Regele ringului

Notă: Acest text a câștigat premiul II la categoria Eseu la concursul Superscrieri 2012.

Pe 22 iulie 2001, maxima anunțată pentru Kansas City, Missouri, era de 37 de grade Celsius, o căldură stufoasă și aburindă, care îți taie respirația și te blegește. Trebuia să rămân rece ca o găleată cu gheață dacă voiam să închei noaptea în glorie.

Era cea mai importantă noapte din carieră, una pe care o așteptam de patru ani și pentru care trecusem prin iad în ultimele săptămâni. Urma să-l înfrunt pe The Grimm Reaper pentru centura mondială a federației de wrestling în care luptam și aveam toate șansele să câștig. Veneam din postura de King of the Ring, un rang câștigat cu o lună mai devreme, eram cel mai titrat luptător al momentului și eram un veteran în federație. După câteva centuri mai puțin prestigioase, sosise timpul pentru titlul cel mare a Super Fantasy Wrestling League.

Numele – Super Fantasy Wrestling League (SFWL) – îi conține întreaga poveste. SFWL era o federație americană de wrestling virtual, în care participam de la calculatorul din România, via e-mail, citind în mod text interviurile cu adversarii și meciurile. Era ca un soi de board game povestit, fără piese și fără reguli, cu 20-30 de jucători și un grad variabil de previzibilitate.

Nu eu, Cristian Lupșa, eram în Kansas City, în acea noapte, ci „The Apprentice of Fear” Chris Lupsa, personajul virtual pe care-l păstoream de câțiva ani. Eu eram în Târgu Mureș, un pămpălău de 20 de ani, 1,80 metri și 70 de kilograme, student venit acasă în vacanță după ce terminasem cu greu ce trebuia terminat: un an II de jurnalism la București, cu rezultate mediocre, și o relație de opt luni cu prima femeie cu care mă culcasem. Chris Lupsa, fără „ș” pentru că americanii cu care mă luptam nu înțelegeau diacriticele, avea 25 de ani, 1,95 metri și 105 kilograme și era idolul publicului și al femeii care îi era manager. Lupta cu Reaper era punctul culminant al unui efort de a obține cel mai important titlu al federației în care luptasem, cu câteva întreruperi, de la sfârșitul lui 1997.

Cu excepția rezultatelor meciurilor, pe care le decideau capii federației, destinul personajului mi-a aparținut în totalitate. A fost bun, rău, machiavelic, flegmatic, disperat, beat, inconștient, determinat, justițiar, surprinzător și adesea victorios. Victorios speram să iasă și din meciul cu Reaper.

Mult mai târziu, de fapt doar odată ce am început să scriu acest text, am realizat că aventurile virtuale ale lui Lupsa și schimbările de traiectorie din povestea lui erau manifestarea – poate chiar tratamentul – eșecurilor și dilemelor mele personale.

---

Mi-am pus internet în toamna lui 1997, după ce-am început a XI-a. Nu țin minte unde citisem despre această minune, dar știu că văzusem internet în acea vară, într-o vacanță în Anglia, și mă îndrăgostisem. Cred că nu greșesc când spun că prima căutare pe care am făcut-o vreodată a fost „Spice Girls” pe Altavista, deși pe mine mă interesa doar Geri Halliwell (Ginger Spice). Făcusem cinci colaje cu ea pe cartoane cât un geam, lipind fotografii decupate din reviste cumpărate în Londra, și mi le atârnasem prin cameră ca să înlocuiesc cele peste 30 de postere cu Van Damme.

În acea toamnă, tata s-a lăsat convins să cumpărăm un calculator nou, cu net cu tot, și după câteva luni de copiat informații despre formațiile preferate pentru ziarul liceului și descoperit secretele mIRC-ului – unde ocazional făceam sex virtual cu o Ioana care îmi spunea că îi place să fie legată, biciuită și picurată cu ceară ca Madonna în Body of Evidence –, am ajuns și la wrestling.

Wrestlingul e printre pasiunile mele de prin 1991, când am văzut primele emisiuni în timpul unei vacanțe cu ai mei în Ungaria. Am crescut cu poveștile bunicului în care Făt Frumos îi caftea fără număr și pe Zmeu, și pe frații lui, așa că aveam o aplecare către înfruntările dintre buni și răi. Mi-au plăcut și filmele „cu bătaie”, iar destinul lui Van Damme în Bloodsport, în care nu doar câștigă din postura de outsider un turneu ilegal de kumite, ci își și răzbună prietenul, mi se părea demn de urmat. D’Artagnan era și el un model valabil, dar parcă prea retro, plus că nu intra în luptă pe o melodie aleasă de el. Bărbații din wrestling, în chiloți sau colanți elastici, cu părul dat cu gel și mușchii conturați, erau varianta modernă a eroilor din Legendele Olimpului. Şi mai frumos era că aveau personalități și costume distincte, erau implicați în conflicte complexe, iar meciurile aveau o miză dramatică – când răzbunarea, când dragostea unei femei, când titlul.

Când mă uitam la meciuri pe canalele nemțești, mă gândeam cum aș putea oare să le conving pe Mirela, Cristina, Ruxi și alte fete după care am tânjit în generală și la liceu că așa cum sunt bărbații ăștia sunt și eu, doar că pe dinăuntru.

Personajul meu preferat era Bret „Hitman” Hart, un canadian născut în 1957, care la 1,85 metri și puțin peste 100 de kilograme părea mic față de adversari. Era compact, musculos fără să pară un culturist, iar părul negru îi cădea peste umeri în bucle crețe, mereu umezite. Purta o combinație de maiou roz cu colanți negri, pe care avea o inimă, tot roz – un simbol deloc efeminat în universul în care crescusem, dominat de cavaleri, prinți și alți eroi pentru care inima era cea mai importantă, mult superioară creierului și mușchilor. Îmi plăcea Bret Hart pentru că în fiecare meci îndura o pleiadă de trânte, lovituri și strânsori, doar ca pe final să-și revină, să ridice publicul în picioare și să demonstreze că, oricât pedepsești corpul unui luptător, n-ai cum să-i învingi inima.

Îmi plăcea atât de tare încât după ce eu și fratele meu, Dudu, am primit un urs de pluș cât un televizor, l-am botezat Bret, chiar dacă era ștampilat cu sigla Coca-Cola. Repetam mereu prin casă vorbele lui Bret, poreclit și „The Excellence of Execution”: „I am the best there is, the best there was, and the best there ever will be”.

Nu era doar un personaj bun, ci părea unul moral, adesea singurul care se revolta împotriva nedreptăților și nu era nimic mai dureros decât să-l văd păcălit, învins și umilit, chiar dacă știam că va veni și noaptea revanșei, pentru că, în lumea așa cum mi-o imaginam eu, binele învingea până la urmă.

Când i-am citit anul trecut autobiografia am aflat că nu alesesem greșit – oarecum. Fusese într-adevăr printre puținii din vestiar care nu băga steroizi și droguri și calmante, care se certa cu conducerea – gigantica corporație World Wrestling Entertainment, azi un imperiu cu milioane de fani pe tot globul – când simțea că băieții din vestiar erau exploatați și pe cale să-și încheie cariera ca Mickey Rourke în The Wrestler. Doar că lipsa unor vicii n-a făcut decât să facă loc altora – în cazul lui Bret, aventuri extraconjugale la fel de numeroase ca adversarii.

Trebuie să iau aici puțin apărarea wrestlingului, considerat de mulți un trucaj pentru proști, un entertainment telenovelistic care n-are nimic din dramatismul și noblețea boxului sau a sporturilor de contact „adevărate”. Wrestlingul însă, cum scrie și Roland Barthes – da, chiar și el a scris despre asta, semiotician și filozof cum era –, nu e sport, ci e spectacol, chiar unul extrem de bine produs și împachetat. (Ultimul Wrestlemania, un soi de Cupă Mondială a WWE, a fost cumpărat de peste 1,2 milioane de oameni și a adus companiei încasări record de 70 de milioane de dolari).

Wrestlingul e un spectacol al exceselor similar cu tragediile antice, în care fiecare emoție trebuie jucată și exagerată pentru ca publicul să înțeleagă de partea cui trebuie să fie. Wrestlingul e fals așa cum teatrul e fals – există un scenariu, există un sfârșit dinainte cunoscut, dar asta nu înseamnă că experiența nu poate fi transformațională pentru public.

Când e bine făcut și bine jucat, wrestlingul e o colecție de povești ale unor personaje cu istorii distincte, cu trăsături distincte și dorințe distincte, care suferă, pierd, câștigă și se răzbună, așa cum facem cu toții în viață. Regulile sunt o convenție menită să fie încălcată pentru că modul în care un personaj încalcă regulile spune ceva despre el. Chiar dacă în culise se știu dinainte câștigătorul și momentele importante – pentru că fiecare personaj și fiecare conflict are un arc narativ care trebuie urmat –, nu înseamnă că oamenii ăia nu se și lovesc. OK, nu-și dau pumni ca la box, dar se trântesc și se aruncă și își distrug corpul de câteva ori pe săptămână, totul pentru un salariu și pentru aplauze. (Mulți chiar sfârșesc ferfeniță ca personajul din The Wrestler.)

Așa că e corect să spunem că wrestlingul nu e pe deplin realitate. Dar nu e făcătură, ci e ficțiune, iar ficțiunea presupune construcție atentă de personaj, narațiune și un punct culminant pe măsură.

---

În 1997, când am descoperit wrestlingul virtual, am fost în extaz. Citisem toate SF-urile pe care le scotea Editura Nemira, dar acum găsisem o ficțiune în care puteam să particip; ba mai mult, să fiu chiar unul dintre eroii care contează.

Dacă la 12 ani aproape am plâns într-un magazin de jucării din Amsterdam pentru că n-am reușit să-l înduplec pe tata să-mi cumpere o consolă Nintendo și un joc cu wrestling, mai târziu am aflat că jocurile video sunt o glumă pe lângă federațiile virtuale, care formau pe atunci un fenomen glorios numit e-wrestling. E-wrestlingul n-avea strălucirea unui joc video – nu controlai pixeli bine desenați și nu făceai mișcări cu care îți dezmembrai adversarul ca la Mortal Kombat, dar avea magia unei lumi imaginare, create din poveștile scrise de participanți. Imaginează-ți un forum sau o listă de discuții prin mail în care personajele trimit pe rând interviuri, sau promouri, scrise ca un scenariu. Cam așa:

[The camera opens outside the Lakeshore motel in Houston, Texas. The night is slowly finding its way into the city, enslaving the inhabitants of this temperature crazed town. Still hot and the first strokes of night tend to shadow the rusty aspect of the motel. The poorly maintained walls, the cheap sign, the few broken windows and piss stains on the corners. Suddenly the motel doors open and Chris Lupsa storms out. He is wearing a pair of black jeans and a black T-shirt with the SFWL logo engraved on the front. He turns to the right and starts walking softly along the empty street. The camera zooms on his face. His hair is slightly moving in the hot breeze covering his eyes. He speaks softly as he continues his walk.]
Lupsa: It seems I struck a nerve… Didn’t I Mike? Oh Torment? Almighty God?
[Starts laughing.]

Totul era în engleză, pentru că era o joacă predo-minant americană. În toți anii mei de e-wrestling n-am cunoscut decât doi străini: un australian și un englez.

Existau două tipuri mari de federații virtuale – simulator feds și roleplay feds. Toate erau create de adolescenți americani care voiau să se joace de-a wrestlingul pe net și construiseră site-uri dedicate federațiilor proprii, unde trebuia să aplici și dacă erai primit intrai în fluxul de comunicare prin e-mail, metoda prin care se întâmpla totul. Diferența dintre ele era în cum se decideau rezultatele meciurilor. În simulator feds, meciurile erau decise de un program (cel mai folosit era TNM, dezvoltat de un neamț), în funcție de coordonatele personajului tău: greutate, înălțime, mișcări preferate, dacă trișează sau nu. Fișierul text generat arăta cam așa:

Chris Lupsa hits The Grimm Reaper.
The crowd is on its feet cheering for Chris Lupsa.
Chris Lupsa punches The Grimm Reaper.
The Grimm Reaper punches Chris Lupsa.
The Grimm Reaper hits Chris Lupsa.
The Grimm Reaper hits Chris Lupsa with a kick to the groin.

În roleplay feds, câștigătorii erau deciși pe baza a cât de bune și creative erau promourile pe care le trimiteai cu personajul, dar și pe baza scenariilor la care munceai cu ceilalți. De exemplu, la finalul unei lupte, adversarii să-și dea mâna și să anunțe că ei, împreună cu alții, au format o grupare care de azi încolo va domina federația și va distruge totul în calea ei. Dacă șefii, adică fondatorii federațiilor, agreau ideea, o includeau în show-urile săptămânale. Show-urile erau evenimente cu mai multe meciuri, cum sunt cele difuzate la TV, doar că aici era totul în mod text, un document de zeci de pagini asemănător unei transcrieri a unei gale cu multe bătăi.

Indiferent de tipul de federație, fluxul de lucru era asemănător: eu trimiteam prin e-mail promouri în care personajul meu vorbea despre cât e de bun, încheia conturi cu unii sau îi provoca pe alții. Şefii hotărau luptele din show și apoi decideau (cu sau fără ajutorul simulatorului) cine și cum câștigă, luând în calcul valoarea promourilor, arcul narativ al personajelor și planurile lor pentru federație. Apoi scriau meciurile, cu comentatori imaginari cu tot.

TM: Wasp taking a breather first thing in the match. Sitting on that mangled chair.
RS: He’d better not take too much time. Lupsa’s liable to come after him.
[Wasp carefully slides back into the ring and is met with a Mandible Claw as soon as he stands to his feet! Lupsa, with one hand on The Wasp’s back, chokeslams him to the ground, his fingers still stuck in The Wasp’s throat.]
TM: Well damn. That was pretty crazy…Mandible Claw Chokeslam… but Wasp doesn’t even look close to submitting.
RS: Nah…instead he’s kicking the hell outta Lupsa ribs, forcing him to let go. Lupsa goes for another Claw, but he’s met with a kick to the face. Wasp’s up, and puts Lupsa down with a short clothesline…holds on, and whips him into the corner!

Îmi plăceau mai mult federațiile în care calitatea textelor și poveștilor pe care le scriam era moneda de schimb. În federațiile unde dicta simulatorul, puteam să scriu un promo de trei pagini – noaptea, stau pe marginea unei prăpastii, îmbrăcat în piele neagră, cu fulgere pe fundal și vântul vuind aprig, și declam că lumea se apropie de final, dar că acest final nu va fi nici pe departe atât de dureros ca cizma pe care ți-o voi înfige în burtă, înainte să te ridic în aer și să te înfig cu capul în podeaua năclăită de sânge – și tot puteam pierde în fața unui puști de 12 ani, al cărui personaj, Slayer să zicem, avea un promo de patru rânduri în care declara scurt: „Ţi-o trag, fraiere!”.

---

Primul meu personaj de e-wrestling se numea Blue Lightning. Purta mască și era construit pe tipologia unui luchador mexican – mărime medie, atletic, specialist în mișcări aeriene și sărituri de pe corzi. Adică un fel de gimnast cu o pasiune pentru parkour și cafteală.

Eu n-aveam nimic în comun cu el. Primisem odată centura albă cu doi Q la karate – mersesem două luni, pentru că ai mei erau prieteni cu instructorul, pe care îl chema Dodo, era chel și înjura cu „fir-ar/futu-i rapsodia albastră”. Eram într-a XI-a și jucam atacant în echipa clasei; fusesem fundaș în generală, dar mi-am dat un autogol în prelungirile finalei campionatului pe școală, după care nu m-am mai dus două zile la ore pentru că voiau colegii să mă bată. Nu aveam ce căuta la bustul gol pe corzile unui ring.

Câteva zile mi-am urmărit potențialii adversari trimițând interviuri, am citit cele două show-uri săptămânale, fiecare cu vreo cinci lupte, apoi am început să scriu și eu. Nu mai am acele promouri, dar dacă e să mă iau după niște lucrări mai târzii, n-aveau cum să strălucească. Foloseam o engleză de licean de provincie ale cărui referințe culturale se restrângeau, la finele lui 1997, la MTV, Beverly Hills, Familia Bundy și seria American Ninja. Mă îndoiesc că profunzimea replicilor trecea de amenințări de genul: „Când o să ne vedem în ring, te voi fulgera”.

Primul meci important s-a nimerit când eram la munte, de revelion, cu gașca fetei după care umblam, așa că a trebuit să aștept trei zile să mă întorc la calculator. Nu le povestisem celorlalți petrecăreți despre noul meu hobby, pentru că ei erau deja în primul an de facultate, mult mai cool decât mine, un jerpelit de-a XI-a. Îmi era suficient de greu să încerc s-o conving pe Ruxi că eram alegerea potrivită, așa că ar fi picat bine o victorie a lui Blue Lightning. Niciunul dintre noi n-am câștigat – pe Ruxi aveam s-o conving abia câteva zeci de poezii și scrisori mai târziu, iar pe Blue Lightning aveam să-l retrag pentru că mânca bătaie de la aproape toată lumea, probabil din cauza măștii.

Apoi l-am creat pe Chris Lupsa, personajul cu care am ajuns să lupt pentru titlul mondial și singurul, de altfel, cu care am avut succes în e-wrestling. La începutul carierei, adică în ianuarie 1998, i se spunea „Thunder” și lupta la bustul gol, îmbrăcat doar în niște blugi negri, băgați în bocanci. Varianta mea reală prefera să-și dea jos tricoul cât mai rar, preferabil niciodată.

Lupsa luptătorul era născut pe 10 mai 1976, cu cinci ani și 22 de zile înaintea mea, avusese o copilărie liniștită într-un cartier la fel de liniștit, plecase la studii în America încă din liceu și apoi, după doi ani de studii sociale (nu știu ce voiam să spun cu asta), ajunsese wrestler. Avea 21 de ani când a debutat în AWR – American Wrestling Revolution, o federație care tocmai se formase și în care niciunul dintre cele trei titluri nu erau date.

Lupsa era un tip vertical, luminos, fără multe nuanțe – era luptătorul aclamat în drum spre ring, ăla care dă tot ce poate și apoi încă puțin, care nu trișează și nu bate femei. O avea manager pe Ruxi the Kitten – inspirată de Ruxi a mea, care plecase la facultate la Cluj, unde, aflasem într-un joc de Adevăr și Provocare, se pupa cu alți băieți. Ruxi the Kitten era un clișeu de însoțitoare sexoasă, dar totuși inteligentă. Semăna mai mult decât mine cu persoana din realitate – de exemplu, ei n-a trebuit să-i adaug sâni cum mi-am adăugat mie mușchi.

Am făcut-o personaj și pentru că-mi plăcea proiecția virtuală a relației, dar și pentru că îmi permitea să-i povestesc ce a mai făcut avatarul ei – adică cum o salva Lupsa, un integru, de tot soiul de nenorociți. Cam tot pe-atunci am făcut-o și mijlocaș în FIFA (jocul de PC), ca să pot juca cu ea alături și să-i arăt că varianta ei masculină poate da gol din foarfecă.

Cu Lupsa am câștigat cel mai puțin important dintre cele trei titluri din AWR și, chiar când credeam că lucrurile mergeau bine, tipii care înființaseră federația au abandonat-o, așa că m-am oferit s-o preiau eu.

A urmat o perioadă în care, pe lângă liceu, menținut o relație la distanță, gestionat divorțul părinților și hotărât la ce facultate dau, am fost și românul președinte al unei federații americane de e-wrestling. (Mi-am retras personajul, ca să evit conflictele de interese.) Luni întregi am vânat oameni, am făcut un site folosind în exces Photoshopul pentru efecte de sânge proaspăt, am construit povești pentru personajele înscrise, am promovat participanții care scriau bine și am scris o droaie de meciuri. Cred și azi că tendințele mele perfecționiste au creat niște meciuri angajante și că probabil nimic din ce am scris de atunci încolo nu a fost în același timp atât de deviant, comic, nepotrivit și paroxistic.

[Kash grabs the German fighting machine up again and takes him on his shoulders. He  climbs on the first table, then on the second. He puts Keizmen down as the camera focuses on Kash’s face. He sees him whispering and pointing down to the floor outside the platform.]
Kash: Your fuckin’ ass is going down!!!!
Lance: OH NO!!!!!!!! Kash is going to try and send Kurt down… Shit!!! I know how…he’s gonna try to throw him on that table and break the barbwire fence…
Deion: And yes…bye bye Kurt!!!!!
[Kash starts raising Kurt in the air.]
Spade: He’s trying a vertical suplex!!!!!!!!
Crowds: AWR!!!! AWR!!!! AWR!!!
Lance: HE’S GOT HIM UP!!!!! HE’S GOT HIM UP!!!!!! NO!!!!!!!!!!!

După ce am renunțat la AWR pentru că îmi mânca prea mult timp, l-am înscris pe Lupsa în câteva federații mai mici. Deși n-a făcut mare lucru, a căpătat carne ca personaj și, treptat, o alură gotică. A trecut printr-o poveste de ură și violență cu un personaj care a răpit-o pe Ruxi și l-a tăiat cu sârmă, lăsându-i o cicatrice pe stomac. La un moment dat, în glumă, i-am adăugat un tatuaj cu un fulger pe brațul stâng (în onoarea mascatului incompetent). Apoi a mai adunat o cicatrice sub ochiul stâng – probabil tot de la ceva sârmă ghimpată – și una pe umărul drept. Mă ajutau show-urile văzute pe canalele nemțești și m-am inspirat și din personajul Sting, un soi de Corbul lui Brandon Lee, cu vopsea pe față, palton lung, negru, și bâtă de baseball. Nu era un personaj negativ, dar era un singuratic de temut pentru că avea ceva sinistru și imprevizibil. Cam ca Batman.

Pe atunci, mă trezeam dimineața înainte de șase să văd ce a mai făcut Lupsa. După ce hârâia modemul de dial-up câteva minute și se conecta la 33,6 k, descărcam mailurile venite peste noapte din America și citeam vești despre dușmăniile și prieteniile virtuale în care eram angrenat. Apoi mâncam parizerul și pâinea prăjite în ulei de tata, și el trezit de dimineață ca să plece la muncă la spital. Erau ultimele luni în care avea să locuiască împreună cu noi, lunile dinainte de divorț. Trăia încă în același apartament, dar într-o lume paralelă – parizerul și pâinea făceau probabil parte din noua lui independență. Plecam împreună de acasă și mă lăsa cu mașina la poarta liceului, pe care pășeam mai mereu panicat că mă va asculta și umili dirigintele, prof de mate, un monstru care mirosea a țigări ieftine pe care l-am tot visat vreo 10 ani după terminarea liceului.

După ce l-am plimbat pe Lupsa prin mai multe federații, l-am înscris în SFWL, unde începusem cu Blue Lightning, pentru că îmi plăceau oamenii de acolo. L-am convins și pe Dudu, fratele meu, să se înscrie, deși lui nu-i plăcea să scrie promouri și să creeze scenarii. Dar pentru că îi plăcea să câștige și pentru că era singurul cu care puteam să împărtășesc bucuria unei victorii, i-am creat un personaj inspirat de numele lui – Andrew „Wormboy” Lupsa –, fratele lui Chris Lupsa, un tip machiavelic, aproape psihopat, care timp de câteva luni și-a bântuit fratele și apoi l-a și bătut. Meciul l-am scris eu, iar finalul arăta așa:

Skippy: HE SIGNALS THE STORM!!!! THUNDER STORM TIME!!!! Chris sets the Wormboy up on top… It’s been a long time since we’ve seen Chris using the Thunder Storm from the top rope… Chris is climbing up after Andrew… OH SHIT!!!!!
Jim: Will Lupsa do it………
Draven: YES!!!!! THUNDER STORM!!!!!!!! NNNNNOOOOOOO!!!!! ANDREW LUPSA SPINS THE MOVE IN MID AIR!!!!! UNDERGROUND SURVEY!!!!! UNDERGROUND SURVEY FROM THE TOP ROPE!!!!!!!
Jim: Both men lying unconscious in the ring… ANDREW HAS AN ARM OVER CHRIS… HAWKEYE SEES THAT……. HE IS COUNTING:………… 1………………… 2……………………. 3!!!!!!!!!!!!!!!!
(Smack My Bitch Up by the Prodigy blares the sound system)
Skippy: I DO NOT BELIVE IT!!!!! WHAT AN UPSET!!!!! THIS BROTHERLY WAR ENDS WITH ANDREW LUPSA COMING OUT ON TOP!!!!!!!

Asta e una din frumusețile wrestlingului – atât cel real, cât și cel virtual: personajul poate să piardă în ring dar să câștige la capitolul poveste, singurul care contează. O înfrângere e un punct de tensiune narativă mult mai interesant de exploatat decât o victorie. Iar Lupsa era mereu în situații extreme, în care fie pierdea, fie pățea ceva. Bătaia luată de la Andrew i-a permis să ia o pauză de șase luni de la SFWL, iar când a revenit, a ajutat la decimarea grupului dominant din federație, dar apoi a plecat din nou după ce a fost trădat de un aliat. Toate aceste suișuri și coborâșuri mi-au permis să schimb direcția personajului, îmbrăcămintea, muzica pe care intra în ring – de la Marylin Manson, la Prodigy –, chiar și frazele cheie pe care le repeta ca să sperie adversarii: „Your tomorrow has just been cancelled”, „When blood stains your fingertips, you don’t panic, you lick it” și, preferata mea, „You will never see me coming”.

---

Când am terminat clasa a XII-a, am făcut o scurtă pauză de e-wrestling. Ai mei divorțaseră, tata se mutase, eu alesesem să dau la jurnalism și Ruxi mă părăsise cu două luni înainte de BAC, în aceeași zi în care văzuserăm A Bug’s Life împreună. În octombrie 1999, odată ce m-am văzut singur în garsoniera din București, spartă la trei săptămâni după ce mă mutasem, când nu mai puteam să dorm decât cu două bâte de baseball aproape de ușă, m-am reapucat.

Personajul meu era la fel de confuz ca mine. Venea beat la meciuri – publicul îl poreclise „Bottleneck” – și făcea tot felul de mișcări inconștiente, dintre care una, o căzătură de pe o scară, era cât pe ce să-i termine cariera. Când l-am scos din spital, transformarea lui într-un personaj dark era aproape completă. I se spunea „The Apprentice of Fear”, nu-i mai păsa de public și era un maestru al jocurilor minții. După ce am câștigat a treia oară titlul de Extreme Champion cu el, l-am abandonat, cel mai probabil pentru că începusem în sfârșit să simt că îmi pot controla noua viață reală.

L-am readus pe Lupsa în SFWL în februarie 2001, când eram deja în anul II, făcusem în sfârșit sex, organizasem Balul Bobocilor și aveam o prietenă cu un fund la care se holba toată facultatea. La ea mă gândeam cinci luni mai târziu, când așteptam rezultatul luptei lui Lupsa cu The Grimm Reaper.

Lupta pentru titlu cu Reaper din iulie 2001 era punctul culminant al unui arc narativ pe care-l construisem cu migală în ultimele trei luni. În mai, Lupsa era un personaj sfidător, aproape auto-distructiv. Nu mai credea în fani, le spunea că sunt superficiali și că se lasă manipulați de o gașcă idioată și imorală care domină federația și că, dacă îl aplaudă și adoră pe Mike Torment și acoliții lui, atunci speră că nu-l vor plăcea și pe el. Era un om care fugea de grupul care-l revendica pentru că nu înțelegea cum același grup poate susține, simultan, o jigodie.

Parte din furia și deznădejdea personajului meu erau furia și deznădejdea mea. De fapt, aproape fiecare moment de cotitură din viața personajului avea un corespondent în viața reală – când Lupsa câștiga titluri sau își schimba direcția poveștii, spre deliciul celorlalți jucători, viața mea era exact pe dos. Când realitatea devenea de necontrolat, ficțiunea prelua frâiele. Povestea devenea nu doar un refugiu, ci și o salvare.

În acea vară din 2001, Raluca, prietena mea, se pregătea să plece câteva luni în State. Ea îi spunea „vacanță”, deși existau suficiente indicii că nu se va întoarce niciodată. Câștigase la loteria vizelor, iar data în care americanii i-au dat viză devenise un refren al relației, recitat cifră cu cifră, ca un semn al apocalipsei: 2-2-0-1-2-0-0-1.

Când Lupsa wrestlerul se certa cu publicul și cu Cyrene, femeia care îl însoțea la meciuri și îi dădea sfaturi, eu mă certam cu Raluca, supărat mai ales că refuza să mai facem sex, invocând tot soiul de dureri. Eu presupuneam că mă evită pentru că știa că pleacă pentru totdeauna și eram convins că trebuia să însemne ceva că ultima partidă de sex fusese o răfuială incomodă pe podeaua unei cabane din Sinaia.

Viața lui Lupsa în ring s-a schimbat după ce Mike Torment și gașca lui au răpit-o și au bătut-o pe Cyrene, ca apoi s-o abandoneze într-un tomberon. Lupsa rămăsese singur și confuz, dar încurajat totuși de niște fani care păreau în sfârșit să se fi săturat de acțiunile găștii lui Torment. Toată povestea se construia în scris, în promourile pe care le dădeam eu și creatorul lui Torment și în cele două show-uri săptămânale. Vreo două-trei promouri de atunci ieșeau mult din norma a ce scriam de obicei: erau o succesiune de secvențe ca de film, în care scenele cu niște tineri găsind-o și îngrijind-o pe Cyrene alternau cu scene cu un Lupsa furibund, care-și folosea tot arsenalul de replici malefice. Era crescendoul ideal pentru un duel de răzbunare cu Torment, pe atunci campion mondial.

Capii federației l-au scos câștigător pe Torment, după un meci lung și greu. Dar nu a fost ultimul meci al serii pentru Lupsa. Main-eventul era o bătălie cinci-la-cinci între Bastards Inc., gașca lui Torment, și DOOM, patru indivizi care încercau să elimine acest grup din federație, cărora li s-a alăturat, pentru acel singur meci, și Lupsa. Aveam un personaj proaspăt învins care mai avea o luptă de dat. Lupsa a stat în ring mai mult decât oricine în acel meci, aproape o oră, contribuind decisiv la victorie.

Începând cu a doua zi, o parte din noirul personajului s-a dus. Era acum luptătorul care, deși n-a câștigat bătălia, câștigase războiul și putea să urmeze un țel mai limpede: titlul mondial. Iar ca să ajungă la titlul mondial trebuia să câștige King of the Ring, un turneu eliminatoriu cu opt luptători. Iar ca să câștige King of the Ring trebuia să aibă o poveste mai bună decât toți.

Aveam timp de scornit povești pentru că abia o mai vedeam pe Raluca, care îmi dădea mesaje că sesiunea e grea, că e cald și vară și nu iese în oraș dar că sigur va mai fi timp să ne vedem înainte să plece. Povestea lui Lupsa a fost mai optimistă și mai alertă ca niciodată: urma să-i viziteze pe cei patru „regi” care câștigaseră în trecut turneul și să învețe de la fiecare câte un atribut care te face un campion memorabil. Ca orice Făt Frumos, Prâslea sau Harap Alb, avea să fie de neînvins odată ce strângea toate obiectele necesare.

După ce le-a învățat – putere, tehnică, înțeleciune, curaj –, a câștigat fără probleme King of the Ring. În aceeași seară, Mike Torment a pierdut titlul mondial în fața unei legende a SFWL, The Grimm Reaper.

Totul era pregătit pentru marea înfruntare.

---

Oricât încercasem să mă pregătesc pentru plecarea Ralucăi, zilele dinainte au fost pline de bocete adolescentine și mesaje frustrate, pline de rugăminți (ea plecase acasă la Galați, eu acasă la Târgu Mureș). Fiecare victorie a lui Lupsa era paliativ pentru încă o noapte de zvârcoleli. Dacă mama și Dudu au observat ceva, cu siguranță n-au zis nimic, lăsându-mă să-mi trăiesc vara de victimă ca un erou.

Apoi Raluca a plecat și, pe 18 iulie, mi-a scris din State. Subiectul e-mailului era „Rămân”, iar în mesaj scria, printre altele, că mama ei i-a spus că trebuie să rămână în State pentru că eu sunt o investiție mai puțin profitabilă decât o educație și o carieră acolo. Nu știu ce i-am răspuns – nu mai am o mulțime dintre mailurile de atunci –, dar sigur am încercat s-o fac să se simtă vinovată.

Pe atunci nu știam ce urmează după ce te desparți de prima dragoste pe care o considerai serioasă. Tot ce știam e că am meci și că Lupsa poate face într-o noapte ce nu reușeam eu de săptămâni întregi. Putea să bată, să demonstreze că binele învinge, că Raluca nu contează, că dacă ai luat titlul o dată, poți oricând să-l pierzi, pentru că știi cum să-l iei iar.

Meciul dintre Lupsa și Reaper era ultimul dintr-un show sângeros, plin de trădări și atacuri ilegale. Amândoi erau legende ale federației și s-au pus imediat pe treabă, trântindu-se și lovindu-se ca apucații. Când nu mai puteau cu propriul corp, se ajutau de scaune, mese și ce mai găseau în preajma ringului. Nu exista moment de respiro.

Reaper era cu 50 de kile mai greu și îl planta pe Lupsa cu capul în podea de câte ori avea ocazia. Alteori îl ridica în brațe și se trântea cu el cu tot prin mesele din jurul ringului. Lupsa, la fel ca Bret Hart, wrestlerul meu real preferat, încasa fără să crâcnească, dar ținea publicul cu el pentru că refuza să rămână la podea. Când se ridica, dădea cu Reaper de pământ și îi aplica manevra de final, numită Waves of the Styx. Reaper revenea de fiecare dată, iar spre minutul 20 a prins o serie de mișcări care păreau să anunțe sfârșitul. Lupsa însă a contrat.

The Grimm Reaper whips Chris Lupsa into the ropes.
Chris Lupsa hits him with a clothesline.
Briggs: Running clothesline by Lupsa!
Chris Lupsa executes a DDT on The Grimm Reaper.
Davis: Followed by a DDT! Lupsa covers…
Marc Liberis counts: One, two, thr…shoulder up.
Briggs: I don’t believe it! It STILL wasn’t enough!
Chris Lupsa executes the Waves of the Styx on The Grimm Reaper.

Pe 22 iulie 2001, maxima anunțată pentru Kansas City, Missouri, unde se desfășurase show-ul virtual al SFWL, era de 37 de grade Celsius. Spre deosebire de mine, Lupsa n-avea probleme nici cu căldura, nici cu femeile, nici cu școala, nici cu matahalele de peste doi metri poreclite Cioclul. S-a urcat în ring și a închis arcul narativ cu un final perfect, cu happy-end, cu tot ce eu, de cealaltă parte a ecranului, nu reușeam să obțin.

Davis: There it is! Waves of the Styx! Lupsa hit the Waves of the Styx!
Marc Liberis counts: One, two, three.
The crowd erupts.
The winner is Chris Lupsa. Time of match: 0:20:20

Chris Lupsa era campion mondial, tot ce-și dorise și visase. Victoria lui era și victoria mea și în noaptea aia am dormit bine. Lupsa n-a fost campion pentru multă vreme – o lună mai târziu a pierdut titlul, ca parte a unei alte povești. Însă nu mai era o poveste scrisă de mine, ci de ceilalți participanți. Mi-a plăcut direcția, le-am cedat titlul și mi-am luat la revedere de la prietenii din SFWL. Nu mai aveam nevoie de serviciile lui Lupsa. Îi creasem suficiente povești din care să iasă câștigător, indiferent de cât încasa. Din acel moment, trebuia să le creez pentru mine. Regele ringului n-a mai luptat niciun meci de atunci.