Cum să-ți găsești rostul într-un sat vechi săsesc

La școala primară din Felmer, un sat cu 400 de locuitori din apropierea Făgărașului, o clasă întreagă colorează imagini alb negru cu fragmente de altare din biserici săsești: bănci și strane pictate, cristelnițe, covoare și lăzi. Pe o pagină e fotografia obiectului original, iar pe cealaltă conturul câte unui detaliu. Copiii sunt în timpul liber, iar cărțile au fost aduse de Alina Pătru și Radu Bârlă, doi tineri care au adunat, inventariat și cercetat obiectele de la nouă parohii evanghelice din Țara Făgărașului ca parte a proiectului lor „Resturi și rosturi. Comori uitate ale comunităților săsești din jurul Făgărașului”. De la biserica evanghelică fortificată din Felmer au inclus fotografia unei căni de cositor gravată cu un cerb, făcută acum vreo 350 de ani.

După sesiunea de colorat, copiii își pun gecile și căciulile și-l urmează pe istoricul Radu Bârlă spre curtea bisericii. Felmer a fost atestat pentru prima oară în 1206, iar Radu, pasionat încă din copilărie de cultura sașilor, le povestește că turcii au incendiat satul prin secolul al XVI-lea, dar în rest a fost pace. Sașii – ca-n toate satele din Transilvania – îngrijeau biserica și școala. Înaintea celui de-al doilea război mondial în Felmer trăiau peste 1.000 de oameni, iar aproape jumătate dintre ei erau sași. În 2007 mai erau doar cinci. O dată cu exodul sașilor spre orașe unde comuniștii i-au încadrat în muncă, ori spre Germania, biserica ridicată în secolul al XIII-lea s-a degradat, iar școala s-a prăbușit. Prin 1985, regizorul Sergiu Nicolaescu a detonat părți din vechea școală pentru filmul Noi cei din linia întâi.

Radu scoate din buzunar un șir de chei de mărimi diferite și o alege pe cea mai mare și lucioasă. Toți copiii vor s-o atingă. La fel fac și turiștii care trec pe aici. Trebuie să pui mâna măcar puțin pe cheia veche de 300 de ani, lungă cât o telecomandă și grea ca un pumnal, care îți umple și-ți răcește căușul palmei. E intrarea în poveste.

Pe poveste și joacă își bazează și Alina și Radu activitățile pentru copiii din zonă. Părinții acestora trăiesc din agricultură și cresc niște vite slabe care pasc la marginea satului. Copiii – 40 în total la școala din Felmer – citesc silabisind și se descurcă mai greu, dar nu le lipsesc curiozitatea și entuziasmul. Radu, un bucureștean de 30 de ani și iubita lui, Alina, o expertă în comunicare de 35 de ani, s-au apropiat de copii îndată ce au poposit la Felmer cu programul „Felmer – ințiativă urbană pentru dezvoltare rurală”, un demers al asociației lor, Renascendis, prin care încearcă să restaureze biserica fortificată din sat.

Pentru Radu totul a început în vara lui 2007, pe când era student la Facultatea de Istorie a Universității din București și făcea practică arheologică în județul Brașov. Plimbându-se prin satele din zonă, a dat peste biserica din Felmer, cu turnul clopotniței crăpat și curtea împădurită cu buruieni. Niciun semn care să-ți vorbească despre monumentul istoric, niciun gând de restaurare. Spre deosebire de satele idealizate ale Transilvaniei, desprinse parcă din picturi, aici fațadele caselor săsești sunt tencuite în zeci de culori și sunt împodobite cu termopane ca la supermarket. Tocmai pentru că nu era un sat cunoscut și părea că nimănui nu-i mai păsa de biserică, Radu n-a putut să-și ia gândul de la el. Era convins că dacă nu se face ceva, în câțiva ani biserica se va prăbuși. Așa că, prin 2011 i-a propus Alinei, cu care lucra la Muzeul Național de Artă din București, să găsească fonduri pentru un proiect de restaurare. Era o chestiune de „convingere profesională”, spune el.

Oricât de clișeistic ar suna, dacă nimănui nu-i pasă ce rămâne în urma lui, în scurt timp se vor prăbuși sute de ani de istorie, așa cum s-a și întâmplat anul trecut cu fortificațiile din satele Rotbav și Roadeș. Radu a luat legătura cu parohia Făgăraș, care administrează bisericile evanghelice din nouă sate din zonă, a fondat împreună cu Alina asociația Renascendis și tot împreună au început să aplice la finanțări.

Biserica era pe atunci în grija unor săteni care aveau cheile monumentului, trăgeau clopotele de două ori pe zi și ar fi trebuit să aibă grijă de casă în schimbul a 50 de lei pe lună pe care-i primeau de la parohie. În schimb, spune Radu, organizau petreceri și mai degrabă distrugeau mobilierul, ușile și geamurile. După câțiva ani în care au văzut cum se adunau stricăciunile, cum primăria lucra iresponsabil la repararea drumului și afecta structura de rezistență a monumentului, iar oamenii din sat își luau fără jenă cărămizi din turnurile bisericii, lui Radu i-a fost evident că, dacă vor să facă ceva, trebuie să fie acolo.

Au convins Biserica Evanghelică Făgăraș să le încheie un contract de comodat pentru casa parohială și s-au pregătit de mutare în satul în care n-a mai trecut un mijloc de transport în comun de 25 de ani, unde e musai să ai telefon fix, căci semnal mobil prinzi rareori și n-ai medic decât la 15 kilometri distanță, în Făgăraș. Era o chestiune de „ambiție profesională și de responsabilitate”, spune Radu. Trebuia s-o facă cineva. Și-au șocat toți prietenii, și-au mirat familiile, și-au luat cei doi motani și în 2015 s-au mutat.

Prima probă de foc au fost cele 10 zile de deconectare totală până când a ajuns compania de telefonie să le instaleze telefonul, cablul TV și internetul. Apoi au plantat 70 de meri și peri în curtea casei parohiale, au instalat fosă septică și hidrofor și-au luat găini și le-au văzut mâncate pe rând de vulpi. După prima curățenie în biserică, au găsit, pe lângă pânze de păianjen și mult moloz, o bufniță. Apoi s-au specializat în „arheologia podelelor”. Au adunat de sub stinghiile de lemn saci de mărunțișuri căzute din buzunarele enoriașilor vreme de sute de ani. Biserica prindea viață prin fragmentele de cărți de joc cu care-și ocupau vremea credincioșii secolului XIX, prin bilețele de la 1840 prin care se atesta cumpărarea unui cal, mărturii de cununie, mărgele, fragmente de pachete de tutun, caricaturi schițate de elevi, etichete de medicamente și resturi de coronițe sau buchețele de flori.

Primii săteni din Felmer care s-au întrebat ce-i cu ei pe acolo au fost copiii. Săreau mereu gardul să ia mere din curtea casei parohiale, iar Radu și Alina le-au propus să intre pe poartă și să ia câte vor. Așa li s-a umplut curtea și casa de copii care veneau să se joace, să coloreze, să confecționeze mărțișoare, să tragă clopotele bisericii, să se uite la cărțile și bibliile vechi din colecția cuplului, sau să-i ajute la curățenie. Ei au fost cei mai fericiți când asociația Renascendis a obținut o finanțare de la Administrația Fondului Cultural Național și în sat au început vânătorile de comori. Alina și Radu i-au învățat să se uite altfel la obiectele vechi și să încerce să răspundă la câteva întrebări: Cine, când, cum și pentru cine a creat obiectul? Cine și de ce l-a păstrat? Apoi i-au provocat să scotocească prin poduri și să adune obiecte vechi. Au inventariat împreună suveniruri de la mare din anii ’70 – care le păreau antice copiilor – vârtelnițe, oale, un fier de călcat.

Pentru Alina și Radu împrietenirea copiilor cu istoria locului e un plan pe termen lung, cu un raționament simplu: dacă monumentele s-au distrus prin împuținarea comunităților care le îngrijeau și nepăsarea autorităților, e nevoie de o nouă comunitate care să legitimeze solicitările către autoritățile publice. Nu contează că nu mai sunt sași în zonă sau că nu s-a mai ținut o slujbă în biserica evanghelică din 1996. Dacă ar exista o comunitate care să înțeleagă importanța monumentelor și care să le îndrăgească, altfel s-ar purta dialogul cu autoritățile care ar putea aloca fondurile necesare unei restaurări care să respecte adevărul și specificul zonei. Localnicii ar vrea să vadă biserica reparată și turiști în zonă, dar nu-s neapărat convinși că se va întâmpla ceva. Sunt obișnuiți cu promisiuni nerespectate. Primăria le vorbește de ani de zile despre un sistem de cișmele sau despre repararea drumului comunal.

Munca cu copiii i-a umplut de bucurie pe cei doi, în parte pentru că este o formă de a-și ține mințile în priză într-un pustiu în care nu schimbi prea multe vorbe cu vecinii în afară de politețuri și starea vremii, dar mai ales pentru că văd că se poate lucra cu ei. Erau obișnuiți de la muzeul unde organizaseră și tururi pentru copii, dar la Felmer vedeau că, pentru mulți, a merge până în mijlocul satului și a te uita la niște clădiri, echivala cu o excursie. Pentru ei au strâns fonduri la Cercul Donatorilor, un eveniment organizat anual de Fundația Comunitară Țara Făgărașului, ca să amenajeze o bibliotecă multimedia în casa parohială din Felmer. Pentru că nu există nicio bibliotecă publică în comunele din apropiere, iar bibliotecile școlare sunt slab dotate și învechite, și-au pus la dispoziția satului colecția de 4.000 de volume în limbile română, engleză, franceză și germană. Alina și Radu se gândeau chiar să se înscrie în programul Teach for Romania și să predea la școli primare din zonă.

Apoi socoteala de acasă s-a mai schimbat puțin și în 2016 Alina a rămas însărcinată. Cei doi nu-și imaginau când se mutaseră aici că își vor crește copilul într-un sat fără medic, într-o casă parohială de la 1800. 2016 a fost un an plin pentru Asociația Renascendis, care a dus mai multe proiecte în paralel: reuniunea a 30 de sași originari din Felmer, ateliere pentru copii, tipărit cărțile de colorat cu obiecte bisericești și hărți ale bisericilor fortificate din jurul Făgărașului, amenajarea unei biblioteci pentru copiii din Felmer. Alina a muncit cot la cot cu Radu și s-a bucurat de o sarcină relaxată și de un băiețel sănătos.

Mai e mult de muncă la biserica fortificată care are turnul clopotniței și altarul fisurate. Din cauza fisurilor, Radu nu mai trage clopotele, vibrațiile ar afecta prea mult rezistența clădirii. E mult de muncit și la consolidarea ideii de comunitate într-un sat care până recent părea că nici nu vede monumentul istoric din centrul lui. Mai au de lucru și la adaptarea lor – uneori le lipsește aglomerația de necunoscuți de care te lovești la metrou, senzația că nu te cunoaște nimeni, dar că ești printre oameni. Apoi se bucură de cât de ușor e să deschizi ușa casei parohiale și să ieși cu bebelușul la iarbă verde, direct în mijlocul naturii, fără gaze de eșapament, fără ore pierdute în mașină. Să-i faci primele piureuri din fructe și legume din grădina ta. Nu știu ce vor face când va veni vremea grădiniței sau a școlii, momentan le e bine așa, înconjurați de dealuri verzi și cu casa plină de volume vechi și obiecte recuperate.

Rămân și victoriile mici, cum ar fi redeschiderea „turnului slăninii” – o tradiție săsească pe care alte sate și muzee o demonstrează prin cadre regizate cu slănină de plastic. Turnurile întunecoase, umede și reci ale bisericilor vechi de sute de ani sunt numai bune pentru păstrat slănina și pastrama. Mulțumită invitației pe care le-au lansat-o „bucureștenii”, din 2015 sătenii își țin din nou slănina la răcoare, gratuit, în turnul bisericii fortificate din Felmer, notându-și numărul casei pe grinzile de care atârnă carnea. Mai e și sentimentul că se poate și că în zonă se întrepătrund zeci de inițiative de conservare și de promovare a patrimonului, că apare din nou sentimentul de comunitate pe care regimul comunist l-a distrus. Localnicii se adună în cercuri ale donatorilor, la maratoane de ciclism și de alergare și strâng fonduri pentru inițiative din satele din împrejurimi, de la restaurat monumente, la cumpărat echipament sportiv pentru copii. Pare că e nevoie doar de răbdare. Pentru că a văzut multe restaurări grăbite care au costat enorm și n-au respectat deloc istoria monumentelor, Radu crede că e mult mai bine să te miști lent și temeinic decât să te bați cu pumnii în piept că salvezi ceva într-un an. „Dacă o să rezistăm, asta va fi victoria.”

Acest articol face parte dintr-o serie dedicată impactului fundațiilor comunitare din România și a fost realizat la inițiativa și cu finanțarea Asociației pentru Relații Comunitare.