Santinela (o poveste de la Festivalul NexT)

__________________________________
Santinela
Cum se pune la cale un scurtmetraj în trei zile. 

__________________________________

Este prima sâmbătă seară din aprilie, iar Roberta Șerban stă în fața unei clădiri aflate la câteva străzi de hotelul Intercontinental din centrul Bucureștiului și strigă  cât poate de tare: „Jos, Ceaușescu! Jos, Ceaușescu!”. Poartă niște jeanși largi și un hanorac roșu cu alb, e brunetă și slăbuță, dar are o voce puternică. Dintr-un bloc din apropiere vine răspunsul: ,,Huăă!”.

Nu face un protest politic, ci un film. Are 27 de ani și e producătoare de piese de teatru, scurtmetraje și petreceri tematice. Pentru scurtmetrajul Oprește-te a adus o cadă în Piața Universității, a pus apă și doi oameni goi în ea și a început să filmeze, fără aprobări.

Acum reconstituie momente de la revoluția română din 1989 pentru Pau Camarasa, un regizor spaniol care e în oraș pentru patru zile, fiindcă are un scurtmetraj selectat la Festivalul Internațional de Film NexT. Sunt aproape 48 de ore de când Roberta e îmbrăcată cu aceleași haine și de când n-a mai dormit – în afară de zece minute ațipite pe scările Studioului Sahia Film, în fața căruia strigă acum. În ultimele trei zile a alergat prin tot Bucureștiul după actori, protestatari, costume, directori de imagine și a dat multe telefoane.

Miercuri, în seara în care a ajuns în oraș, Camarasa i-a spus uneia dintre voluntarele festivalului că vrea să filmeze un scurtmetraj cât stă în București. Așa obișnuiește să facă în orașele prin care trece – a filmat două în New York și unul în Paris. Spune că e cea mai bună metodă de a cunoaște măcar o bucățică din țara în care se află. Regizorul se documentase cu o săptămână înainte să vină despre revoluția din 1989 și voia să realizeze un scurtmetraj numit Santinela, despre revoluție prin ochii unui portar de bloc.

Căutând din om în om pe cineva care să-l ajute cu producția, a ajuns la Roberta.

***

Prima lor întâlnire a avut loc joi dimineață, la kilometrul 0 din Piața Universității, loc sugerat intenționat de Roberta. „Vezi crucea asta?”, i-a spus lui Camarasa. „Aici au murit oameni în 89, ăsta e punctul nostru de reper central, de aici pornește totul.” Apoi, l-a dus la Teatrul Mic, unde știa un regizor tehnic care i-a ajutat să aleagă câțiva actori. Arvam Birău a acceptat rolul de portar și Mădălina Ghițescu rolul unei locatare. Camarasa și-a dat seama că Mădălina e perfectă pentru rol din prima clipă când a văzut-o.

Roberta a fost apoi cu el ca să-i arate Studioul Sahia Film, care i s-a părut potrivit pentru că e o clădire veche, iar la parter există o cămăruță specială pentru portar, care funcționează și astăzi. S-au contrat puțin cu cei din conducere, care în schimbul aprobării pentru filmat în clădire cereau drepturi de autor absolute. Camarasa n-a cedat însă și după mai multe negocieri, au obținut acordul. Aici, spune Roberta, a învățat o lecție foarte importantă de la Camarasa: „Filmul e copilul tău, îl aperi până la capăt”.

Dup-aia au fugit la Scala, unde au convins-o pe Ana Cântăbine să se ocupe de scenografia scurtmetrajului, pentru că Robertei i-a plăcut foarte mult cum arăta decorul festivalului. Vineri, în timp ce Ana îl ducea pe Camarasa la Buftea să aleagă costume pentru revoluționari, Roberta căuta revoluționarii care să le îmbrace. L-a sunat pe Alexandru Alexe, un protestatar membru Occupy Romania pe care-l ajutase mai demult cu organizarea unei petreceri unde acesta a strâns bani pentru niște bannere.

Alex era cel mai potrivit om pentru a juca rolul unui revoluționar, el fiind prezent în Piața Universității încă de la începutul protestelor din ianuarie 2012. Alex a adus-o și pe mama lui, care urma să joace tot un rol de revoluționară, și pe nepoata lui de șase ani, Daria, care avea rolul unui copil al străzii care vine la portar să ceară de mâncare. Tot Alex a adus încă doi protestatari și pe un tip care a venit cu mixerul de sunet și a improvizat un boom (bățul cu microfon care stă deasupra camerelor de filmat) dintr-o coadă de mătură. Apoi, Roberta a mai strâns operator și director de imagine, șofer și make-up artist. (Mare parte din echipă nu a fost plătită. „N-am luat, ba chiar am dat”, spune ea. „Important este să iasă bine. Dacă ideea e bună, orice e posibil”.)

A chemat toată echipa de actori vineri seară, într-o cameră de la etajul unu al Studioului Sahia, pentru o repetiție pe scenariu. Toți actorii, Roberta și Camarasa s-au așezat în cerc, cu scenariile în brațe și au început să modifice replici, în funcție de cum știau – unii dintre ei – că se vorbea în comunism. Camarasa voia ca în scurtmetraj să se vorbească limba română pentru autenticitate, iar Roberta stătea în stânga lui, îi traducea și îi explica unde și de ce se schimbă replici.

În aceeași noapte, au făcut și o repetiție jos, în cabina portarului, de unde pornea toată acțiunea. Sâmbătă dimineața, Roberta a mers la cursurile pregătitoare de la UNATC, unde plănuiește să dea admiterea în toamnă, la regie film. Apoi, s-a întors pentru a pune decorul la punct, pentru a-i primi pe băieții cu sunetul și camerele, pentru a-i da indicații fetei care organiza costumele.

E sâmbătă seara, seara filmării, iar Roberta i-a adus în fața clădirii pe băieții care joacă roluri de revoluționari. Unul poartă palton, altul o bască și geacă blănoasă la guler. Strigă și ei după Roberta „Jos Ceaușescu”, orbiți de reflectoare, țopăind și ridicând pumnul drept frenetic.

Pe la opt și jumătate seara apare și Camarasa, care vine de la Cinema Scala, de la festivitatea de premieră NexT. E scund, poartă niște ochelari de vedere cu ramă maro, o geacă bleumarin și niște pantaloni sport, bej. Are o mapa albastră la subraț, în care ține scenariul filmului și căreia nu i-a dat drumul de trei zile. N-a câștigat niciun premiu pentru Inside – filmul selectat în festival, dar nu pare afectat.

Roberta îi explică că revoluționarii sunt deja îmbrăcați, cu repetițiile făcute și că sunt gata de filmat. Mihai, unul dintre revoluționari, e din Craiova și spune că vine la protestele din Piața Universității, unde încă se mai strâng oameni seara, de pe 15 februarie. Doarme și mănâncă pe unde apucă, de multe ori pe bănci, în parc. Acum nu-i vine nicio altă lozincă în minte în afară de ,,să vină Roberta, să ne numere, să ne numere”.

Roberta strigă ,,liniște” de zece ori pe minut, gonește oamenii care sunt în plus și care ar putea încurca la scene importante. Îi spune unui actor, care joacă tot rol de locatar, să ia cheile de la portar ,,ca un bărbat, că nu suntem la balet”, iar altuia să spună mai cu viață replica ,,e revoluție, hai cu noi”. Din spate, cineva adaugă ,,gândește-te că-l dai jos pe Băsescu”.

Camarasa e calm și cu mâinile-n sân, mestecă gumă și intervine destul de rar în acțiune, însă Roberta îl întreabă mereu dacă îi convine cum s-a filmat sau dacă vrea altfel. Stau amândoi în coasta operatorului, ca să vadă cum iese.

Fiecare „a ieșit bine” pe care-l rostește ea este  urmat de un „hai să mai tragem o dată”, iar când iese bine într-adevăr, spune „liber, se pregătește următoarea scenă”, nu înainte de un clanț cu clacheta neagră în fața camerei și „motor”, „sunet”, „merge”.

Nici Roberta nici Camarasa nu știu încă ce se va întâmpla cu filmul, câte minute va avea sau când va fi gata, însă spaniolul știe sigur că vrea să concureze cu el la festivaluri viitoare. Roberta așteaptă acum să i se confirme o colaborare cu violonistul Alexandru Tomescu, pe care îl va însoți într-un turneu, și mai plănuiește un proiect în Cracovia. Speră ca măcar unul din două să-i iasă.

Dupe multe țigări sudate și strivite sub tălpi, se face cinci dimineața. Actorii au terminat de filmat, guguștiucii au început să cânte afară, dar Roberta și Camarasa încă mai trag câteva cadre-detalii în cabina portarului.  Camarasa pleacă de la Studioul Sahia direct spre aeroport, iar Roberta rămâne. Mai vrea să mai filmeze niște detalii. Încă mai poate. ●