rareș: Nu știu dacă am voie să le zic aici, sincer, că-s multe chestii pe care nu ți le-am spus niciodată, și legate de mine, și legate de tine. Uite, asta nu-i interzis. Eu cred m-ai urât până acum câțiva ani, în mintea mea credeam că mă detestai, că nu mă iubeai. 

Gen, la modul OK, poate simțeai o afecțiune, cum simțeam și eu o afecțiune față de pisica pe care o aveai tu, spre exemplu. Dar nu aveai așa o compasiune față de mine, nu mă iubeai tu foarte mult. Asta cred eu. Ce zici, hai, răspunde la întrebare sau de fapt vrei s-o lăsăm în aer?

Marius: Nu mă așteptam, eu voiam să spun ceva frumos. 

Rareș: Spune-mi ceva frumos, dar m-am gândit că am fost frustrat toată copilăria, mi se părea că tu ești cumva într-o competiție cu mine, știi? Dar nici măcar în fața părinților. Așa, de viață.

Marius: N-am fost niciodată într-o competiție. Am simțit presiune probabil. Acum, obiectiv, ești mai frumos ca mine, ai niște talente native care-s mai valoroase ca ale mele. Adică tu poți să înveți să faci regie sau să faci design. Eu nu pot să învăț să cânt cu vocea, right?

Rareș: Eu cred că oricine ar putea să cânte, dar e altă discuție asta. 

Marius: În fine, dar n-am simțit niciodată competiție și mereu te-am iubit. Nu e doar o afecțiune, mereu te-am iubit. A fost o perioadă în care am fost supărat, că mi se părea că te porți foarte urât cu mine. 

Rareș: Și eu la fel.

Marius: Acum vreo trei-patru ani ai avut o perioadă în care vorbeai super urât, mă înjurai, habar n-am, nu mai știu. A fost o perioadă care, pentru mine, a fost tortură psihică. Știu că ți-am zis o dată – și acuma îmi pare rău că ți-am zis aia – că tu când o să crești mare o să fii un om rău. Și vreau să-ți zic acuma că și tu ai crescut și că ești aproape de maturitate și te-ai schimbat super mult. Voiam să-ți spun că nu mai cred asta despre tine, cred că o să fii un om foarte bun.

Rareș: Mulțumesc frumos, apreciez. Dar vezi, cumva simțeam amândoi același lucru. Eu ziceam „bă, ăsta nu mă iubește”.

Marius: Și eu simțeam la fel.

Rareș: Să știi că de fapt te-am iubit dintotdeauna și nu-mi era indiferent dacă trăiești sau nu.

Marius: Și eu pe tine, stai liniștit. Am vrut să te ajut mereu. Căcat, mereu am vrut să fii mai bun decât mine. Pentru cititorii DoR: e ceva ce pățesc toți frații. Acum ne iubim super mult, Doamne, îi zic încontinuu că-s mândru de el și că-l iubesc. Dar când eram mici, ne certam super des, că așa e când rămân doi copii acasă și dorm în aceeași cameră. Ne băteam amândoi. Diferența e că el avea vânătăi și eu aveam zgârieturi din alea cu sânge pe tot spatele.

Rareș: Da, atacam și eu cu ce arme aveam. Totdeauna îți spuneam: „O să te oprești din crescut și o să cresc și eu ca tine și o să te bat!”. În momentul în care am ajuns să fiu la fel de puternic fizic, nu ne-am mai bătut.

Marius: Așa, trecem de la niște chestii personale, la chestii generale. Ce-i fericirea?

Rareș: Wow. Dacă tu ți-ai pregătit un răspuns de acasă, ești de 10 ori mai câștigat că o să pari de 10 ori mai deștept. 

Marius: Deci fix înainte să începem, mi-am scris lucrul ăsta. Deci eu nu mă consider o persoană fericită by default. Mă consider o persoană exagerat de optimistă, adică știu că lucrurile-s de căcat, dar știu cum ar trebui să le fac să fie mai bine. 

Adică știu că viitorul o să fie mai OK decât acuma; viitorul e al optimiștilor. N-ai cum să inovezi, să faci treabă bună, dacă nu ești optimist. Eu încep să-mi găsesc fericire în proces, să mă bucur de fiecare pas, cu toate prostiile lui, indiferent dacă rezultatul o să fie bun sau nu. 

Rareș: Io-s un om mai simplu, știi, la mine cred că o să se înțeleagă. 

Marius: Liniștea colibei tale.

Rareș: Exact, vezi, ce bine ai spus-o. Deci eu, în momentul de față mă consider un om foarte fericit. Unu la mână, mă face fericit faptul că-s sănătos, că părinții mei sunt sănătoși, că Marius e sănătos, că soru-mea e sănătoasă. Din nou, foarte clișeic, dar mă jur că atâta fericire îmi produce chestia asta. Faptul că am un confort material, că pot să mănânc ce vreau, când vreau, că nu mor de foame, că pot să merg unde vreau, când vreau. Mă face fericit faptul că sunt într-o relație foarte sănătoasă și că am liniște acasă, că iubesc și că sunt iubit, chestiile astea. Și, într-adevăr, mă face fericit și jobul pe care-l am, îmi produce foarte multă dopamină. Adică, bă, îți dă multe shoturi de fericire.

Marius: De la fericire, sărim la cealaltă parte de barcă, la frică. Ceva de care ți-e frică sau niște lucruri de care ți-e frică.

Rareș: Efectiv e foarte simplu. Luăm tot ce am spus mai devreme și le întoarcem. Mi-e foarte frică că tu și Irinuca ați putea să vă îmbolnăviți, îmi e foarte frică că n-o să mai găsesc liniște acasă. Permite-mi să fiu și superficial, mie îmi e frică să nu mă descurc în viață, mi-e frică să nu mai fiu relevant. Adică am frica asta, deși am zis anterior că încerc să mi-o inhib cât de tare pot, dar na, cum să n-o ai? D-asta mi-e frică la nivel filozofic, că în rest mi-e frică de gândaci de mor. Adică dacă văd unul mi se întoarce stomacul pe dos și fac ca o fetiță de 3 ani. E drăguț, nu?

Marius: Frica mea copilărească e de întuneric și n-am nicio problemă să merg pe întuneric dacă mai e o persoană. Nici nu trebuie să fie mai puternică decât mine, doar să mai fie cineva. Dacă stau singur și în casă pe întuneric, băi, un scârțâit aud și gen, piele de găină.

Rareș: Zi-ne și o frică filozofică.

Marius: Unu ar fi să pierd oamenii pe care-i iubesc, indiferent că-i pierd total sau că-i pierd ca și relație, asta-i o frică așa personală. Și o frică ce ține de ceea ce fac e că mi-e frică să mă simt inutil sau irelevant, să simt la un moment dat că degeaba îs într-un loc, că nu ajut cu nimic locul ăla, că nu aduc plus valoare. Am o frică că o să mi se degradeze creierul, că nu o să mai fiu capabil să gândesc ceea ce gândesc acum.

Rareș: Este o altă frică cinstită.

Marius: Și am ajuns în punctul final. Cum vrem să arate România, cum vrem s-o lăsăm?

Rareș: Băi, hai s-o facem pe puncte. Ca oameni, poate ca zonă politică și sisteme sau habar n-am.

Marius: OK. Cum îți dorești să fie oamenii României de mâine?

Rareș: Deci îi vreau mai toleranți pentru că, având atâta expunere publică, văd atât de multe opinii față de mine și față de colegii din industrie și văd atâta răutate, mă înțelegi? Mi-aș dori să nu mai văd răutatea asta gratuită-n oameni, asta cred că-i cea mai arzătoare dorință a mea. Pe sisteme și pe d-astea, băi eu sunt în general mulțumit de România, că face parte din UE, din NATO.

Marius: Adică se putea mult mai rău.

Rareș: Se putea mult mai rău și chiar sunt mulțumit. Nu sunt de acord că „mamă, vreau o țară ca afară”. E o foarte tare și la noi. Clar mai este de lucrat, avem sistemul educațional de care vorbeam…

Marius: De sănătate, că ni s-a dovedit în pandemie. De cultură, că nu se mai fac investiții nici în zona de muzică, nici în zona de film, nici în zona de teatru, nici nimic.

Rareș: Absolut.

Marius: Adică putem să luăm fiecare sistem în parte și să-l arătăm cu degetul că nu face de fapt o treabă atât de bună.

Rareș: Avem, clar, pot să fie foarte multe exemple. Mi-aș dori să avem și un sistem de justiție perfect, mi-aș dori multe lucruri la nivel de sistem, dar din nou, asta e o discuție atât de complexă și atât de complicată.

Marius: Te vezi mutat din România?

Rareș: Nu mă văd mutat din România. Și jobul pe care-l fac, sunt foarte mămos și tătos și frățios și așa mai departe și n-aș vrea să mă mut din România, dar cine știe. Dar dacă aș avea puterea legislativă și executivă, împreună pentru o zi, știi ce aș face? Aș interzice să mai țină dricuri parcate în fața pompelor funebre pe stradă, pe mine mă înspăimântă.

Marius: Asta e legea pe care voiai s-o dai și s-o propui?

Rareș: O scriu, o propun, o votez, o promulg și o și pun în aplicare! Magazinul de pompe funebre, unu la mână, nu i-aș mai lăsa să facă ditamai reclama. Ar trebui să scrie micuț, undeva frumos „Pompe funebre”.

Marius: Design minimalist.

Rareș: Și atât. Nu cruci, nu capete de morți, nu sicrie, nu nimic. La fel, în vitrine ar trebui să fie toate opace, să nu se vadă nimic din interior, pentru că pe mine mă înspăimântă. 

Marius: Ca la păcănele!

Rareș: Exact! Ca la păcănele. Pui perdele, ai înțeles? 

Marius: Pe tine te înspăimântă moartea by default. 

Rareș: Deci magazinul aș vrea să fie opac, să aibă sticlă opacă sau măcar să aibă niște perdele, să nu apară niciun obiect mortuar și dricurile alea, mânca-le-aș sufletul lor, să le țină dracu-n curte.

Marius: Păi și dacă n-au curte?

Rareș: N-ai voie decât dacă ai curte sau măcar puneți o prelată peste mașină. Încă nu m-am gândit ce faci în condițiile în care se folosește mașina și vrei să te duci cu ea pe stradă. Vă rog frumos, oamenii care aveți pompe funebre. E onorabil ceea ce faceți, e mișto. Dar vă rog eu mult, dragilor, nu mai puneți sicrie în vitrine, nu mai țineți dricurile în față acolo, că de fiecare dată când trec pe lângă ele, mă gândesc „gata, acum o să mor”. 

Marius: Mi-e foarte greu să fiu serios acum. Cum aș vrea să arate România de mâine? Băi, mie mi se pare că mergem pe drumul cel bun. O crescut speranța de viață, adică chiar trăim cea mai bună perioadă pe care o puteam trăi. Și România merge în direcția bună. 

Nu suntem nici cea mai bună țară în care poți să trăiești, dar nu suntem nici cea mai rea și cred că scopul e că, dacă suntem la mijloc, să ne inspirăm din ce fac alții, să luăm modele și să le transpunem. Mi se pare că România de mâine e România generației care vine și deja arată mult mai bine. Mi se pare că o să avem o Românie mai implicată, o să avem o Românie mai europeană și mi se pare că o să mergem spre toleranță, pentru că trendul arată că suntem mai progresiști decât acum 10 ani; să nu comparăm cu acum 50 de ani. 

Ceva ce ne lipsește total încă, după 30 de ani de la căderea comunismului. Mi se pare că ne lipsește total încrederea unul în altul. Mi-ar plăcea ca în România de mâine pur și simplu să nu credem mereu că cineva o să ne-o tragă pe la spate.

Rareș: Păi și așa, ca o concluzie, zi-ne cum să facem asta, cum putem să avem mai multă încredere în oamenii de lângă. Te-ai gândit la asta vreodată?

Marius: Pur și simplu ai, man, ca într-o relație. Trebuie să fii un pic vulnerabil, pentru că dacă ești un pic vulnerabil, ai și de câștigat. E ca și într-o echipă, că și aia e un exercițiu de încredere, când crezi că cineva poate să facă la fel de bine ca tine sau mai bine decât tine. Mi se pare că putem să creștem toți odată și chiar mai bine de atât, dacă ne ajutăm unii pe alții. Pentru asta eu n-am rețetă.

Rareș: Eu cred că am o rețetă, ca să facem o încheiere foarte bună. Fraților, dacă voi vreți să avem mai multă încredere unii-n alții, ascundeți-vă dricurile și pune-ți-vă oglindă opacă la pompe funebre! Mulțumim frumos, eu am fost Rareș, el a fost Marius! Te rog, salută-i și tu!

Marius: Amândoi suntem strigați de prieteni Mariș, ceea ce-i un pic confuzant.

Rareș: Ce să zic, nu vă mai bateți, că sunteți frați, că uite nu-i bine; ajungeți să vă bateți și când sunteți mari.

Marius: Ok, asta a fost tot.