Fetele Power Praf

Pentru Anca, Loredana și Simona, va fi prima Olimpiadă. Pentru Ana, medaliată cu argint la Beijing, în 2008, e șansa unui prim aur olimpic. Înainte de a le cunoaște pe fiecare, să ne punem un pic la punct vocabularul sportiv. Scrima cuprinde trei arme: spadă, floretă și sabie. Spada e cea mai grea: 750 de grame. Punctul se numește tușă. Cu spada și floreta se împunge, cu sabia se împunge și se dă cu muchia. Spada e singura armă la care se pun dublele – ambii sportivi dau tușe în același timp, fiecare e punctat. E și singura armă la care se punctează tușele din cap până-n picioare (mai puțin pe garda spadei). La sabie se punctează pe piept, spate, brațe și cap. La floretă, pe piept și spate.  La spadă sunt trei reprize de câte trei minute. Ca să câștige, o spadasină trebuie să ajungă la 15 puncte în nouă minute.

Loredana Dinu

Povestește-mi despre începuturile tale în scrimă.
Am început scrima la 11 ani, în urma unei selecții făcute la școală. Veneau antrenori de la baschet, volei, și alegeau doar elevii foarte înalți. Când au venit pentru scrimă am fost prima care a ridicat mâna, neștiind ce înseamnă scrima. Dar părinții m-au încurajat să merg și așa a început povestea.

Cât de mult a contat că părinții tăi au fost sportivi?
Foarte mult, cred eu. Cel puțin în cazul tatălui meu a fost mai mult decât „copilul meu face sport”. Când ajunsesem în perioada junioratului, mă ajuta cu sfaturi legate de pregătirea fizică. Și a contat părerea lor și încurajările să continui și atunci când doream să renunț pentru a mă ocupa mai bine de școală. Dacă luam vreun 8, era tragedie pentru mine. Dar ei au știut să mă susțină să iau personal deciziile importante.

De ce ai ales facultatea de Comunicare și Relații Publice?
Nu m-am mulțumit doar cu Facultatea de Educație Fizică și Sport, considerând că o pregătire în plus nu strică, ba dimpotrivă, mă va ajuta în cazul în care nu doresc să rămân antrenoare.

Cum vă răsfățați după victorii?
Ieșim la masă. La cât suntem de obosite după o zi petrecută în sala de concurs, abia mai avem energie pentru a sărbători. Personal mai sărbătoresc acasă, cu familia, când ne întoarcem în țară. Cred că toate facem așa.

Aveți un salut al echipei?
Avem salutul nostru consacrat: „Power praf vă facem pilaf!”.

Ana Maria Brânză

Cum te-ai apucat tocmai de scrimă?
Fratele meu este principalul vinovat. La acea vreme, el era junior la echipa de fotbal a clubului Steaua și într-o zi a trecut pe lângă sala de scrimă (care avea numele formate din litere metalice, iar litera „S” căzuse). Știindu-mă o fire energică și mai băiețoasă, le-a propus părinților să mă ducă la scrimă. Apoi au urmat două săptămâni de rugăminți și insistențe la adresa părinților și așa am ajuns pentru prima dată în sala din Ghencea.

Ai făcut și tenis, dar nu ți-a plăcut. Ce te-a atras la scrimă?
Timp de un an de zile mi-am încercat norocul în tenis, nu că mi-ar fi plăcut extraordinar de mult, dar a fost dorința părinților de a face mișcare într-un cadru organizat. Am renunțat deoarece nu aveam competiții și mi se părea că bat pasul pe loc sau mingea într-un perete. La scrimă m-a cucerit prima imagine, pe care mi-o amintesc și acum cu drag: o sală plină de copii în costume albe, care se duelau.

Cum e când trebuie să lupți împotriva unei colege?
Toate asalturile sunt grele, indiferent de valoarea adversarului sau relația pe care o ai cu el. Faptul că mă întâlnesc pe planșă cu o colegă de echipă sau chiar cu colega de cameră contează mai puțin pentru mine. Tot adversară îmi e și tot trebuie să o înving. Un sportiv profesionist își dorește să câștige chiar dacă concurează împotriva unui prieten.

Ce te ajută să treci peste înfrângeri?
Fiecare înfrângere are gramul ei de dramatism. E greu, mai ales atunci când te simți pregătit și crezi că poți scoate un rezultat bun și pentru o secundă totul se duce de râpă. Dar în 17 ani de sport am învățat să și pierd. Cel mai important e să-ți găsești echilibrul cât mai repede după o înfrângere. Ce mă face de fiecare dată să merg mai departe este faptul că trebuie să-mi demonstrez mie că acea înfrângere a fost doar o greșeală.

Cum e cantonamentul la Forban?
Cabana Forban este locul nostru preferat pentru cantonament – în primul rând că este izolată și nu există nimic care să ne distragă atenția de la pregătire. În plus de asta, toată lumea se dă peste cap să ne facă toate mofturile. Suntem răsfățate de câte ori mergem acolo.

Cum a apărut porecla Fetele Power Praf?
La Universiada din 2005, cred, unde au participat Loredana, Simona și Iuliana, un domn din delegație care avea o fetiță mică le-a spus fetelor că seamănă cu favoritele fiicei lui, fetițele Power Puff. După povestea aceasta, la o competiție pe echipe în care niciuna dintre noi nu s-a simțit foarte bine mi-a venit ideea că trebuie să ne schimbăm numele în Power Praf. Atunci chiar am fost „praf”, având în vedere că am pierdut cu Japonia.

Cum le încurajezi pe fete în timpul competițiilor?
Probabil suntem cea mai gălăgioasă echipă din toată istoria scrimei. Deși la începutul meciului stabilim că vorbește doar antrenorul sau doar una dintre noi, în clipa în care arbitrul dă startul, fiecare începe să țipe și să dea indicații. Sper totuși să nu avem probleme la Londra din această cauză, pentru că arbitrii vor fi mult mai atenți și există posibilitatea să fim avertizate dacă depășim limita.

Spuneai într-un interviu că ultima mare dorință a tatălui tău era să iei aur la Londra.
Este un subiect pe care nu vreau să-l dezvolt prea mult, dar într-adevăr marea lui dorință a fost aurul olimpic. Pot doar să spun că, indiferent cât de greu mi-ar fi, voi încerca și imposibilul ca să-i îndeplinesc această dorință.

Anca Măroiu

Spune-mi despre începuturile tale în scrimă.
Am făcut gimnastică pe la șase-șapte ani, dar numai câteva luni. Eram destul de mare când m-am dus și destul de înăltuță și mi-am dat seama că eram în urmă față de ceilalți copii. Abia pe la 10 ani s-a făcut o selecție la noi și am mers la scrimă. Un an jumate sau doi am făcut numai pregătire fizică: n-am tras, nu ne-au dat costume, n-am avut arme. Era mai mult o joacă. După vreo patru ani, când am început cât de cât să avem rezultate la categoriile mici, am intrat la loturile de juniori. Eu, Ana și Loredana eram în aceeași școală și făceam antrenamente în aceeași sală și la aceeași categorie, numai că aveam antrenori diferiți. Abia pe urmă am ajuns să facem echipă.

A fost greu la început. Ne-a luat câțiva ani să batem echipe mai mari. Mergeam numai la concursuri din Europa și numai cu mașina. A fost foarte greu să se sudeze echipa, mai ales că suntem patru fete total diferite. În timp ne-am sudat, mai ales în ultimii cinci ani, când am început să avem o constanță și am fost mereu aproape de medalii.

Cum vă faceți curaj înaintea meciurilor?
Să zicem că avem un meci cu Polonia. Ieșim afară, facem tactica, intrăm în sală, începe meciul și practic nu respectăm nicio tactică discutată înainte. Nu merge un meci la fel de la un capăt la altul. Mereu cineva schimbă ceva. Pleci la început cu o tactică, nu merge și pe parcurs schimbi. Așa este scrima. Eu dau o tușă cumva, celălalt a văzut cum am dat-o eu, trebuie să schimbe tactica, tot așa. Contează care dă cel mai repede sau cât de repede poate să schimbe unul un lucru.

Care a fost cea mai dureroasă înfrângere?
Cea de anul trecut, de la Campionatul Mondial, la individual, cu chinezoaica Li Na. Am pierdut în semifinale, în câteva secunde care pentru mine au părut o veșnicie.

Totul se întâmplă atât de repede în scrimă. Care e senzația când îți dai seama că-ți scapă meciul?
Eu am recuperat la acel campionat, dar nu suficient de repede. În ultima repriză simțeam că timpul trecea foarte greu, mi se părea că se îngustează planșa, mi se părea că ies afară de pe planșă (și automat, dacă ieși, ești penalizat), mi se părea, mi se părea. Nu mai auzeam nimic. Ai trei reprize a câte trei minute și în ele trebuie să fii concentrat sută la sută. Poți să muncești un minut jumate ca să dai o tușă și în două secunde să iei alta.

Ce face Olimpiada atât de specială pentru un sportiv?
La noi, numai ca să te califici, e mai greu ca orice. Practic eu am muncit 18 ani să ajung acolo. Pentru mine, Loredana și Simona, este prima olimpiadă. Atât de greu este să te califici. Cu echipa, noi aveam cele mai mari șanse și faptul că am câștigat Campionatul Mondial anul trecut ne-a ajutat să ne calificăm direct. Suntem acum la vârsta maturizării, stăm bine și cu fizicul, și cu psihicul, cu tot. Acum era momentul nostru să ne calificăm și să luăm o medalie.

Simona Gherman

Ce te-a convins să faci performanță în scrimă?
Am ajuns la scrimă din întâmplare: sportul care mă atragea în copilărie era gimnastica, dar pentru că aveam deja nouă ani, nu m-au primit. M-au sfătuit să merg la sala de alături, la scrimă. În momentul în care am intrat în sală și am văzut floretele, nu am mai vrut să plec de acolo.

Am practicat trei ani floreta, iar după un concurs la care am ieșit pe 60 din 61 de participante am plecat, la spadă. Zic eu că bine am făcut.

Tu ești mezina trupei. Cum ți s-au părut fetele când ai intrat în echipă și ce v-a apropiat?
Ne cunoaștem de la primul meu concurs de spadă. Cu Ana eram colegă de echipă la Steaua. În momentul în care am intrat și în echipa națională nu mi-a fost foarte greu, pentru că fetele m-au acceptat și m-au luat sub aripa lor, susținându‑mă și învățându-mă ce înseamnă o echipă unită.

Cum e când trebuie să te bați cu Ana pe un titlu?
Nu mă bat numai cu Ana pe un titlu, ci și cu alte colege. Îmi e foarte greu cu oricare dintre cele trei, pentru că nu se știe niciodată cine câștigă, ne cunoaștem foarte bine una pe alta.

Cu ce diferă pregătirea pentru Olimpiadă de cea pentru alte campionate?
Antrenorii noștri au convenit să nu schimbăm nimic din pregătirea noastră. Și nu e bine să schimbi un lucru atât timp cât îți merge, mai ales că adversarii noștri încă nu au găsit rezolvarea pentru echipa României.

Ce face Olimpiada atât de specială pentru un sportiv?
De când am început să practic sport de performanță am visat să ajung la Jocurile Olimpice. Nu știu să îți spun dacă sunt mai tari ca un Campionat Mondial, dar faptul că se desfășoară o dată la patru ani și adună cei mai buni sportivi le face speciale.

Cea mai memorabilă lovitură sau cel mai memorabil meci al tău.
Meciul sufletului meu este finala Campionatului Mondial desfășurată la Paris în 2010 și o medalie la fel de importantă este cea de aur de la ultimul Campionat European.