[Școala9] De ce dăm Bacul?

Șerban Iosifescu este directorul Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar, ARACIP, adică specialistul care, alături de colegii săi, cercetează forma și sensul educației preuniversitare și elaborează recomandări pentru optimizarea ei. L-am întrebat la ce folosește Bacalaureatul și cum ar putea fi îmbunătățit pentru a fi un indicator real al pregătirii pentru viață.

*

Așa cum e acum, Bacalaureatul este o barieră

Ș9: Care e rostul Bacalaureatului, dincolo de faptul că e prevăzut în Legea Educației? De ce îl dăm?

Șerban Iosifescu: Asta mă întreb și eu de foarte mult timp. Rostul lui, așa cum mă gândesc, poate să fie multiplu. În primul rând, dacă luăm definiția europeană a calificării, adică un set de rezultate ale învățării evaluate și certificate de o autoritate competentă, prin care orice diplomă și certificat de studiu este o calificare, înseamnă că examenul ar trebui să aibă rol de certificare a unor competențe. Problema este: este oare un examen de certificare a competențelor sau unul de verificare a cunoștințelor? Prin aceste probe practice, de limbă, limbă maternă, limbi străine, de competențe digitale, este un pas înainte. Deci ar trebui să fie o certificare cu atât mai mult cu cât există și niște standarde. De exemplu, pentru limbi străine există acea clasificare a nivelurilor de competențe lingvistice agreate la nivel european și pe care multe state le-au introdus chiar în curriculum. Adică, practic, când termini învățământul obligatoriu ești la nivelul… nu știu, B1 sau B2. Și atunci chiar este o certificare competentă a competențelor respective. Problemele sunt: 1)  măsura în care subiectele la disciplinele respective certifică anumite competențe, 2) în ce măsură acele competențe sunt cele cu adevărat necesare – și întrebarea subadiacentă: Pentru ce necesare? – și 3) dacă dăm Bacalaureatul la trei discipline, de ce le mai facem pe celelalte?

A doua funcție a examenului de Bacalaureat ar fi ca filtru de acces în învățământul superior. Trebuie să certific un anumit nivel de studii, nu neapărat de competență, care dă universității o certitudine că acea persoană are pregătirea și setul de competențe pentru a face față în învățământul superior, pentru a dobândi o calificare de nivel superior. Aici este o problemă pentru că universitarii se plâng încontinuu de calitatea din ce în ce mai slabă a absolvenților de liceu, că nu fac față programelor din facultate, lucru confirmat și de rata foarte mare de abandon în primii doi ani de facultate – la unele facultăți ajunge la 40-50%, deci jumătate din studenți abandonează. Asta înseamnă fie că nu au ce le trebuie, fie nu sunt orientați pe ceea ce trebuie. Adică s-au dus acolo bazându-se pe niște informații incomplete și după aceea își dau seama că nu sunt potriviți, că nu le place, că nu vor. Și, de asemenea, există această nepotrivire între competențele absolvenților, adică ce pot, știu, vor absolvenții și nevoile pieței muncii. Și aici pot fi aduse niște date în discuție, dar avem și foarte multe lacune. De exemplu, nu s-a făcut o cercetare legată de corelația între salariul la 10 ani de la terminarea liceului și nota de la Bacalaureat.

Ș9: În alte țări e un indicator urmărit?

Șerban Iosifescu: Sigur că da. Pentru că noi avem niște date. Este raportul UNICEF, Costul investiției insuficiente în educație, care arată că fiecare an în plus de școală îți crește veniturile cu 8%. Deci ar trebuie să existe o corelație destul de puternică între numărul de ani de școală, inclusiv de învățământ superior, și nivelul salariilor. Deci, noi dacă facem un studiu și urmărim longitudinal absolvenții cu Bacalaureat și vedem câți ani de facultate au făcut și care este nivelul salariului la 5, 10 ani, putem să vedem într-adevăr dacă Bacalaureatul face vreo diferență sau nu. În mod normal face, pentru că el este acum mai mult o barieră. Și din cauza unor vicii de construcție a sistemului național de calificări, dacă nu iei Bacalaureatul, nu ai niciun fel de acces la calificări de nivel 6 [licență], 7 [master] și 8 [doctorat]. La noi, universitățile au monopol absolut pe calificările de nivelul 6, 7 și 8. Adică la noi se pune un semn mare de egalitate între nivelurile de educație definite prin clasificarea ISCED a UNESCO, și nivelurile de calificare definite prin cadrul european al calificărilor. Aproape toate țările europene au un sistem de calificare care permite dobândirea unor calificări de nivel superior non-universitar.

Ș9: Cum este în Germania.

Șerban Iosifescu: În Germania, în Franța, în Anglia, în țările nordice, peste tot. Acolo nu ești limitat. De exemplu, în Irlanda au un sistem național de calificări cu 10 niveluri. Nivelul 7 era nivel comun pentru ceea ce noi avem preuniversitar cu universitar. Nivelul 4 era School Leaving Certificate, deci certificatul de ieșire din învățământul obligatoriu. Tu ai putea să mergi la nivelul 5, 6 și 7 doar prin formare profesională, fără să treci prin liceu.

Ș9: Dar la noi e mult mai rigid sistemul.

Șerban Iosifescu: Da. Practic, tu poți ajunge, în Irlanda, în facultate, fără să fi trecut prin liceu, dar să ai Bacalaureatul sau un examen similar de evaluare. Evident, cu anumite limitări, cu examene de diferență. Dacă pentru facultate îți trebuie matematică de un anumit nivel, trebuie să demonstrezi că ai nivelul respectiv. Deci sistemul e pus la punct și nu există aceste blocaje. Or, la noi, prin această echivalare, nu există niciun fel de punte. A fost o discuție și societatea românească a fost oripilată de ideea de a intra la facultate fără bacalaureat. În Germania, de exemplu, la universitățile tehnice – care sunt un concept de învățământ profesional superior – sunt admiși maiștri cu experiență de cel puțin trei ani fără examen de Bacalaureat, direct în anul II.

E mai important să ai competențe-cheie decât să știi să faci integrale

Ș9: În Germania, dacă te înscrii pe un curs educațional vocațional în clasa a IX-a, poți mai târziu să-ți dai niște examene de diferență și să mergi la facultate, pe când la noi, dacă ai intrat la școala profesională, trebuie să faci apoi liceul la seral, să dai Bacalaureatul și abia apoi poți intra în cursul universitar. În Germania e mai flexibil pornind și de la ideea că e puțin probabil, la 14 ani, să știi ce vrei să faci tot restul vieții.

Șerban Iosifescu: Absolut. Și mai poți merge și lateral. În Irlanda, de la aceste ordinary degrees [studii postliceale], poți să mergi la honour degrees [studii universitare] și mergi pe ciclul Bologna obișnuit până la doctor. Nu există aceste bariere. O chestie interesantă ieșită din studiul PIAAC al OECD – lumea îi spune PISA pentru adulți, adică o evaluare a adulților pe anumite competențe de numerație, literație și rezolvarea de probleme – este că cei cu parcurs academic mai lung obțin rezultate mai bune la PIAAC. Iar rezultatele la PIAAC se corelează cu PIB-ul țării, cu veniturile, cu fericirea, cu ce vreți dumneavoastră. Și, ca atare, o recomandare este să prelungești perioada în care o persoană își dobândește competențele-cheie [comunicarea în limba maternă;  comunicarea în limbi străine; competențe matematice și competențe de bază la știință și tehnologie; competențe digitale; a învăța să înveți; competențe sociale și civice; spiritul de inițiativă și antreprenoriat; conștientizare și exprimare culturală]. Și angajatorii, dacă îi întrebați, și în România, spun: „Ca să lucreze cu un soft nou, cu un strung nou, cu o mașină nouă, eu îl învăț în trei luni. Dar să scrie și să citească, să facă cele patru operații, să calculeze o dobândă, un procent, să lucreze în echipă, să înțeleagă niște instrucțiuni simple – ceea ce ține de alfabetizare funcțională – asta eu nu pot să-l învăț”. Studiile arată că angajatorii preferă persoane flexibile cu competențele-cheie dezvoltate la un nivel mai înalt ca să poată face față schimbărilor foarte rapide de pe piața muncii. De aceea, acum, până și Uniunea Europeană are o propunere de recomandare privind calitatea școlii. Deci nu numai orientare strictă pe învățământul profesional, cum a avut până acum. Și-au dat seama că degeaba ai un program de formare profesională de la 14-16 ani dacă nu ai acele competențe de bază, inclusiv competențele sociale. Și se pune problema în ce măsură școala trebuie să facă o pre-profesionalizare – adică să dezvolți competențe antreprenoriale din grădiniță, cum se face coding – și cât din programele profesionale trebuie să abordeze competențele-cheie. Având în vedere că la noi școala profesională e în cadrul învățământului obligatoriu, ai o obligație să-i dezvolți competențele-cheie, până la nivelul acceptabil, care la noi nu e definit foarte clar, la terminarea învățământului obligatoriu.

Ș9: Ne spune Bacalaureatul de acum cât de pregătiți sunt acești tineri pentru viață?

Șerban Iosifescu: Nu știm. Pentru că nu avem aceste cercetări longitudinale să vedem dacă într-adevăr contează. Sunt niște chestii, să spunem indirecte. De exemplu, a circulat mult un articol referitor la cei care ne conduc – nu în România, în general – care nu sunt cei de 10, ci cei de 7-8. Și era și o anecdotă cu unul care spunea: „Da, cei de 10 lucrează acum pentru mine”. Și ne întrebăm de ce oare. Prima explicație care mi-a venit în minte a fost așa: sunt niște firi mai răzvrătite, nu acceptă chestiile formale, învață numai ce le place și cum le place, sunt prea deștepți ca să-i lași corijenți sau să le pui note mici, dar nu vor avea niciodată 10 pentru că au firea asta. Și acești oameni arată de fapt spiritul întreprinzător. (…) Chiar azi am distribuit un articol despre eșec, despre prejudecata supraviețuitorului. Noi analizăm succesul numai discutând cu elevii care au avut succes. (…) Îi promovăm la televizor, uite olimpicii! Dar când vorbim despre succes trebuie să-l întrebăm și pe cel care a eșuat. La fel cu profesorii de succes. Nu cumva ar trebui să facem o anchetă între profesorii care au părăsit sistemul? Să vedem de ce? Deci trebuie să evităm această prejudecată a supraviețuitorului.

Școala nu îi învață pe copii lucrurile utile în viață

Ș9: Cum credeți că poate fi reparat Bacalaureatul, pentru a fi relevant?

Șerban Iosifescu: Ideea asta de a-l răspândi în timp poate fi o idee bună, poate fi o idee rea. Bună pentru că nu este un stres intens pe o perioadă foarte scurtă de timp, dar poate fi și o idee rea pentru că ai un stres, mai redus, pe o perioadă foarte lungă de timp. Nu știu cum e mai bine. La așa-numitul A-Level din Marea Britanie, care este echivalentul Bacului, dai examene timp de doi ani și îți alegi foarte multe din ele. În ultimii doi ani de școală, care nu  mai sunt învățământ obligatoriu, și noi ar trebui – și este și solicitarea părinților și a elevilor – să lăsăm mult mai mare libertate școlii pentru acel curriculum la decizia elevului, nu numai a școlii. La 16 ani ar cam trebui să știi și te concentrezi. Și aici e a treia problemă: școala nu îi învață pe copii lucrurile care sunt necesare în viață. Am distribuit pe Facebook o știre interesantă în care un absolvent spunea așa: „Școala m-a învățat să extrag de sub radical, să fac integrale și așa mai departe. Dar la 18 ani nu știam să cos un nasture, să analizez un împrumut bancar, să schimb o roată la mașină, să cos un tiv la rochie, să gătesc”. Chestii foarte importante în viață, mai ales dacă ajungi să trăiești singur și nu mai depinzi de părinți, pe care ar trebui totuși să le înveți din școală. Toate ar trebui băgate în acel nucleu curricular. Sunt competențele de viață care nu ar trebui să-i lipsească din bagaje niciunui absolvent de învățământ obligatoriu. Integrarea, după aceea, este foarte dificilă. Chiar dacă ești foarte bun la matematică, știi să faci softuri, aplicații, ai nevoie să mănânci, să te deplasezi, să cumperi mâncare și să vezi cum poți să o gătești, să faci mici reparații în casă, lucruri de bază. Și astea ar trebui să fie cumva evaluate, că de aici am pornit. Să existe o evaluare comprehensivă, pentru că din matematica pe care am învățat-o pentru Bacalaureat, nu știu dacă am mai folosit după aceea 5%, iar ce la am învățat la limba română, comentarii, le-am uitat pe toate.

Problema este că dacă facem o evaluare a competențelor – și atunci ne întoarcem la prima funcție a Bacalaureatului, să evalueze și certifice niște competențe – eu cred că trebuie să certificăm university readiness, adică să fii gata pentru universitate. Ar mai fi o discuție dacă e nevoie de Bacalaureat diferențiat sau nu. Pentru mine, liceul teoretic ar trebui să aibă această funcție, de pregătire pentru învățământul superior, și principalul indicator pentru un liceu teoretic să fie procentul de absolvenți care merg la universitate. Am observat, de exemplu, la liceele tehnologice, chiar dacă au numai 25% bacalaureați, mergând mai în adâncime vezi că mulți nu s-au prezentat – ei se mulțumesc cu certificatul de calificare, se duc mai departe la o școală postliceală și pot avea o carieră foarte frumoasă.

Soluții ar fi, dar trebuie mai întâi să cădem de acord ce vrem de la acest examen de Bacalaureat, dar în același timp să-l regândim, să nu blocăm accesul la calificări de nivel superior, să existe posibilitatea de recunoaștere a competențelor indiferent pe ce cale au fost dobândite, pe toate nivelurile de calificare.

Școala9 este o platformă de idei și dezbateri despre educație creată de BRD Groupe Société Générale și DoR.