#rezist: februarie 2017 în stradă

Pe 31 ianuarie 2017, 10.000 de bucureșteni au ieșit, aproape de miezul nopții, să protesteze în Piața Victoriei. Nu se aștepta nimeni să-i vadă acolo, la -13 grade, scoși din pijamale, din baruri și din birouri în care se lucrează târziu. Nu se anunțase niciun protest. Dar ei au ieșit și ce a început în acea noapte a culminat cu cele mai mari proteste pe care le-a văzut România după anul 2000.

Cu câteva ore înainte, ministrul de atunci al Justiției, Florin Iordache, anunțase adoptarea Ordonanței de Urgență nr. 13/2017 de modificare a Codului Penal și a celui de Procedură Penală, care conținea măsuri împotriva cărora mii de români mărșăluiseră în mai multe orașe în weekendurile anterioare. Printre altele, Ordonanța urma să dezincrimineze neglijența în serviciu și abuzul în serviciu când prejudiciul produs era mai mic de 200.000 de lei, prevedere care i-ar fi scăpat pe numeroși politicieni de dosare penale, inclusiv pe Liviu Dragnea, șeful PSD, partidul aflat la guvernare. Reacția civică a fost imediată. În următoarele săptămâni, protestele s-au extins în întreaga țară și în străinătate.

Unii dintre participanți protestaseră și în toamna-iarna lui 2013, după ce Guvernul a anunțat că va înainta Parlamentului un proiect de lege prin care permitea începerea exploatării miniere la Roșia Montană. Compania Roșia Montană Gold Corporation primise o licență de concesiune pentru exploatarea minereurilor de aur și argint din Apuseni și plănuia să excaveze patru munți și să folosească cianură pentru extracție. Mai protestaseră și la începutul lui noiembrie 2015, când 25.000 de oameni au mărșăluit numai în București, în numele victimelor incendiului din clubul Colectiv. Bucuria românilor de a se întâlni și solidariza în stradă, din timpul protestelor pentru Roșia, a fost atunci înlocuită de furie înăbușită și încrâncenare. Protestul post-Colectiv a dus la demisia Guvernului.

Dacă în 2013 hashtagul protestelor a fost #unitisalvam, iar în 2015, #colectiv, acum, în ger, #rezist era mesajul transmis zi de zi de stradă. A fost o mișcare civică a numerelor. Dar a fost și una a individului conștient că lupta pentru România visată ține de fiecare. Un om poate fi un protest, au părut să arate cei care și-au băut cafeaua de dimineață în Piața Victoriei, privind fix către Guvern, sau mâna de cetățeni care ieșeau să protesteze în orășele mici de provincie – în toate județele, și în reședințe, și în localități precum Odobești, Marghita sau Urlați – sfidând apatia cotidiană.

În urma protestelor, pe 5 februarie, Guvernul a dat o nouă ordonanță, nr. 14, prin care anula OUG 13 înainte să intre în vigoare. În acea zi au protestat cei mai mulți oameni: 600.000 în toată țara, după unele estimări. Protestele au continuat, au fost și contra-proteste în fața Palatului Cotroceni, dar „seara cu luminițele” rămâne cea mai importantă.

Am strâns instantanee – și text, și fotografii – care reconstruiesc o istorie la cald a acelor zile. Nu sunt nici obiective, nici nu acoperă tot spectrul opiniilor și experiențelor protestelor – istoria le va lămuri mai bine decât poate jurnalismul –, dar spun o poveste a ce am trăit în februarie 2017, o lună a mobilizării fără precedent.

---

Corina Bratu, 30 de ani, strateg la agenția Leo Burnett, a fost în Piața Victoriei din prima seară: „Am ajuns când erau deja cam 1.000 de oameni. În jumătate de oră deja eram ca la concert; am văzut mulți prieteni, colegi vechi, fețele din Expirat și din Vamă și din Pipera. Nu am avut pancartă, doar am apucat să scriu pe o coală de desen «Josnic». Am tot mers. Cât am putut. Cu pantalonii de schi pe mine, cu două geci, cu pancarte. Cu steagul mare cumpărat din Obor cu 25 de lei și montat pe o coadă de mop. Cu speranța că vor recunoaște că au greșit. Cred că tata – care a fost pe străzi în ’89 – se bucură că noi nu lăsăm capul plecat.”

---

Şi Ioan Maxim, 28 de ani, PR la Apollo 111 Teatrul, a fost acolo din prima seară: „Era așa de bine acasă în seara aia, chiar îmi făcusem un ceai, mâncasem, mă dădeam pe net, cred că mă învelisem și cu o păturică. Şi după aceea Guvernul Dragnea a dat OUG 13 și seara liniștii mele a devenit iarna vrajbei noastre. Am ieșit chiar atunci în Piață, într-un amestec de tristețe și revoltă. M-am dus acolo ca să caut un răspuns, dar nu orice răspuns, ci răspunsul care să-mi convină: ordonanța nu va trece, nu-și va face efectul, asta e doar o încercare eșuată. Dar nimeni nu era convins, din contră, un prieten care a lucrat în Guvernul Cioloș mi-a spus atunci că nu mai e nicio șansă. Îmi înghețaseră picioarele și-am ajuns acasă la 1:30. Zilele care au urmat le-am perceput ca pe un doliu, ca în săptămâna de după Colectiv.”

---

La Craiova, Gheorghe Nicușor Corneanu, 57 de ani, manager într-o companie, a ieșit în Piața Prefecturii cu două săptămâni înainte de a fi aprobată ordonanța, când abia se adunau 200 de persoane. În noaptea în care a fost publicată în Monitorul Oficial era la Deva, iar în prima seară de proteste ample era la Târgu Mureș. A ieșit peste tot. A urmat Sibiu, după care s-a întors la Craiova. „Am fost în marș, am văzut pancarte pe care scria în maghiară, pe care nu le înțelegeam. Cel mai emoționant a fost când s-a scandat «București, Târgu Mureș e cu voi!». Dispăruseră nuanțele de divizare a națiunii. Erau două limbi diferite, etnii diferite. Înapoi la Craiova, am fost în sfârșit mândru de olteni. Mi-a plăcut diversitatea oamenilor: vârstă, preocupări, clase sociale, oameni care abia mergeau din cauza vârstei sau a unor dizabilități.”

---

Mihai Şerbănoiu, 57 de ani, a venit să protesteze la București: „Sunt din Azuga, am venit special pentru mitingul ăsta. Mi-ar fi părut rău să nu vin, că am văzut bannere pe care scria: «Voi stați la căldură și noi strigăm și pentru voi». Am fost la mitinguri și în ’90, când strigam împotriva lui Iliescu. Atunci lucram la Azuga la fabrică și scriau peste tot în fabrică FSN-iștii că pe ăștia din Piață îi plătește Coposu și că sunt drogați.”

---

Adrian Tudorache, 30 de ani, s-a născut în Măcin și a plecat în Italia cu familia acum 13 ani. La început de ianuarie, a venit în București să vadă dacă și cum s-a mai schimbat țara. Miercuri seara, în timp ce filma cu o cameră GoPro incendierile și petardele din piață și scanda „Jos PSD”, pierdut de grupul lui, s-a trezit luat pe sus de un jandarm. A început să țipe „Ajutooor! Hoții! N-am făcut nimic”. Unul l-a dus la intrarea în Guvern și altul i-a cărat câțiva pumni în coaste. Au încercat să-i șteargă filmarea, dar norocul a fost că i se terminase bateria. Erau vreo 10–12 persoane la care au găsit cuțite, molotoave, petarde. Când s-a eliberat piața pe la trei, i-au dus la DIICOT pentru poze, amprente, declarații. „Nu-mi pare rău de bătaie, am văzut și eu care e procedura. Cu jandarmii am început să glumesc apoi. Le vorbeam frumos, îmi vorbeau frumos. Când am plecat spre casă (la 10 a doua zi), îmi era milă de ei, unii dormeau în picioare și mai aveau de stat, eu puteam să dorm în sfârșit.” A continuat să iasă în Piață.

„Am găsit altă Românie. În fiecare seară îmi făceam altă pancartă – cu trei șobolani în loc de trandafirii PSD, dintr-un carton de Marlboro fără filtru și scriam «Filtrați politicienii». Fiecare se uita la pancarta celuilalt și intra în vorbă. Era civilizație. Nimeni nu arunca pe jos. Dădeam zăpada, adunam orice mizerie. Sunt hotărât să mă întorc la vară după ce termină fetița clasa I. Sunt optimist.”

---

Artistul Dan Perjovschi a trăit multe proteste. „De o mie de ori în ultimii 27 de ani am zis că ne cărăm de aici. Şi momente din astea (rare, dar intense) ne fac să ne răzgândim. Sau să ne gândim mai bine.” Şansa pe care o are România, însă, este noua generație re-civizată și politizată, precum și o generație mai veche revigorată. „Acum, după ce am văzut oameni ieșind la protest nu doar în orașele mari, ci și în Rădăuți, Călărași și alte 70 de orășele din România, sunt sigur că avem un viitor.”

---

Nu toată lumea s-a simțit reprezentată la proteste. În special activiștii care de mulți ani încearcă să atragă publicul larg alături de cauza lor, fie că sunt drepturile comunității LGBT, violența împotriva femeii sau dreptul la locuire. Tudorinei Mihai, o brăileancă specializată în politici feministe care iese în stradă de ani de zile, florile și pălăriile jos pentru jandarmi i s-au părut nepotrivite. „Voi fi mereu sceptică în fața unei instituții de forță a statului care îți susține demersul și te tratează cu mănuși.” Iarna trecută, în timp ce mărșăluia alături de 100 de oameni pentru dreptul la locuire, și-a luat amendă de la jandarmi pentru că a refuzat să plece din fața a două turnuri gemene nelocuite, în timp ce pe Strada Vulturilor oameni evacuați dormeau în frig. „Dacă nu ieșim din discursul dominant care vede doar corupție, dacă nu o să avem o agendă liberală progresistă care să includă și drepturile grupurilor vulnerabile, nu o să trăim într-o societate care să ne placă. (…) Dacă vreau bunăstare, trebuie să mă uit și la cei care nu pot ieși în stradă să-și reprezinte drepturile, cum ar fi copiii care trăiesc în sărăcie extremă.”

---

Vlad Viski, 28 de ani, președintele Asociației MozaiQ și activist LGBTQIA+, a fost în Piață în ziua după emiterea OUG 13 și nu s-a simțit în siguranță. Nu s-a recunoscut în discursul anti-corupție, care i se pare că domină tot spațiul public, și lângă care nu mai au loc să stea și alte teme relevante: naționalismul, homofobia, ura față de oameni săraci. Pancartele cu glume homofobe; faptul că organizații care militează împotriva drepturilor femeii s-au pus în fruntea marșului de la Cluj; marșul mămicilor, care, spune el, întărește ideea că familie înseamnă doar cuplul heterosexual cu copii; miștoul de Floricica Dansatoarea și de oamenii de la Cotroceni; expresia „ciuma roșie”, pe care o foloseau și legionarii când vorbeau despre comuniști; cântatul imnului și coregrafia cu steagul, toate l-au făcut să se întrebe dacă e loc pentru toată lumea sub acest steag. Are senzația că aceste proteste, deși la fel de legitime precum votul, sunt sub semnul unui sentiment de entitlement, că țara e mai mult a celor din Piață decât a celor care votează. Ar vrea însă ca protestele minorităților să se inspire din repertoriul de la protestele din aceste zile – glumițele, florile, jocurile de lumini – și să le folosească, pentru că atmosfera ajută la atragerea mai multor oameni alături de cauză.

---

Mamele care și-au adus copiii la proteste au citit comentarii care le făceau inconștiente. Pentru unele dintre ele, sentimentul de a fi pus la zid nu era nou. Erau obișnuite oricum să fie condamnate pentru cum își cresc copiii. Ramona Poiană, economist, spune că i-ar povesti așa copilului ei, care are acum un an și opt luni: „Fiule, ai fost cu noi pentru că eu și tatăl tău am simțit ca nu putem sta deoparte, să lăsăm pe cei care ne conduc să ne prostească pe față. Așa că ai participat și tu, mai mult ca un bagaj, ai văzut oameni, căței și o girafă de gips. Am ieșit cu toții pentru ca discuția de azi să o avem în România, nu în altă țară”.

---

Maria Dinu, manager de resurse umane, și-a sunat mama de două ori în timpul protestelor. Prima dată i-a spus „sper că voi nu vă duceți, stați cuminți cu copilul acasă, da?” și a doua oară, când a sunat-o mândră să-i spună că și ea a ridicat o luminiță spre cer, reacția a întristat-o și mai mult: „Păi și cu cine ai lăsat copilul acasă? Tu ai alte responsabilități acum!”. A încercat să-i explice că și mediul în care va crește copilul ține tot de responsabilitatea ei.

---

Raluca Buzea, 30 de ani, PR manager IRI Forest Management (IKEA Group), crede că a fost un protest „care a atins mult mai multe categorii sociale și de vârstă, deși cei cărora nu le-a convenit protestul vorbeau încă de tineri și frumoși, ca să fie mai ușor să zică că suntem tineri, hipsteri și habar nu avem pe ce lume trăim. Am avut o singură pancartă, într-o seară, cu mesajul «Frați, părinți, bunici: avem nevoie de voi aici». Mulți dintre noi venim din orașe mici. În care industria e moartă, în care producția e moartă, în care lumea e gri și cătrănită și îmbătrânită. Cred că mulți dintre noi au părinți cu un salariu pe care nu-l merită după o viață de muncă și bunici cu o pensie cam cât dăm noi la casă la Carrefour. Crede cineva că ne-am născut corporatiști și publicitari?”

---

A fost și protestul Dianei Tendeleu, o studentă la regie de 20 de ani. Diana a crescut în Italia și s-a întors în țară în iulie 2016. Pe 1 februarie, la 1 noaptea, și-a făcut o poză cu o foaie pe care scria „Mamă, tată, iertați-mă că sunt din nou în stradă, dar ăștia îmi fură viitorul pentru care voi munciți!!”. Nouăsprezece ore mai târziu, mama ei a ieșit și ea la protest, în Torino, și a rugat pe cineva s-o fotografieze. Pe pancarta ei scrisese: „Stai liniștită draga mea am ieșit și eu. Împreună rezistăm!” Coculeana Tendeleu e coafeză, are 42 de ani și e în Italia de 15 ani. „Vrem să o susținem, pentru că ne dorim ca ea să-și facă un viitor în țara ei, nu să plece, așa cum am fost nevoiți să facem noi”, spune mama. „Am adorat-o și m-am simțit mândră de ea”, spune Diana.

---

Marcela, 33 de ani, programator, s-a certat cu părinții ei din cauza protestului. „Ce caut eu la protest? «Se poate ca o fată să umble noaptea singură pe stradă? Dacă îți rup ăia oasele, la mine să nu vii!» sau «Tinerii frumoși, vai de capul vostru!». Nu am niciun fel de replică, nu știu minciunile televiziunilor ălora. Am început să mă uit să văd ce scornesc, să știu și eu ce să vorbesc cu ai mei. Am primit 50 lei că am fost în piață. Goddammit, ei au primit 50 lei la pensie să li se spele creierul, eu am primit un CASS mai mare. Plătesc cinci sănătăți pe lună: una prin jobul full time, una prin PFA, trei abonamente la Sanador (unul eu și două mami și tati) și primesc replica de la mami: «Bine îți fac [că ți-au mărit CASS]. Nu te mai satură Dumnezeu de bani!»”

---

Ramonei, antreprenor, i-au spus părinții, pe 11 decembrie, „am votat cum ați vrut voi”. „Apoi, de Revelion, tata a dat share unei urări de «la mulți ani» de la un personaj dubios. M-am enervat, dar m-am abținut, era totuși Revelionul. Până într-o seară de ianuarie când, într-o discuție telefonică aproape distractivă, i-am scăpat, pe ton glumeț-ironic, un «vezi că ai dat share fix unei postări de la unu’ din partidu’ ăla, să mai verifici din când în când pe cine susții public, hehe». Moment care a declanșat un discurs cum n-am mai auzit niciodată din partea lui, cu țipete și apelative dubioase, leit celor debitate la televiziunile greșite. Şoc. Când a început să-mi reproșeze și că pentru noi a stat ore în frig să-l voteze pe președintele ăla așa și așa și pe dincolo, care… bip bip bip. I-am închis. Discursul urii propagat de emisiunile toxice l-a prins în gheare și pe tatăl meu neutru, iar eu, izbită, n-am știut cum să reacționez altfel decât închizându-i telefonul. N-am mai vorbit de opt săptămâni.”

---

Răzvan Pascu și Alina Anca de la Aural Eye sunt cei care au proiectat pe pereții din jurul Pieței Victoria mesajele care au coagulat mulțimea. De obicei fac proiecții pe suprafețe mari la concerte, la petreceri electro, la evenimente corporate. N-au mai făcut-o niciodată cu scop social. N-au prea știut în ce se bagă, dar de când au ieșit marți noaptea la Guvern, s-au hotărât că nu se poate altfel. Vineri seară, pe 3 februarie, Alina a deschis ușile ambulanței în care și-au pus echipamentul și a lăsat razele proiectorului să urce pe blocul DERO. Zeci de mii de oameni au țipat de încântare cu ochii la literele care acopereau cinci etaje cu mesajul „Noaptea ca hoții”. Apoi au strigat același lucru, toți într-o voce. Când strigătul mulțimii s-a stins, Anca a dat drumul altor laitmotive ale săptămânii: „PSD Ciuma Roșie”, „DNA să vină să vă ia”, „Altă întrebare”, „Hoții!”. Mai târziu, când vedeau pe Facebook când erau stabilite orele intonării imnului, aprinderii luminițelor sau momentelor de reculegere, țineau cont și pregăteau proiecții care să anunțe momentele și să ajute la reușită.

Sâmbătă au renunțat la „DNA să vină să vă ia” și „PSD Ciuma roșie”. „Nu ne-a mai mulțumit identificarea PSD ca sursă unică a problemei, pentru că protestul era despre corupție. Riscam să denaturăm mesajul sau să fim acuzați că suntem părtinitori.” Au desenat porumbelul păcii și au proiectat „Fără Violență”, „EU we love you”, „Colectiv”, „Corupția Ucide”, „Când ne numărați, mai adăugați 64”, „Thank you, ambassadors”. Au schițat un înger și au proiectat o dată rugăciunea Înger, îngerașul meu, ca răspuns la cererile obsesive pentru Tatăl nostru. Pentru că mulți cereau un mesaj împotriva vuvuzelelor care tocaseră creierii tuturor, au proiectat „Mai din inimă, nu din vuvuzele”. „Am dat-o cu prietenie. Nu voiam să supărăm vuvuzeliștii, păreau o armată.”

---

În dimineața de 1 februarie, IT-istul Florin Bădiță, 28 de ani, și-a luat concediu fără plată și a plecat cu avionul de la Cluj la București. În 2015, după incendiul din Colectiv, Bădiță a creat pagina de Facebook „Corupția ucide”, pe care o urmăresc astăzi peste 40.000 de oameni. Anul acesta, el și alții au folosit același cont pentru a încuraja lumea să iasă în stradă să protesteze. Era importantă presiunea străzii, pentru că, spune Bădiță, „obiectivul era să dăm jos Guvernul ăsta”.

Slack, o aplicație de comunicare internă pentru echipe, i-a ajutat să se organizeze. A făcut grupul „Corupția ucide” încă de pe 19 ianuarie, i-au invitat prin mesaje private pe oamenii care creaseră pe Facebook evenimente de protest în țară și în diaspora. Sunt activi vreo 300 din 556 și au făcut până acum 74 de canale cu teme de discuție și cu nume de orașe: #articole-blog, #articole-presă, #logistică, #bucuresti, #londra, #pitesti. Au și un canal #mesaje-protest, unde oamenii au pus lozincile auzite la ei în localități și pe care cineva le-a adunat într-un Google spreadsheet, ca să le preia și alții.

Pentru că erau multe de făcut, de la coordonat oameni la răspuns la mesaje, Bădiță a cerut ajutor. Idei erau destule. Izabela Lazăr, studentă, a zis că organizează un „tricolor uman” în Piața Victoriei. Au cumpărat cam 7.500 de foi și mape roșii, galbene și albastre, iar vreo 50 de voluntari le-au împărțit și le-au strâns de la oamenii din fața Guvernului, grupați în trei sectoare. „Mulți oameni din Piață aveau foi la ei deja, cum am zis pe eveniment, că nu am avut cum să cumpărăm pentru toți. Nu am acceptat nici sponsorizări în bani”, spune Izabela. Atunci, pe 12 februarie, aproape 70.000 de oameni au luminat Piața cu telefoanele, în culorile drapelului. S-a spus, printre altele, că a fost un protest naționalist, dar scopul era, spune Bădiță, să arate că au reușit să facă ceva împreună, că s-au unit.

---

Dintre cei care au fost prezenți în Piață și-n timpul zilei, unul dintre cei mai recognoscibili a fost Andrei Roșu. Maratonistul a ieșit la protest în fiecare zi începând cu seara de 31 și s-a instalat în Piață cu laptop, masă, scaun și mâncare. Cincisprezece zile mai târziu, a creat un grup pe Facebook care se numește „Rezistență” și care, la final de februarie, depășea 45.000 de membri. E un fel de a muta revolta oamenilor din stradă într-un spațiu mai propice organizării, de a vedea ce se poate face mai departe împotriva corupției. „Oamenii își pierd entuziasmul, trebuie să ne grupăm”, spune Roșu. „Cel mai important e să avem mesaje și acțiuni comune și să ne menținem vie speranța. E important pentru mine pentru că la finalul vieții vreau să simt că faptul că m-am născut a contribuit la o lume mai bună.”

---

Protestul a fost unul la care fotograful Andrei Pungovschi s-a simțit mult mai legat de cauză. Sigur, și la cel pentru Roșia Montană, și la altele, era justificată revolta oamenilor, dar acum a fost mai direct, era ca și cum politicienii ți-au băgat direct mâna în buzunar. A fost pentru prima oară când chiar s-a gândit dacă să lase aparatul și să iasă și el cu o pancartă în mână. „Niciodată nu poți să fii obiectiv (ca fotograf), dar sentimentul ăsta automat te face mult-mult mai subiectiv. E ca și cum aș încerca să-l fotografiez obiectiv pe unul care-mi dă cu o scândură în cap.”

---

Cătălin Georgescu a fotografiat și el protestele din anii trecuți și spune că despre cele pentru Roșia Montană nu vedeai aproape nimic în presă. „Aici e complet invers: toată lumea este în Piață, toată lumea are telefoane, am văzut zeci, sute de oameni care făceau live-uri pe Facebook, nici nu aveam așa ceva acum trei ani. Nu puteam nici măcar să trimitem de pe telefon ca lumea poze făcute cu aparatul. Mai țin minte că în trecut căutam febril camerele alea nenorocite de la Jurnalul Național care sunt împrăștiate prin București ca să văd ce mai e la Universitate, ce mai e la Victoriei. Nu aveai surse, trebuia să aștepți să vezi alea 10 secunde la programul de știri. Acum, literalmente, este un over coverage și toată lumea e pe blocuri, sunt drone, nacele, brațe telescopice la televiziuni. Şi live-ul de la Tanănana, live-uri de la înălțime. Ai live updates pe Instagram și pe Facebook. Nu ai cum să zici că nu poți să afli. Doar dacă nu vrei.”

---

Tudor Mușat a relatat din studioul Digi24, televiziunea de știri care a transmis încă de la început despre proteste, a dat context și a reflectat diversitatea opiniilor din Piață și din toată țara. Tot ei au dat, constant, cele mai mari numere de protestatari.

„Datele pe care noi le dăm ca cifre sunt obținute prin încrucișarea unor surse”, spune Mușat. „Nu le obținem oficial nici de la poliție, nici de la jandarmerie. Sunt estimări pe care aceste instituții le fac, surse din aceste instituții care discută cu noi și care pot face aceste estimări. Evident, ponderate și cu observații personale ale reporterilor și cu ceea ce spun oamenii care sunt acolo, iar în momentul în care toate aceste lucruri încrucișate au un numitor comun, pe acela, probabil, îl vom da la televizor.”

---

În ciuda pasului înapoi făcut de guvern, presa internațională a văzut protestele din România ca pe o expresie a luptei împotriva populismului și iliberalismului care se ridică peste tot în lume. Pentru prima oară în mulți ani, s-a vorbit mult despre România în toată presa străină influentă. Cele mai multe publicații au relatat efectele pe care OUG 13 ar fi urmat să le aibă și numărul impresionant de protestatari pe care ordonanța i-a scos în stradă în ciuda temperaturilor scăzute. Au remarcat folosirea lanternelor de la telefoane, formarea steagului României din coli de hârtie colorată, proiecțiile de mesaje pe clădiri, dar și prezența câinilor purtători de mesaje.

The New York Times a rugat cititorii români să împărtășească povești despre confruntarea lor zilnică cu corupția. Acestea vorbesc despre o dare și luare de mită constantă în interacțiunea cu instituțiile românești – spitale, școli și administrație publică. Unii oameni spun că se simt neajutorați pentru că corupția este o problemă culturală adânc înrădăcinată. Der Spiegel a scris că cei mai mulți dintre protestatarii de acum sunt prea tineri pentru a-și aminti evenimentele din ’89 și că, alături de protestele din Croația, Macedonia și Polonia, cel din februarie ar putea reprezenta o a doua revoluție în estul Europei. The Guardian a scris despre DNA și Laura Codruța Kövesi, în apărarea cărora, spune cotidianul, au ieșit mulți dintre oamenii din stradă. Menționează și critica adusă DNA-ului cel mai des, și anume dependența agenției de interceptări telefonice care a dus la comparația cu tactici folosite de regimul lui Nicolae Ceaușescu.

---

Protestele românilor au devenit un model de implicare civică pentru alți europeni, chiar pentru unii la care nu te aștepți. Pe 5 februarie, bulgarii au protestat la Sofia pentru a-și arăta susținerea. „Un pas înapoi în lupta împotriva corupției în România ar reprezenta un semn rău pentru Bulgaria”, spunea motivația evenimentului. La o imagine cu luminițele aprinse la unison în Piața Victoriei, un bulgar a comentat: „Iar noi dormim…”.

La Budapesta, la un protest al ONG-urilor împotriva guvernului Orban și a lipsei de reforme în educație, pentru că nu au ieșit mai mult de 2.000 de oameni, s-ar fi scandat: „Chemați românii”. Pe 19 februarie, un eveniment pe Facebook anunța un protest în Paris „împotriva corupției celor aleși”, organizatorul dând ca exemplu România: „Nu vom fi singurii care ne vom face auziți; România, printre alții, dă un exemplu serios în acest moment.”

---

Adela Râpeanu, doctor în științele comunicării, voluntar în grupul Geeks for Democracy, spune că protestele ar trebui dublate de un efort personal. E foarte greu să-i spui unui om cu un loc de muncă să-și aloce timp în fiecare zi pentru cetățenie, care e un job full time. „Nu suntem obișnuiți să facem lucrul ăsta. Din ce în ce mai mulți conștientizează nevoia asta de efort zilnic: hai să intru și eu pe Monitorul Oficial, pe ordinea de zi a Guvernului sau hai să-mi aleg o instituție: unde mai scriu ca să-i trag de mânecă? Iar pe lângă efortul individual ar trebui să fie și un efort de educare a celor din jur, oricât de mic: spui unui prieten, dai un link, dai un model de petiție când tu îl faci, și tot așa. Sharing is caring.”

---

Piața publică a devenit un simbol al revoltei în România. Raluca Şoaită, specializată în arhitectură medicală, a fost la proteste zilnic. „În sine, piața funcționa ca un mic orășel. Căile de circulație, punctele centrale, nodurile și reperele sunt elementele care determină un oraș. Oamenii au populat-o organic, mergeam prin mulțime și aveam puncte de intersecție, stâlpii erau repere de întâlnire și se creaseră cărări. Populația care a venit în piață reprezintă foarte bine orașul la nivel de compoziție. Nu avem regulamente de urbanism care să fie foarte bine respectate, dar ceea ce ador e că există multă creativitate. Curățenia de la sfârșit era o concluzie că putem trăi într-o lume organică, nu foarte bine controlată, pentru că avem în noi nevoia de a ne proteja și de a continua să trăim.”

---

La un protest, mințile celor care protestează se conectează în diferite feluri. Se poate vorbi de patru niveluri, spune Radu Umbreș, doctor în antropologie socială cu un post-doctorat în științe cognitive. Primul nivel e și cel mai evident: informațional. Atunci când toți știm, despre toți ceilalți, că vrem să protestăm. Al doilea nivel e cel emoțional. Cântatul împreună, bătutul la tobe sunt parte dintr-un fenomen de sincronicitate în care ne armonizăm corpurile, dar și mințile. Ajungem la al treilea nivel de conectare a minților: cel moral. Conceptul spune să fii bun cu oamenii tăi, însă nu să fii bun cu ceilalți, ba chiar să fii rău cu ceilalți astfel încât să fii bun pentru oamenii tăi; devine moral să faci asta. De acesta se leagă al patrulea nivel: raționalizarea, adică ce se întâmplă cu raționamentele noastre când gândim singuri și ce se întâmplă când judecăm cu alții. Judecata la nivel individual e deseori deficitară, însă când încercăm să gândim în mod argumentativ în discuții cu alții, se întâmplă și chestii fascinante: devenim mult, mult mai buni, rezolvăm problemele mult mai bine, informațiile false sunt mai bine criticate. Asta se poate întâmpla și în cazul protestelor, când nu mai gândim și judecăm singuri, ci ne conectăm judecata la a celorlalți prin observație, comunicare, participare și interacțiune. Partea întunecată e că, dacă pui laolaltă niște oameni care cred aceleași lucruri despre ceva, chiar și în grade diferite, riști ca opiniile să se polarizeze și să devină mai radicale ca înainte. Sunt excluse opiniile moderate și există riscul ca grupul să își asume o identitate radicală.

---

Camera de Comerț Româno-Americană (AmCham) a fost prima organizație de afaceri care și-a exprimat îngrijorarea față de adoptarea OUG 13 și față de acuzațiile aduse multinaționalelor. Ionuț Simion, președintele AmCham România, spune că „dacă se va continua cu această retorică nefondată, atunci se poate vorbi de un impact negativ asupra investitorilor străini și a unor companii care au creat sute de mii de locuri de muncă în România”. Momentan, caracterul pașnic al protestelor funcționează ca un avantaj, iar acest lucru ar putea chiar să îmbunătățească imaginea țării pentru investitorii străini. „Să nu uităm că, la rândul lor, țările occidentale au cunoscut mai multe valuri de protest foarte ample – de la mișcările anilor ’60 până la valul de proteste de tip Occupy. Deci, la rândul lor, [investitorii] au o înțelegere corectă asupra unor astfel de fenomene civice.”

---

Diana Mărgărit, 33 de ani, doctor în științe politice, observă cum profilul protestatarului s-a schimbat. Privind în urmă la protestele din 2012–2015, cerințele oamenilor au devenit de la particularizate – ca oprirea exploatării miniere de la Roșia Montană sau demisia unui guvern sau a unui ministru – la mai generale, ca încetarea corupției, însă toate au avut în spate problema corupției, pentru că, „pe fond, nu s-a schimbat nimic”. Ce e nou și îmbucurător e interesul la nivel internațional pentru tot ce se întâmplă. Corupția, crede ea, e un fenomen pe care Occidentul îl tratează cu un oarecare cinism și fatalism: corupția e peste tot, nu avem ce face, clasa politică va încerca oricum să-și conserve privilegiile. „Dar faptul că România protestează în numele unor idealuri poate să arate că, de fapt, oamenii vor să facă eforturi, să stea zile, săptămâni în șir în stradă pentru a determina în cele din urmă o schimbare.”

---

Camil Pârvu, conferențiar la Ştiințe Politice, spune că în primele două decenii după Revoluție crizele politice își găseau rezolvarea într-un mod aproape instituțional. Oamenii nu protestau spontan, ci organizați de sindicate sau de partide. Acum însă, când comunicarea se face pe Facebook, și organizarea protestelor funcționează la fel: o rețea cu puncte nodale, fără lideri.

Manifestațiile zilnice produc însă uzura manifestanților, spune Pârvu. Energia din piață are un efect maxim când e rară și important e ca ea să fie convertită în altceva. „E suficient să fim atenți la temele mari ale zilei și să fim activi.” De la a susține prin 2% organizațiile care fac un serviciu public bun, până la a participa și regândi viața de cartier.

El explică folosirea simbolurilor naționale la protestele din februarie prin faptul că cei care au fost în Piața Victoriei sunt o altă generație de protestatari, care nu a cunoscut excesele propagandei regimului comunist. „Nu sunt plăcut surprins că au apărut atâtea steaguri, dar văd că funcționează. E un concurs de luare în posesie a acestor simboluri, între propaganda deșănțată de tip Romania TV și această generație care vrea să spună că e OK să vorbești frumos despre România fără să fii nebun.”

---

Spre finalul protestelor, Ioan Maxim a început să-și pună întrebări: „La un moment dat nu am mai putut urmări dezbaterea. Era prea mult. M-am bucurat de abrogare. Dar a fost suficientă? Mai strigăm «Demisia»? Ce mai vrem, de fapt? De ce să facem un steag din corpurile noastre? Cum recunoaștem ultrașii? Mai există vreo portiță legală prin care OUG 13 poate intra în vigoare? Ce e OUG 14? De ce râdem de protestatarii de la Cotroceni? De ce nu râdem de ei? Nu simt că protestele au avut vreun rezultat încă, dar cred că am reușit să-mi dau un răspuns la cea mai importantă întrebare a zilelor acestea: ies în stradă pentru că vreau să mă trezesc într-o dimineață, să deschid televizorul și să mă șocheze o știre despre corupția unuia dintre liderii țări. Căci acum știrile de genul acestea sunt normalitate. M-am săturat de normalitatea lor, abia aștept să vină și normalitatea noastră. Şi sunt dispus să tot ies în stradă până atunci.”