Retragerea trecătoare a lui Zoso

În Braşovul friguros de mijloc de martie, o nouă dimineaţă liniştită tocmai e pe cale să se încheie. În faţa tastaturii cu care şi-a împărţit cea mai mare parte din ultimii şapte ani, Vali Petcu, 32 de ani, simte că nu-şi mai poate astâmpăra mâncărimea din buricele degetelor. Sunt fix 51 de zile de când încearcă să îşi umple dimineţile, amiezile şi serile cu altceva decât ce i-a intrat în sânge să facă; 51 de zile de când se abţine să-şi compună postările virulente cu care şi-a făcut loc în vârful blogosferei româneşti.

Decide totuşi să dea drumul pe Facebook cuvintelor pe care, cu teamă sau cu înfrigurare, mii de oameni le aşteaptă.

„sunt atât de plictisit încât parcă m-aş apuca de scris pe blog”. 

Sec. Echivoc. Cu literă mică. Imposibil de aflat dacă vorbeşte serios sau nu. Nu e greu de imaginat un frison străbătând de la un capăt la altul întreg internetul românesc în momentul în care cuvintele lui Petcu apar în feedurile celor 2.000 de „prieteni” ai săi – unii dintre cei mai importanţi oameni din media, comunicare şi digital.

În ultimii şapte ani, nimeni n-a fost mai slobod la gură în internetul românesc decât Zoso, personajul construit de Petcu cu o consecvenţă rară. Cu o atitudine tranşantă şi audienţe zilnice de peste 10.000 de oameni, Zoso devenise, înainte de o retragere bruscă şi surprinzătoare, un simbol şi o voce de referinţă.

N-a ajuns sus scriind exhaustiv şi căutat; posturile lui – câte şapte, opt, zece pe zi – rareori depăşeau cinci rânduri şi, de cele mai multe ori, erau compuse în 15 minute. Uneori erau piperate cu „mui”, „pule” şi alte asemenea. N-a ajuns sus nici prin vreo competenţă anume căci, pentru cititorul obişnuit, Zoso scria despre orice – ce filme a văzut, ce maşini şi gadgeturi îi plac, ce clipuri a mai găsit pe net, cu e cu creditele, ce gafe a mai făcut presa. Cei care au încercat să-l cuprindă pe Zoso într-o definiţie, pentru a-i explica succesul, l-au numit tabloid virtual. Petcu i-a spus blog-magazin – un fel de şaorma cu de toate, pentru tot românul.

Pe Zoso cei mai mulţi oameni îl citeau pentru diversitatea subiectelor şi pentru scriitura mitraliată. (Sunt sute de feluri în care spun asta pe Zoso.ro în secţiunea „de ce reveniţi?”). Cei care activau în industria de online – de la designeri la dezvoltatori la manageri – îl frecventau pentru că aici găseau mereu bârfe, dar şi informaţii în premieră, despre ce se întâmplă în spatele uşilor închise ale companiei/proiectului/site-ului X sau Y. Iar oamenii de comunicare o făceau de nevoie, pentru că Zoso.ro era locul în care ar fi putut oricând să izbucnească o criză de imagine pentru clienţii lor.

Ce nu se schimba niciodată, indiferent dacă vorbea despre mass media sau despre oamenii care-l enervează la metrou, era tonul – ireverenţios, contrariant şi muşcător. Zoso era un soi de Mircea Badea, virtual şi fără limite. (Un Mircea Badea care nu l-a suportat niciodată pe Mircea Badea, cu care s-a şi războit când omul de televiziune a cutezat să-şi facă blog şi să intre pe teritoriul lui Zoso.)

Cu o audienţă zilnică care concura un cotidian naţional, părea că nimic n-o să-l facă vreodată să se oprească, că nimeni nu poate să-l facă să se ruşineze şi să arunce prosopul. Şi apoi, după ce un moment din ianuarie n-a mai urmat formatul previzibil al posturilor lui Zoso – el atacă, alţii dau înapoi –, Petcu a închis blogul, anunţând că se retrage. Scria că „online-ul e plin de laşi, mediocri şi ofticaţi” şi că începuse să-i fie silă de cum unii din online se aliază împotriva lui de teamă că le va afecta imaginea şi veniturile.

***

Era o glumă? O mişcare de marketing? O să revină?

În momentul în care a postat pe Facebook că se plictiseşte, trecuseră aproape două luni de la retragere, iar Petcu face tot posibilul să se ţină de promisiune. Spune că vrea să-şi vadă de viaţa lui, că vrea să se rupă de mediul online, că i-a ajuns. Dar în Braşov, unde locuieşte de doi ani, e frig, nu e vreme de hălăduială, iar el se trezeşte tot în faţa tastaturii. Aşa că, pentru a-şi calma degetele nervoase, scrie tot mai des pe Facebook. Postări despre începutul lui ca blogger. Sfaturi pentru cei care vor să-i ia locul. Ponturi pentru cei din industria de online şi anecdote dintr-un trecut ce pare deopotrivă îndepărtat şi legendar. Comentează pe alte bloguri şi stârneşte controverse unde alţii tac. Nu pare să se fi îndepărtat foarte mult de ceea ce făcea sub platoşa lui Zoso. Dacă înainte făcea toate astea pe blog, acum e o voce fantomatică. Zoso.ro însă rămâne mut sub frontonul pe care l-a fixat acolo înainte să trântească uşa: „Pe vremuri, cel mai citit blog din România”.

La 300 de kilometri depărtare, în Iaşi, Cristian Manafu îşi verifică telefonul iar când vede postul lui Petcu, se animă. Cu câţiva ani în urmă, Manafu a lăsat o carieră de jurnalist de business pentru a-şi asuma rolul de liant al online-ului românesc. Şi-a propus un lucru simplu: să strângă toţi oamenii din social media – bloggeri, PR-i, agenţii de publicitate care investesc în online – în jurul unui etos comun, coagulându-i într-o comunitate. Misiunea s-a dovedit mai grea decât îşi imaginase la început, iar lui îi lipseşte Zoso.

Spune că Zoso avea un rol clar în ecosistemul internetului românesc: să facă ordine şi disciplină. Dacă oamenii din online începeau certuri şi discuţii interminabile care puteau să-i facă să iasă prost în faţa agenţiilor, clienţilor şi cititorilor, Zoso intra şi tranşa repede problema. De exemplu, un jurnalist scrie despre campaniile publicitare nesemnalizate şi cum prezenţa lor pe bloguri strică piaţa pentru toată lumea. Timp de două săptămâni, subiectul se discută şi întoarce pe toate părţile în nenumărate locuri pe net, pătând reputaţia industriei pe care Manafu încerca s-o coaguleze. Dacă Zoso era în joc, ar fi mitraliat un post şi discuţia s-ar fi oprit. După ce el a plecat, spune Manafu, toţi şi-au luat-o în cap.

De aceea, văzând postul de pe Facebook îi răspunde aproape imediat. „Te mai aştept mult?”

***

Presa din România a acceptat importanţa lui Zoso abia prin 2008, chiar dacă pe internet, în lumea mică a online-ului, era deja celebru. Posta de aproape trei ani, câştigase două premii la RoBlogFest, o gală care premiază blogosfera, şi avea un trafic care-l recomanda drept cel mai citit blogger din ţară.

Lucian Mîndruţă nu-şi mai aminteşte exact când a făcut prima oară cunoştinţă cu proza lui Zoso – undeva prin 2006-2007 – însă ce nu poate să uite este contondenţa ei. Ajunsese pe blog fiindcă primise un link către o postare în care era menţionat. Mîndruţă era obişnuit cu atacurile la persoană, însă limbajul lui Zoso era altceva. (Ulterior, Mîndruţă şi Zoso s-au apropiat.)

„Oare e o mișcare bună să îi dai pe mână un departament de ştiri unui om prea prost pentru a putea pune nişte întrebări inteligente sau prea prost pentru a citi ce scrie pe un prompter?”, scria Zoso în 2006, la câteva zile după ce îşi îndemnase cititorii să şi-i imagineze „pe Vrânceanu Firea şi pe Stoiceasca cu câte un ou în gură, cu Mona Nicolici cântând la trompetă, cu Mîndruţă lingând în cur.”

„M-a şocat virulenţa a ceea ce spunea el şi în acelaşi timp enorma diferenţă între portretul pe care mi-l făcea el şi propria mea imagine de sine”, spune Mîndruţă. „Niciodată nu mă mai întâlnisem cu aşa ceva.”

Cu toate acestea, uitându-se însă peste celelalte posturi de pe Zoso.ro, nu s-a putut abţine să nu constate că stilul acestuia putea să devină un trend în media. Băiatul ăsta va fi mare, şi-a spus. Ceea ce l-a făcut pe Mîndruţă să parieze pe Zoso era atitudinea – „urbană, de dreapta, justiţiară”, dar mai ales formatul postărilor. Articolele lui scurte şi condensate erau asemenea unor „bombonele online”, perfect calibrate pentru următoarea generaţie de consumator de informaţie: omul care se plimbă pe net. (În best of-ul propriu, Zoso are chiar şi un post despre motivele pentru care scrie scurt.)

Previziunea lui Mîndruţă s-a adeverit într-o după-amiază de septembrie 2008, când doi prezentatori de la Antena 2 au sunat-o în direct pe Mihaela Rădulescu, care tocmai devenise imaginea unei controversate campanii anti-fumat, în care apărea pe panouri publicitare din întreaga ţară îmbrăcată doar într-o pereche de boxeri roşii. Campania fusese criticată pentru senzaţionalism, însă vedeta avea acum şansa să se explice, fiind la telefon cu nişte colegi de trust.

Nu înţelegea însă de ce prezentatorii care o intervievau se înecau de râs străduindu-se să o întrebe care e promisiunea ei pentru viitorii nefumători. În spatele lor, pe plasmele din studio, trona o versiune modificată a afişului campaniei, care spunea: „Sunt Mihaela Rădulescu şi promit să ţi-o sug dacă te laşi de fumat.” Când a devenit evident că poza respectivă nu făcea parte din campanie, prezentatorii au încercat să-şi salveze pielea spunând că au luat imaginea de pe site-ul oficial. Însă pe tot internetul românesc poza respectivă exista doar într-un un singur loc. Pe blogul lui Zoso.

Petcu a ştiut să se folosească de media şi slăbiciunile ei pentru a atrage atenţia de la bun început. „Îi futeam în gură cu abnegaţie”, mi-a spus când l-am vizitat la Braşov. „Şi punctual, aşa. Nu spuneam că presa e de căcat, ci spuneam că presa e de căcat pentru că, uite, articolul ăla, articolul ălalalt.” Modelul de engagement era să muşte establishment-ul pentru a fi luat în seamă şi recunoscut de el.

În acea zi de septembrie, Zoso a făcut mai mult decât atât, scoţând la iveală probleme grave ale industriei de media din România. Umflată până la refuz într-o perioadă de prosperitate, presa din România – atât cea sobră, cât şi cea senzaţionalistă – era pe cale să se prăbuşească asemenea unui castel de cărţi de joc sub primele adieri ale crizei. „Erau foarte mulţi bani, erau ziarişti foarte bine plătiţi, care în acelaşi timp trăiau într-o colivie de aur”, spune Teodor Tiţă, jurnalist care a lucrat de-a lungul vremii la Europa FM, BBC sau Realitatea FM. „Şi au început să nu mai fie atât de atenţi, a început să nu le mai pese.”

***

Momentul Mihaela Rădulescu i-a adus lui Zoso primul său vârf de trafic – în acea lună 173.000 de oameni i-au citit blogul. Mare parte dintre ei s-au întors şi în luna următoare, şi în cea de după. Pentru publicul sătul de presa tradiţională, Zoso a devenit demascatorul şi alternativa (gratuită), iar în anii ce au urmat, în vreme ce publicaţiile cu vechime scădeau tirajele sau chiar se închideau cu totul, Zoso creştea. Într-o zi obişnuită îl citeau între 10 şi 13.000 de oameni; un singur om concura în audienţe publicaţii întregi.

 „Ce a făcut Zoso a fost să ia revolta unui om care stă pe margine, pe care nu-l ascultă nimeni, şi a transformat-o în voce”, spune Mîndruţă. „Ai putea spune că e unul dintre inventatorii internetului radical românesc.”

Petcu spune că şi-a dat seama de nevoia asta a românilor abia în acel an, şi şi-a simţit chemarea. De la colegii de liceu la cei de muncă, oamenii îl ţin minte pe Petcu drept cel care se lua în gură cu toată lumea, omul care îşi făcuse un titlu de glorie din a le spune celor în poziţii de autoritate verde în faţă ce gândea. Povesteşte că undeva prin 2007, pe când lucra la MediaPro Interactiv ca project manager, Petcu a nimerit într-una din şedinţele conduse de Adrian Sârbu. Lui i se părea evident că mogulul nu ştie despre ce vorbeşte, însă toată lumea prezentă la şedinţă – management de vârf şi de mijloc – tăcea mâlc. Aşa că în tăcerea grea din sala de şedinţe s-a trezit contrându-l; project manager-ul anonim versus mogulul. În momentul în care şedinţa s-a terminat, Petcu spune că şefii care tăcuseră au venit să-l bată pe spate: „Bine i-ai zis-o, mă!” N-a zburat din trust. Dimpotrivă. Când a avut un accident pe munte la Buşteni, Sârbu ar fi intervenit personal pentru ca Petcu să fie transferat la un spital din Bucureşti.

Dincolo de atitudine, avea şi o capacitate antrenată de sinteză. Între 2000 şi 2002, Petcu lucrase în departamentul de monitorizare al Mediafax unde trebuia să parcurgă în fiecare noapte sute de articole de ziar pe care trebuia să le categorisească după nişte criterii, să extragă din ele o serie de cuvinte cheie şi apoi să le stocheze în dosare separate pentru fiecare client de monitorizare. („Ştirea importantă are 6-10 rânduri”, scria el. „Eu o comprim în 3”.)

„Filozofia muii” e piatra de temelie a gândirii lui Zoso. E cheia de boltă a scriiturii lui şi a înţelegerii modului în care şi-a găsit locul în societatea românească. Abordările civilizate, constructive, crede el, au falimentat de mult aici, doar cu o muie mai faci ceva, doar aşa mai scoţi oamenii din vizuină şi îi obligi să-şi asume responsabilitatea pentru ceva făcut în grabă – fie acest ceva o campanie, un produs sau un mesaj.

Unul din exemplele preferate ale lui Petcu e legat de Dacia, unul dintre advertiserii cu care a lucrat multă vreme. La un moment dat avea pe blog o campanie de-a lor, iar pe site-ul companiei aveau o problemă cu diacriticele. Le-a dat un mail să-i anunţe şi vreme de o săptămână n-a primit niciun răspuns. Apoi a scris pe blog. N-a durat mult până când oamenii de comunicare ai companiei au aflat şi s-au dus la agenţia care-l reprezintă pe Zoso, punând presiune pentru ca postul să fie şters. „Mi-au cerut să îmi prezint scuzele”, spune Petcu. „Să mă căiesc. Le-am spus simplu: Măi băieţi, noi despre ce vorbim aici? Aveţi mailul ăla? Da? Şi atunci de ce n-aţi răspuns nimic şi n-aţi făcut nimic pe tema asta? Înseamnă că o meritaţi.”

În ciuda incidentului, Dacia s-a întors şi a continuat să cumpere publicitate. La fel şi alte companii pe care Zoso le scutura cu sete pe blog, cum ar fi Vodafone sau Orange. În internetul în care tot mai multe companii vărsau acum bugete, Zoso a devenit un soi de bufon la curtea regelui, distracţia lui principală fiind să-i repete fiecărui împărat că e gol. Şi o făcea pe banii lor fiindcă avea trafic.

Iar traficul era generat de „filozofia muii”.

„Oricât de ciudat sau ridicol sună asta, Zoso a făcut, pentru o parte din români, ce face Andrei Pleşu pentru o alta: a dat direcţie în societate”, spune Tiţă. „Internetul are atât de multă informaţie încât oamenii caută ghizi, caută explicaţie, ierarhizare, puncte din care să înceapă să descifreze informaţia. Iar când vine unul cum e Zoso care le spune în cuvinte puţine şi simple, cu multe verbe – şi mai şi înjură pe alocuri, bă, dar le spune! – le deschide mintea.”

Tiţă e de părere că Zoso a răspuns unei nevoi a societăţii. „Orice s-ar spune despre Zoso, el nu a fost nejustificat. A umplut nişte papuci care erau acolo şi care trebuiau umpluţi. Dacă nu era el, era altcineva.”

Odată cu Zoso a crescut întreaga blogosferă românească; dacă în 2007 blogurile erau încă un fenomen exotic pentru cea mai mare parte a audienţelor, în 2010 aproape 3 milioane de români citeau bloguri lună de lună. În vreme ce mass media traversa cea mai neagră criză din istoria ei, blogosfera îşi trăia zilele de glorie.

Anii 2008-2010 au creat un soi de furtună perfectă care a dus la ridicarea bloggerilor şi decredibilizarea vocilor tradiţionale. Pe de o parte a fost criza mass media şi creşterea numărului de utilizatori de internet. De cealaltă au fost banii, sau mai degrabă lipsa lor.

Scăderea bugetelor de publicitate odată cu criza i-a făcut pe advertiseri să devină mult mai interesaţi de sprijinirea unui canal de comunicare nou, mai ieftin. Dacă bani pentru televiziune sau presa scrisă nu erau, pentru bloggeri se putea găsi ceva. Nu strica nici faptul că pe bloguri mesajul era mult mai uşor de controlat decât în media.

În 2009, anul alegerilor prezidenţiale, blogurile au căpătat şi mai multă atenţie. Atât de multă atenţie încât pe 5 decembrie, însuşi preşedintele Traian Băsescu îi acorda un interviu lui Zoso în exclusivitate, ajutându-se de blogul acestuia pentru a câştiga încă o zi de expunere electorală după ce perioada oficială destinată campaniei în mass media luase sfârşit.

Piaţa publicității pe blogurile din România e una de peste 500.000 de euro. Nu pare mult, dar e cea mai mare din Europa. Ionuţ Oprea, şeful agenţiei de social media advertising Standout, care-l reprezintă şi pe Petcu, spune că atunci când oamenii de digital din pieţe mari, precum cea din Marea Britanie, vin în România sunt surprinşi să audă că aici plătim bloggerii. La ei blogurile mai mari au fost încorporate de trusturile media, iar celorlalte li se mai aruncă nişte bani din când în când. E şi mai ciudat când te gândeşti că piaţa de publicitate online din România e cea mai mică din toată Europa. Blogosfera românească e o ciudăţenie din punctul lor de vedere. Din punctul de vedere al lui Petcu, e o poveste de succes, care într-o proporţie destul de mare, i se datorează.

Undeva prin 2010-2011, blogosfera s-a transformat în „pişcotosferă”. Pe la jumătatea anului trecut, agenţia digitală Hyperactive a lansat Digital Factbook, primul raport dedicat pieţei digitale din România. Nu cifrele publicate în raport au stârnit controverse, aşa cum se întâmplă de obicei, ci un pasaj care, vorbind despre tendinţele pieţei autohtone, spunea că în scurt timp bloggingul şi tweetingul plătit, devenite rutină, vor înceta să existe.

„Oamenii au învăţat să miroasă publicitatea plătită şi nu sunt dispuşi să o asculte, în afara cazului în care autorii au într-adevăr o experienţă notabilă de împărtăşit cu audienţa lor despre un anumit brand”, scria în raport.

Blogosfera a contestat vehement raportul – în piaţă erau mai mulţi bani ca oricând, campaniile erau tot mai mari şi brandurile din ce în ce mai cunoscute. După toate indicaţiile, blogosfera din România era o putere.

În acelaşi timp, devenise din ce în ce mai greu să mai discerni care postări erau plătite şi care nu. „Mă uit în jur şi, cu puţine excepţii toată lumea umblă cu câte-un pişcoţel în gură şi cu nişte sfori agăţate de izmene, la capătul cărora se află un PR”, scria Simona Tache, fostă jurnalistă, actual blogger. „Iar eu nu mai pot citi ceva şi să cred că nu e o încercare de a mă manipula şi de a-mi băga pe gât un produs, un serviciu, un eveniment, un… ceva.”

Sentimentul ei era împărtăşit – şi articulat public – din ce în ce mai des de oameni din interiorul şi din afara industriei.

Zoso părea singurul fără dubii, asta şi pentru că  a fost întotdeauna mai tranşant decât ceilalţi bloggeri în relaţia cu advertiserii. Petcu spune că cerea mai mulţi bani decât ceilalţi pentru că îi permitea traficul, nefiind astfel nevoit să-şi împăneze blogul cu campanii. Spune că pe blogul lui, el făcea regulile, nu advertiserii.

„Am făcut destul de multe advertoriale, dar le-am făcut în condiţiile mele, asta-i mişto. Eu le propuneam o formă: Vreţi aşa? Bine. Nu vreţi aşa? Asta e.”

Era modul lui de a-şi proteja credibilitatea, pe care o considera cel mai de preţ bun pe care-l avea. „Problemele astea au fost dintotdeauna”, spune Petcu. „Mi se pare foarte tare o alegere personală. Mi se pare că dacă alegi să faci nişte prostii, o faci pe pielea ta şi tu vei avea cel mai mult de suferit.”

***

Sunt 66 de zile de când şi-a închis blogul şi Petcu are o grămadă de timp liber. În timp ce ne plimbăm pe aleile pietruite din centrul Braşovului, îmi povesteşte amuzat despre toate sugestiile şi ofertele de asociere pe care le primeşte din partea oamenilor de când s-a retras. (La câteva zile după ce a renunțat la zoso.ro, Vali Petcu a pus bazele zerostiri.ro, pe care abia dacă scrie un post pe zi.)

E lung, subţire, cu o figură de copil curios. Nu e chiar omul care te-ai aştepta să stea în spatele blogului care şi-a făcut o carieră din a ataca oameni şi companii. Când vorbeşti prima dată cu el faţă în faţă aproape că eşti dezamăgit că e rezonabil, că nu te contrează.

„M-am întâlnit cu şeful internetului şi mi-a spus că ar trebui să iau pe cineva să scrie pe Zoso.ro”, îmi spune. „I-am spus că n-am cum să fac asta. Nu e nimeni care să poată s-o facă în locul meu. Trebuie să ştii chestii tehnice, să ştii oamenii, să ştii de ce-l înjuri. Trebuie să ai dosarele lor.”

Şeful internetului e prietenul lui, Bobby Voicu, care are porecla asta de pe vremea când era şef la Yahoo! România. Petcu, Voicu şi alţii au făcut parte dintr-o gaşcă de tineri onlineri care au crescut odată cu mIRC-ul, prima generaţie de puşti care a descoperit puterea internetului.

Voicu, Manafu şi alţi oameni din industrie sunt de acord că în spatele lui Zoso a stat întotdeauna un anumit soi de idealism, o dorinţă de a avea un internet mai bun, lipsit de spam, cu mult conţinut profesionist şi companii sănătoase.

Însă până unde poate să meargă idealismul cu înjurături? Când trebuie să te maturizezi şi să mergi mai departe?

***

Pe 23 ianuarie 2012, cu două zile înainte să îşi închidă blogul, Zoso avea din nou ceva de împărţit cu Dacia – mai exact cu un clip publicitar afişat pe site-ul Realitatea.net. Cum sonorul reclamei era cu mult mai puternic decât clipul video în care era inserată, Zoso a tăbărât pe TreeWorks, compania care a construit soluţia de publicitate folosită, spunându-le să-şi asume şi să repare greşeala pentru că, altfel, „există mereu prăşitul ca alternativă a suptului pulii”.

Însă, în acea zi, ceva s-a rupt. Cătălin Teniţă, fondatorul TreeWorks, a refuzat să îi răspundă cu aceeaşi monedă. În schimb, a trimis întregii industrii un mail în care îşi anunţa decizia de a nu mai avea deloc de-a face cu Zoso şi de a nu mai participa la niciun eveniment în care acesta e implicat, „pentru că viaţa e frumoasă şi lucrurile pe care le avem de făcut sunt multe şi importante”.

Chiar dacă Petcu n-o va mai recunoaşte acum, Teniţă era unul dintre cei pe care îi considera parte din tabăra lui, a oamenilor buni, care voiau să schimbe internetul, spune Voicu, iar reacţia acestuia cu siguranţă l-a durut. „O să râzi, dar eu cred că el era foarte ataşat de industria de online”, adaugă el. „Eu chiar cred asta. De asta el se consuma atât de tare, pentru că el cumva vedea potenţialul, vedea unde ar putea să fie.”

Voicu crede că era inevitabil ca până la urmă lui Zoso să i se restrângă libertatea de exprimare, ca industria în care activa să-i ceară să se tempereze şi să se maturizeze odată cu ei. Companiile şi agenţiile începuseră să înveţe din mecanismele online-ului şi să se impună aşa cum erau obişnuite să facă în media tradiţională, iar în acest nou context, un Zoso nu mai dădea bine.

„Cred că cea mai supărătoare chestie a fost că singurul lucru care a deranjat ecosistemul era limbajul. Asta e ce i-a întors pe dos”, exclamă furios Petcu, de parcă nu-i vine să creadă. „Adică… Bă! Sunt lucruri mai importante decât cuvintele! Cum poate să te deranjeze cuvântul pula când cade casa pe tine?! Mi se pare o prostie de o magnitudine teribilă.”

Aşa că, pe 25 ianuarie, în cel ce urma să fie post-ul lui de adio, spunea că industria e „plină de curve virgine” care s-au folosit de el şi de puterea lui de a spune lucrurilor pe nume doar până au intrat şi ei în vizorul lui, moment în care l-au renegat pentru că le afecta afacerile. (Petcu spune că banii au curs în mod constant pe Zoso.ro din 2008 încoace. Ba chiar că 2011 a fost un an foarte bun din punct de vedere al vânzărilor, peste nivelul celor de dinainte.)

***

„De ce le e frică oamenilor de tine?”  

Cu câteva săptămâni în urmă, aici, în acelaşi restaurant aglomerat şi întunecos din centrul Braşovului, mă străduiam să înţeleg ceva din resorturile care-l fac pe Petcu să fie Zoso. Să aflu de ce omul, despre care mulţi dintre cei care s-au apropiat de el au o părere bună, şi-a făcut o carieră din a fi rău. Aveam să descopăr repede că a fi înţeles nu face parte dintre priorităţile lui.

„Care e scopul final? Voi fi înţeles şi… mai departe?”, spune el atunci, pe un ton hotărât. „Nu ăsta e scopul final. Scopul final e să tragi foloase de pe urma acestei înţelegeri.”

Ca partener de discuţie, Petcu e dificil – cere libertate totală, la fel de mult control şi trasează de la început o linie clară între viaţa lui personală şi cea publică. Spune că nu vrea ca lumea să arunce cu noroi în cei dragi lui. În el da; ei însă, nu au nicio vină.

Când i-am spus că voi încerca să vorbesc şi cu alţii despre el şi moştenirea lui, mi-a replicat sec, cu un zâmbet victorios:

„N-ai decât. Dar ştii că toţi oamenii ăştia or să mă sune, nu?”

Acum, la câteva săptămâni distanţă, ştiu că avea dreptate şi că umbra lui e mare. În industria de media şi comunicare, oamenii se împart în două categorii: cei care nu sunt dispuşi să vorbească despre Zoso (şi au fost mulţi cei care nu au acceptat să-mi vorbească on the record) şi cei care sunt de acord– dar asta după ce îl sună mai întâi.

„Nu ştiu”, îmi răspunde până la urmă. „Sunt de acord că există o frică în a se pronunţa public, dat fiind că oamenii sunt vulnerabili. Oamenilor le e frică tocmai pentru că am avut curajul să spun lucruri despre care ei vorbesc numai în particular. Eu am avut mereu spatele asigurat când i-am tras la muie unuia. Poate să zică că sunt prost – şi atunci lumea o să vadă ce-am spus despre el de-a lungul timpului – sau poate să zică că nu sunt prost şi atunci recunoaşte că tot ce-am spus e adevărat. Oricum ar da-o, no comment e cea mai bună politică.”

„Dar acum, c-ai ieşit din jocul ăsta, nu mai e nicio miză.”

Tace.

„Chiar n-ai de gând să te întorci?”

„Nu.”

***

Nici 12 ore mai târziu, Zoso.ro era iarăşi viu.

„Ce-i lipseşte onlineului?”, se întreba Zoso în postul urcat pe 1 aprilie, pentru ca să-şi răspundă apoi singur, cu un rând mai jos. „Onlineului îi lipsesc coaiele şi experienţa. Cineva care să sancţioneze mizeriile din el.”

Întoarcerea lui Zoso putea să fie o glumă de 1 aprilie, un soi de minune care ţine trei zile şi apoi, fără nicio explicaţie dispare. Dar n-a fost. Crezând că voi scrie lucruri care ţin de viaţa lui privată, a refuzat de la un punct să-mi mai răspundă întrebări, preferând un şantaj blând, pe un ton care sugerează că doar el deţine adevărul şi morala şi instrumentele. N-am reuşit să aflu de ce a revenit. Poate pentru bani. Poate pentru că regele nu renunţă. Poate pentru că libertatea de exprimare are nevoie şi de „filozofia muii”. Sau poate pentru că obiceiurile vechi mor greu.

---

Barna Némethi e executive manager la agenţia de creaţie Griffon & Swans şi editorul revistei allhollow.com.