📚

📚

„Alooo, bună seara!”, răsună salutul Ruxandrei Gîdei către cei 10-20-30 de participanți care intră de-a valma la clubul de carte live de pe YouTube. Pe jumătate de ecran îi așteaptă ea, pe cealaltă, scriitoarea Cătălina Stanislav. La mijloc de octombrie, țin împreună a patra dintr-o serie de întâlniri despre literatură scrisă de femei, găzduită sub umbrela Zilelor Sofia Nădejde. Au în mâini volumul despre care o să vorbească, Mă găsești când vrei, de Lavinia Braniște, și răspund primelor mesaje din chat: „bună seara!”, „salut”, „bine v-am găsit”. Unele au o direcție precisă: „bunaa ruxx”, „ruxiii, spune-mi bună te roggg”, „​ești minunată Ruxandra ❤️”.

Destinatara lor, o tânără de 22 de ani, are bucle lejere, abia făcute cu bentița, ruj roșu pe buze și o cămașă cu modele geometrice în albastru, verde și portocaliu. În spatele ei se zăresc mobila albă a bucătăriei din studioul care îi e casă de o lună, o lampă care împrăștie lumină caldă și, din când în când, în funcție de cum se mișcă, patru-cinci cărți stivuite pe o masă, fără copertă sau cotor la vedere.

Ruxandra zâmbește mult, se apropie și se îndepărtează periodic de cameră, își trece mâna prin păr. Ea pune muzică de atmosferă, ea face poza prin care dă de știre și pe Instagram că întâlnirea a început, ea conduce discuția, punându-le întrebări și participanților, și Cătălinei: „Ce părere am avut despre această carte?”, „Ați intrat în cartea asta știind despre ce-i vorba de dinainte?”, „În ce sens nu ți-a plăcut finalul?”.

Ce nu lasă să se vadă pe cameră e că și-a asortat cămașa și rujul la o pereche de pantaloni de trening, albaștri cu steluțe. Dacă și-ar muta laptopul doar câțiva centimetri mai la stânga, ar apărea în prim-plan și chiuveta plină de vase sau bureții aruncați pe blatul de la bucătărie. S-ar intui patul nefăcut; podeaua cam prăfuită, pe care zac și cizme, și papuci; comoda cu vreo 20 de cărți așezate în linie, pentru care și-a rezervat un geamantan întreg la venirea în Olanda, dar și strugurele de buze sau polaroidele răsfirate cu prietenii și iubitul. În ultimele săptămâni, Ruxandra n-a prea avut vreme de curățenie. Și acum vine după o zi în care mai mult a alergat.

Întâi, de dimineață, spre gara din Utrecht, unde a compensat întârzierea mea de peste o oră bifând câte un task pe laptop. De acolo, fuga un sfert de oră spre facultate – cu ceva ajutor de la Google Maps –, ca să termine o temă cu o colegă. Două ore de lucru în liniște aproape deplină. Din când în când, țăcănit de taste, o șoaptă schimbată cu colega. Apoi iar viteză, de data astaspre supermarket, pentru legume, paste și carne congelate, alese așa încât să fie gata fără bătăi de cap. N-o fi un meniu vegetarian, cum mânca în familie, dar destul de echilibrat pentru cineva care spune că în unele zile oricum nu are timp să mănânce.

De la supermarket, pași apăsați spre autobuzul care duce la cămin. În mod normal, ar parcurge drumul de vreo 30 de minute cu bicicleta și un podcast la viteză mărită în căști – ba x1.5, ba x1.8. Azi a făcut o concesie pentru mine.

Nu că din autobuz ar fi admirat peisajul. A frunzărit cronici la Mă găsești când vrei, a răspuns la câteva mesaje, s-a necăjit că n-a apucat să pregătească întrebări sau recomandări de lectură în plus. A încetinit abia la cămin, o fostă clădire de birouri înfiptă pur și simplu într-un șantier cu dune de pământ și praf. Nici în oraș, dar nici chiar în afara lui. Și gata de locuit, dar și neterminat.

În camera ei de la etajul cinci, Ruxandra și-a făcut buclele, a recitit pasaje din carte, a ascultat muzică. Cu OOHYO de la Butter Chicken și ploaia din Sufferer de la Nocturne pe fundal, ai fi crezut că o urmărești într-un citește cu mine pe YouTube. Dar n-a trecut mai mult de o oră până să oprească boxa portabilă, să intre într-o ședință de pregătire cu Cătălina, iar de acolo, direct în live.

O agită întâlnirile de felul ăsta, imprevizibile și greu de structurat. Le-a acceptat însă ca să-și înfrângă anxietatea și să intre în dialog cu comunitatea pe care și-a construit-o în jurul canalului de YouTube 4fără15. Din 2018 strânge acolo tineri pe care școala românească nu i-a convins să citească și le arată, prin recenzii și vloguri, că literatura merită o șansă.

A adunat peste 35.000 de urmăritori, iar în ritmul în care crește, până la final de 2022 va ajunge probabil la 40.000. E un reper pentru ei, cei cu care citește cot la cot, dar și pentru autori – mai ales autoare –, pentru edituri și librării. Ți-o spune oricine are de-a face cu cărțile: Ruxandra e una dintre cele mai vizibile portavoci ale literaturii în România. 

---

La 27 de ani și o școală de mult încheiată, Cătălina Stanislav știe deja că literatura merită o șansă. Anul trecut, când a debutat cu Nu mă întrerupe, a căutat pe cineva „din lumea literaturii, dar care nu e established writer”, „cineva tânăr și fresh” căruia ar putea să-i placă poezia ei și-ar vrea să-i scrie pe copertă. Pe Ruxandra o urmărea pe YouTube. Simțea că au gusturi similare (cel mai recent au împărțit pasiunea pentru Elena Ferrante) și îi plăcea energia ei, așa că și-a rugat editorul s-o contacteze. În scurt timp, pe spatele volumului de poezie i-a ajuns un mesaj despre „vocea fetei etern îngrijorate” care „te bântuie ca nicio alta”. Semnat, Ruxandra Gîdei (4fără15).

A mai fost nevoie doar de câteva luni de mesaje schimbate pe Instagram până să se lege o prietenie și Cătălina să propună alte colaborări: pentru volumul despre literaturi migrante al revistei Z9Magazine, apărut în 2021, și ediția de anul ăsta a festivalului de literatură tânără Z9, organizat la Sibiu. Ruxandra s-a dovedit a fi „THE breath of fresh air” de care avea nevoie echipa, cu atenție la postările de promovare de care s-a ocupat, idei de giweaway-uri și, mai ales, un public care să răspundă. Clubul de carte de acum n-a fost decât o continuare firească.

Au ajuns deja la ultima dintre cele patru întâlniri, iar Ruxandra le spune celor 60 de participanți strânși în live că Mă găsești când vrei s-ar potrivi pentru un concept și mai complex: unul în care povestea, despre relații care te consumă și generează dependențe, să fie discutată în paralel cu cazuri reale de abuz, alături de psihologi și consilieri care au lucrat cu supraviețuitoare. „Mi se pare că literatura are puterea asta”, spune ea, „te poate face să-ți pui niște întrebări și să-ți chestionezi anumite decizii”.

Sugestia nu e întâmplătoare. În ultimul an, dar mai ales din primăvară, de când a câștigat Premiul Special Acti-vloggerul anului la premiile de jurnalism Superscrieri (după o nominalizare în 2021), Ruxandra s-a tot întrebat cât de mult contează vorbitul despre cărți pe internet în ceea ce ea numește aproape obsesiv „viața reală”. „Era un moment în care începusem să chestionez conținutul”, mi-a spus. „Mă întrebam care ar fi cel mai bun format, dacă merită at all să fac clipuri. Și atunci a început să vină validarea din afară.”

N-a durat mult și, în septembrie, premiului de la Superscrieri i s-a adăugat încă unul: Best Newcomer la Elle Media Awards. O ieșire neașteptată din bula consumatorilor de carte, cu contracandidați din beauty și modă. Premiile i-au dat de înțeles că trebuie să-și „merite” titlul de vlogger activist: să ajungă la tot mai mulți oameni, să facă din răspândirea cititului nu numai o pasiune, ci o misiune. Rămânea de văzut cum.

---

sunt fata dintr-un thumbnail clickbait
destul de convingător cât să apeși, să lași
reclamele non-skippable să bubuie în boxe
cu nivel minim de vinovăție.

Asta scria Ruxandra într-un poem apărut online în 2020. Dacă cu scrisul a avut o relație scurtă și fragmentată, fiindcă avea mereu nevoie de o temă și un deadline, cu thumbnailurile destul de convingătoare cât să apeși legătura a fost mai de durată. Se filma de când era mică, după modelul vloggerilor pe care îi urmărea inspirată de cei doi frați mai mari, ambii ajunși între timp programatori. „Aveam și tendința să vorbesc singură prin casă”, mi-a spus. „După ce citeam câte o carte, încercam să-mi imaginez cum aș vorbi despre ea. Am niște amintiri foarte concrete cu mine în duș, gândindu-mă la ce aș spune.”

De citit citea tot de mică, de pe la 4 ani. De data asta, inspirată de părinți. Mama, profesoară de matematică devenită casnică, și tatăl, inginer, avuseseră grijă să o cucerească cu volume ilustrate. A trecut rapid prin cele despre culori, animale, forme – unele direct în engleză, pentru că erau mai multe și mai vii – și a ajuns la povești mai complexe, unde avea răbdarea și curiozitatea să urmărească firul narativ, își amintește tatăl ei.

În clasa a IV-a era deja încoronată Regina lecturii pentru cele mai multe cărți citite într-un an de la Biblioteca Județeană din orașul natal, Oradea. Avea pe listă Zodiac Girls, Goosebumps, Minunea sau, favorita de atunci, Ziua câinelui albastru: despre o fetiță care putea vedea fantome, dar care, spune coperta, nu era „nici prea drăguță, nici prea iubită de colegii ei”.

Și Ruxandra era „altfel”, mi-a povestit Ana, o prietenă din școala primară de care încă e apropiată. Purta șireturi de culori diferite, de care unii colegi râdeau. Mai târziu a încercat haine diferite, căci era vremea modei emo. Dar era amuzantă. Iubea pisicile, pe care ea și Ana le ademeneau întinzându-se pur și simplu pe stradă, povestea cu nesaț despre cărțile pe care le citea. Și Ana a citit Zodiac Girls sau Goosebumps – i le-a recomandat Ruxandra.

Adevărata revelație a venit însă la liceu, când familia Gîdei s-a mutat în Capitală. La I.L. Caragiale, unde Ruxandra făcea mate-info bilingv, a început un club de carte organizat de Consiliul Britanic. Împreună cu alți 10-12 elevi și coordonatoarea Irina Stoica, acum lector în lingvistică la Universitatea din București, Ruxandra a descoperit Flori pentru Algernon, care i-a arătat ce înseamnă viața cu o dizabilitate, sau Povestea slujitoarei, care a apropiat-o de drepturile femeilor.

După ce în gimnaziu nu mai citise aproape deloc, revoltată că titlurile din programă deveniseră o sarcină care nu-i spunea nimic, la clubul dintr-a X-a a simțit din nou că literatura nu e o statuie în fața căreia te închini, ci un corp viu, cu o energie proprie. În anul ăla, dacă e să te iei după contul ei de Goodreads, a bifat 20 de cărți. Anul următor, 34. Și de atunci, de la 50 în sus. Irina Stoica își amintește că Ruxandra nu era genul de participant care să inițieze sau să acapareze discuția. Aștepta, cântărea, apoi vorbea. Dar nu crede să fi ratat vreo întâlnire.

Au urmat un proiect video despre scriitoarea Sylvia Plath, pe care l-a asamblat și editat până la 6 dimineața, și, într-a XII-a, o cameră digitală primită cadou de la părinți. Atunci s-a înfiripat gândul că, cine știe, cândva ar putea să se filmeze și să apară pe internet, vorbind despre scriitori și cărți. Poate după Bacalaureat.

Ca mai orice elev de real, se pregătise de pe la sfârșitul clasei a XI-a pentru informatică și promisiunea unei vieți stabile financiar. Numai că bucuria, înțelesese deja, nu de la probleme de cod și-o lua.

S-a lăsat cu discuții parcă infinite despre precaritate. Dacă Ruxandra se gândea totuși să dea la o facultate de litere, părinții și profesorii o îndemnau să fie pragmatică. Ce are, totuși, informatica? Dar matematica? Să vrei să înveți despre cultură și literatură într-o țară în care 94% din populația de 18 milioane nu cumpără nici o carte pe an, iar un bestseller la cele mai mari edituri abia sare de 10.000 de exemplare nu sună a stabilitate. Merită efortul când oricum ai și înclinații spre real? „N-am vrut să ne asumăm riscul”, spune tatăl ei.

Și totuși.

„M-am gândit că o să-mi găsesc proiecte și o să mă descurc eu”, spune Ruxandra. Cărțile deveniseră prea importante. Îi dădeau confortul că, afundându-se în povești, „n-avea cum să dea greș”, să fie stângace, temătoare, singură. O linișteau când prietenii preferau filme sau plimbări, când aveau glume comune pe care ea nu le înțelegea. O ajutau să deslușească locuri și oameni, dar și să trăiască cu o doză de ambiguu, fără anxietatea pe care i-o aducea viața reală. Îi erau și refugiu, și provocare. Și claritate, și chestionare.

Așa că a rămas la limbi străine, secția engleză-română. Și a înțeles că merită să împartă forța literaturii și cu alții.

După ce a primit rezultatele la Bacalaureat, a profitat de o zi în care părinții erau plecați de acasă și a filmat primul clip. Trei minute și jumătate de introducere în booktube i-au luat cam tot trei ore de filmat. A editat, a programat publicarea la ora patru fără un sfert și a ieșit cu o prietenă. Era 31 iulie 2018. Numai prietenei i-a spus că a lansat canalul.

Numele 4fără15 îl alesese dintr-o poezie a lui Virgil Mazilescu, cu versurile căruia se tot întâlnea la lecturile din cafeneaua literară Tramvaiul 26 (azi închisă).

patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum
în locurile prin care te mai afli
prin ploaie merg – nimeni – am părul ud
şi gîndul cît un pui de şoarece mic mic şi negru

Era, într-un fel, o promisiune: că 4fără15 avea să fie un spațiu în care literatura română, dar mai ales poezia, să poată străluci.

---

În primele luni, Ruxandra a urmat tiparul booktube-ului românesc de la acea vreme: recenzie, recenzie, recenzie, wrap-up (un clip cu lecturile din ultima lună); recenzie, recenzie, recenzie, wrap-up. Atrăgea câteva sute, mii de vizualizări, și spera că o să crească. „Da’ Hora Unirii n-o bați tu”, mai glumea tatăl ei, altfel urmăritor avid, referindu-se la un clip cu versurile cântecului patriotic, pe care Ruxandra îl publicase cu vreo nouă ani înainte, pe un alt canal, și care adunase zeci de mii de vizualizări.

Într-adevăr, conținutul repetitiv nu răzbătea. „Cu o recenzie mai degrabă ajungi la oamenii care au citit cartea și caută o părere”, mi-a explicat Ruxandra. Cum putea să atragă un privitor care nu prea pune mâna pe cărți? Ei ce îi plăcuse la clubul care o reapropiase de citit?

A încercat întâi vloguri cu provocări. 24 de ore de citit. 23 de mii de vizualizări (adunate până azi). Wrap-up-ul de lângă? 6.200. 1.000 de pagini citite în 7 zile? 21 de mii de vizualizări. Recenzia de lângă? 4.700.

Da, provocările erau de citit. Dar aveau o Ruxandra protagonistă, care pleca încrezătoare la drum, iar în scurtă vreme rămânea în urmă cu propria provocare. Timpul se scurgea, citea în parc și cu părul înfășurat în prosop după baia dinainte de culcare; bea cafea după cafea (obicei la care între timp a renunțat), rămânea fără voce și filma în șoaptă; în final, se dădea de trei ori peste cap și își atingea ținta.

Sau poate nu – și era OK. Nu tot ce citea îi plăcea – și era OK. În mai toate provocările strecura însă câte un autor român contemporan, o Alina Nelega, un Andrei Dósa, o Olga Ștefan; te purta la lecturi sau târguri de carte despre care nici nu știai.

A adăugat apoi conținut mai subtil livresc: azi am, în sfârșit, grijă de mine (adică, printre altele, citesc) – 31 de mii de vizualizări. Cum arată o zi PLINĂ din viața mea („începe cu o carte”) – 44 de mii de vizualizări. Oamenii îi scriau în comentarii „îmi place mult cum editezi și chiar mă motivezi să citesc și să învăț”; „te-am descoperit de ceva vreme și cumva m-ai făcut să citesc mai mult și să nu mai las cărți neterminate”; OK, poate și-un „Boring”, dar poți trăi cu un căscat.

Cel mai popular clip al ei – 71 de mii de vizualizări, cu peste 2.000 mai multe decât Hora Unirii din copilărie – nu are legătură cu cărțile: rezolv BACul la mate… după doi ani. După cum mi-a arătat, statisticile YouTube spun însă că i-a adus 1.000 de abonați. 1.000 de oameni care au ajuns pe canal cu polinoame și au rămas cu poezie. (Iar dacă publicul ți se pare mic, comparativ cu sutele de mii de vizualizări pe care le adună cineva ca Selly, amintește-ți ce ți-am povestit despre bestsellers în România.)

„Ruxandra a fost de la început mai autentică decât ce văzuse booktube-ul românesc”, mi-a spus Irina Stoica, organizatoarea clubului de carte din liceu și, întâmplător, veterană a booktube-ului prin canalul Irina Citește. „Face o combinație faină între literatură și viața normală, ceea ce aduce literatura către ceva mai tangibil.”

A atras și aprecierea scriitorilor, de a căror reacție, ca „măscărici al internetului”, spune că îi fusese teamă: în vara lui 2020, când 4fără15 avea sub 10.000 de abonați, poeta Anastasia Gavrilovici scria pe Facebook că se simte norocoasă că Ruxandra i-a recomandat volumul de debut, Industria liniștirii adulților, „de cel puțin trei ori” și că „spațiul și timpul pe care îl alocă poeziei contemporane e uluitor”. Anul următor, și poeta Miruna Vlada nota că Ruxandra „e cumva o instituție în sine – adică face în online promovare culturală cum multe instituții din bani publici nu o fac”.

Încet-încet au observat-o cei care i-au devenit colaboratori: editura Casa de pariuri literare, care în 2020 a invitat-o să facă un videopoem pentru un volum proaspăt lansat; Cartepedia, cu care a avut giveaway-uri de cărți și de la care a primit volume pentru vloguri; echipa aplicației Basmo, pentru documentat notițe și citate din cărți; Librăriile Cărturești, pe blogul cărora Ruxandra a publicat o listă a volumelor de neratat din poezia românească a lui 2021 (primul, Nu mă întrerupe, de Cătălina Stanislav), Editura Nemira, pentru care a participat la provocări de lectură cu autori români contemporani, Voxa, start-up-ul românesc cu o platformă de cărți audio, care a făcut-o să „renunțe” o săptămână la citit (pentru ascultat). 

Dacă mulți dintre booktuberii români au alt job, deci nu-și propun neapărat să câștige bani din parteneriate, Ruxandrei i s-a părut important ca munca să fie răsplătită: „Probabil pentru că am făcut facultatea în domeniu și am văzut booktuberi din afară care fac asta full-time, m-am gândit că se poate și la noi”.

Nu a câștigat mai mult de 3.000-3.500 de lei lunar, dar a avut mulțumirea de a-și acoperi cheltuielile zilnice din pasiunea pe care cândva păruse mai înțelept să n-o urmeze.

Când i-am întrebat pe unii dintre colaboratori ce i-a atras la Ruxandra, echipa Cartepedia mi-a spus că „nu e în goana după trenduri, ci inspiră”, „nu doar recomandă cărți, ci te învață cum să le citești și să gândești despre ele”. Iar Cărturești mi-a transmis: „Ruxandra ne arată că avem datoria de a încerca să salvăm cât mai poate fi salvat. De a arăta că literatura, cititul, arta, educația sunt și continuă să fie cool”.

---

Între timp, la clubul de carte, un participant scrie „mi se pare că romanele [Laviniei Braniște] sunt destul de repetitive”. Îmboldite de comentariu, Ruxandra și Cătălina încep să vorbească despre chirii, joburi nesatisfăcătoare, personaje inadaptabile care apar recurent în poveștile scriitoarei. „Astea sunt teme ale generației mileniale în România”, spune Cătălina.

„Îmi place mult că scrie despre copiii ăștia ambițioși și tocilari care până la urmă n-au ajuns să se ridice la nivelul așteptărilor lor”, îi răspunde Ruxandra. „Și mă înspăimântă un pic, n-o să mint.”

„Nu, ai trecut de pragul ăla, ești fine”, se încruntă Cătălina. „Ești realizată, ești bine.”

Ruxandra zâmbește stângaci. „Ămm… Poți oricând să te pierzi pe drum, nu știu ce să zic.”

Presiunea de a nu se pierde e una dintre cele mai prezente în perioada asta. E adevărat, Ruxandra a convins tineri să citească, a câștigat premii, a avut colaborări, s-a mutat în Olanda pentru un masterat în literatură comparată, dar drumul mai departe nu îl vede tocmai clar.

Inclusiv în Olanda a ajuns după un an sabatic luat din cauza unui burnout. „Nu mai puteam să mă ridic din pat”, a spus pe YouTube despre perioada aceea. „Îmi era foarte greu inclusiv să mă duc să fac un duș, să mănânc. Să-mi bag în seamă prietenii.”

Lucrase luni bune într-un ritm amețitor: multe cursuri la facultate, stres pentru o lucrare de licență pe care o luase „prea în serios”, dorința să creeze vloguri constant – cu o editare care îi ia de la 10 la 24 de ore și nu-i place să întrerupă procesul –, culcat la 4 dimineața, rețetă ideală pentru cădere. „Țin minte că primeam comentarii în care lumea îmi spunea că se uită la un videoclip de-al meu și videoclipul îi dă motivație să citească, sau să învețe, sau să dea la facultatea de litere, iar eu, neavând motivație pentru nimic, mă gândeam cum? Cum?!”. „Cum” a încercat să-și dea seama reluând legături abandonate, acordându-și anul de pauză, gândindu-se la ce să facă pe termen lung.

Numai că fix „termenul lung” e complicat. Ruxandra știe că vrea să promoveze mai departe literatura – de asta a ales un master axat pe cercetare. O interesează politicile culturale, dezvoltarea pieței de carte, mediile noi care ajută piața să crească și formează gusturile potențialilor cititori: vezi, de exemplu, TikTok, care în Statele Unite e o mașină de popularizat cărți. Dacă Cântul lui Ahile, de Madeline Miller, îți spune ceva, e probabil mulțumită lui: cartea e pe piață din 2011, când s-a lansat cu un tiraj de 20.000 de exemplare. În 2020, după ce s-a viralizat, a ajuns la vânzări de 10.000 pe săptămână și i-a permis autoarei să continue să scrie. Ruxandra crede că, dacă o să înțeleagă mecanisme de felul ăsta, o să-și transforme cercetarea în măsuri de promovare a literaturii pe care să le aplice în România.

Dar înțelege și limitările felului în care lucrează acum. „Îmi doresc să schimb ceva foarte mult și mă gândesc că, peste ani, o să văd că impactul real n-a fost așa de mare pe cât mi-aș fi dorit. Fiindcă eu stau aici, confortabil în căsuța mea, și mă filmez”, mi-a spus într-una din zilele în care am vizitat-o.

„Și cum ar arăta impactul pe care ți-l dorești?”, am întrebat-o.

„Sunt în two minds about it. Te gândești că pe YouTube ajungi la mai mulți oameni. Dar, în același timp, care e categoria de oameni la care ajungi? În ce măsură ajungi la cei care nu au un nivel de educație sau nu sunt în bulicica de pe YouTube sau n-au bani să cumpere cărți? Cu ei ce faci?”

Suntem țara cu cea mai mare rată a copiilor expuși la sărăcie și excluziune socială din Uniunea Europeană – aproape 42%, conform Eurostat. Asta aduce, printre altele, probleme în a rămâne și a avea rezultate bune la școală. 1 din 14 copii nu primește ajutor la teme. Suntem lideri la analfabetism funcțional, la abandon timpuriu. Din baza asta instabilă derivă, într-o anumită măsură, și relația cu cultura.

Frământarea se observă pe canalul Ruxandrei. Luna trecută a publicat un eseu video împletit cu experiențe din facultate și cercetări ca să-și răspundă la întrebarea ce se întâmplă când literatura moare. Punctul de la care a pornit e tocmai cel în care suntem azi.

Când Ruxandra spune că nu prea mai citim, trebuie să știi că numărul cititorilor din România a scăzut cu patru milioane în ultimii 25 de ani. Când spune că sute de biblioteci s-au închis anual, trebuie să știi că din 1990 am pierdut 8.000, jumătate din totalul național. Scriitorii nu pot fi doar scriitori, fiindcă nu-și permit. De la studii umaniste ești descurajat, pentru că statul nu le vede profitabile, iar salariile mici înseamnă o veșnică alergătură.

Nici Ruxandra nu mai e sigură că ar recomanda o facultate de litere, deși litere continuă să studieze și primește mesaje de la copii pe care i-a motivat să aleagă același drum. „Tu ce ai face, știind cât îți place, dar și cât e de greu?”, m-a întrebat la un moment dat, învârtind într-o tigaie cu legume. Bolboroseala mea despre a-ți urma pasiunile și a recunoaște deschis obstacolele nu a părut să o ajute. E, cumva, în poziția de altădată a părinților: dacă pentru ea însăși și-a asumat un risc, pentru alții îi e greu să o facă.

Știe că n-ar trebui să fie totul responsabilitatea ei – să încurajeze tinerii să citească în timp ce și predă, și poate dotează biblioteci, și se îngrijorează pentru viitoarele vieți ale celor care fac din literatură o carieră. Înțelege dimensiunea schimbării de care e nevoie: „Mă simt descurajată și pesimistă, la fel ca toată lumea”, spune într-un vlog despre Tetralogia Napolitană a Elenei Ferrante, cartea preferată din toate timpurile. „Și sunt conștientă că o să fie nevoie de mulți ani până să se miște ceva. Adică prea mulți ani.”

Dar asta n-o oprește să se întrebe: dacă statul nu, școala nu, și noi nu, atunci cine? Cine, dacă nu un om ca ea, să-ți arate că literatura nu e complet inutilă, că îți dă puterea să explorezi alte vieți, să te descoperi pe tine, să depășești granițele satului, orașului, țării în care locuiești, fără să te miști, de fapt, vreun milimetru?

Măcar la clubul de carte misiunea pare îndeplinită. La finalul întâlnirii, în care Ruxandra și Cătălina au vorbit despre abuz, singurătate, spiritualitate, toate pornite de la cartea Laviniei Braniște, participanții scriu: „Naturalețea voastră e ceea ce avem nevoie de la discuțiile literare”. „Sunteți de vis.”

---

„Îmi place ploaia. Îmi dă senzația că nu ratez nimic dacă stau toată ziua la bibliotecă să lucrez”, îmi spune Ruxandra a doua zi după-amiază. E o veste bună (și nu tocmai surprinzătoare, pentru cineva cu un canal de YouTube inspirat de versuri care sună așa: cînd plouă – te aştept întoarce-te/ […]/ nu era prea departe de mormînt/ nimeni/ doar dumnezeu/ ploaia/ mormanul de rufe murdare), fiindcă norii arată că stă să plouă, iar noi suntem în drum spre bibliotecă.

Ruxandra vine după o noapte în care s-a culcat la 5, fiindcă a scris o propunere de lucrare pentru facultate (și-a ales ca temă rolul TikTok-ului în formarea canonului), dar vrea să mai bifeze câteva sarcini. Pe lângă laptop și penar duce în traistă trei volume de poezie: Colectiva lui Ioan Coroamă, cu care are de lucru, After Fame, al lui Sam Riviere, și Cazzo, al lui Mihnea Bîlici. Pe ultimul l-a luat doar fiindcă îi spusesem în treacăt că l-aș citi. „E OK, mereu am cărți la mine”, mi-a răspuns când am încercat s-o opresc din a căra lucruri care nu-i trebuie. „Așa mă simt mai protejată.”

„Protejată de?”

„Momentele de așteptare.”

De parcă ar avea prea multe. Ajunsă la bibliotecă, unul dintre puținele locuri din Utrecht pe care le cunoaște aproape ca în palmă, se înarmează cu o ciocolată caldă, se așază la o masă lungă și începe alergătura printre zecile de taburi deschise simultan. Răspunde la e-mailuri despre chiria de la cămin și posibile colaborări pentru care nu e sigură câți bani să ceară. Pentru trei story-uri pregătite la invitația unui festival de carte, citește Colectiva lui Coroamă, subliniind citate și îndoind colțuri, trece printr-un podcast cu autorul, și el la viteză mărită, de auzi cuvintele de parcă ar fi lipite, poezianupoatefiredusănicilasunetnicilatext, pozează și postează.

Publică detalii despre un maraton de lectură la care lucrează tot sub umbrela Z9, cu premii în bani și vreo 150 de participanți (deși i-ar fi plăcut măcar 500). Începe să corecteze poezii adunate pentru o antologie dedicată festivalului cu același nume. Uită de poezii când postarea despre maratonul de lectură primește un comentariu critic, scrie, rescrie și publică răspunsul la critică.

La capătul a trei ore de muncă, îi rămâne doar să se întrebe ce o veni și săptămâna următoare, știind că perioada evaluărilor de la facultate abia a început, iar ea nu și-a luat în orar numai cursuri de bază, ci și curs de neerlandeză, și opțional interdisciplinar. O lună mai târziu, încă o să le vorbească celor 27.000 de urmăritori de pe Instagram despre nopțile albe pe care le face ca să-și predea eseurile.

Sună ca un scenariu pe care l-a mai trăit, cu rezultate care au scos-o de pe șină luni întregi, așa că nu pot să nu o întreb dacă nu i se pare periculos. Ba da. O supără că depășește termene la facultate – că doar lucrarea predată la 5 trebuia predată până la miezul nopții –, nu doarme, nu postează destule vloguri (idealul ar fi săptămânal, dar acum e mai degrabă lunar). În unele zile nici nu apucă să vorbească cu părinții.

„Aici poate că ar trebui să mai scormonească, să caute partea de time management și project management”, spune tatăl ei. El încă vorbește despre canalul de YouTube ca despre un hobby, mai degrabă decât o carieră, însă crede că: „Acum [Ruxandra] trebuie să aibă și abilități de om care face, și abilități de administrator”.

Și ea spune că semestrul viitor o să-și dea mai puțin de lucru. O să se concentreze pe a trăi în Olanda; poate o să-și reia al doilea cel mai mare hobby, trasul de fiare, căci e „empowering să îți ridici propria greutate și mai mult”. Dar nici nu-și imaginează că ar putea fi altfel decât în mișcare.

E ce îmi zicea Cătălina că o definește: convingerea că, atunci când ceilalți par să nu mai poată, „hai că mai putem un pic”. Sau Vlad, iubitul ei, masterand în criminologie la Universitatea din Oxford (și cea mai recentă sursă de informare online a celor interesați de cum gestionăm consumul de droguri): el crede că nu sunt multe momente mai reprezentative pentru Ruxandra decât cele în care se apucă să răspundă la mesaje de la urmăritori la 2 noaptea, când amândoi au hotărât deja să se culce, sau cât mănâncă, sau cât se încalță.

Tot Vlad spune însă că Ruxandra face toate astea pentru că îi pasă și că „a reușit deja să demonstreze multe”. Aproape l-a convins să apară într-un vlog, cât să-l vadă zeci de mii de oameni citind. „Eu am super, super mare încredere în ea.” „Dacă a avut forța asta să se expună”, mi-a spus și tatăl, „sunt convins că ăsta e drumul ei: să fie un lider”.

Poate singurii care ar trebui să fie deocamdată precauți sunt prietenii noi din Utrecht, spre care ne îndreptăm după munca la bibliotecă. Ei nu știu prea multe despre pasiunea pentru citit, despre canalul de YouTube sau grijile de viitor ale Ruxandrei. Mai important, nu știu cât de competitivă e la Catan, jocul cu care ne-au invitat să ne petrecem seara de sâmbătă. Amândouă ne simțim datoare să-i avertizăm: fetei ăsteia chiar nu-i place să piardă.

Înainte să plec, o întreb cum ar arăta un personaj de carte inspirat de ea. 

Cum se îmbracă?
Thrifted. Mereu.

Cum se machiază?
Nu știu dacă are timp.

Ce citește?
Non-ficțiune.

Non-ficțiune?!
Iubește literatura, o să se întoarcă mereu la ea, dar credea cumva că poate să îi explice tot legat de lumea în care trăiește, și poate nu-i așa.

Ce ascultă?
Did I Get It Wrong?, de Dora Jar.

Cum sună intriga cărții?
Cred că e interesant momentul ăsta de tranziție, în care nu știu ce fac. Mă duc în multe direcții căutând un răspuns și răspunsul poate să vină de oriunde.

Cum se numește cartea?
Dar sunt personajul, îi dau eu și titlul? Poate Complicații.