[Scrisoare de la editor] Despre educație și acțiune
Învățarea poate fi un proces eliberator dacă îi accepți cele două „blesteme”: incertitudinea și libertatea.
Nota redacției: Am început anul cu acest e-mail de la editorul DoR Cristian Lupșa, trimis în dimineața zilei de 2 ianuarie 2019. Îl publicăm în versiunea integrală astăzi, când se împlinesc 10 ani de la nașterea ideii care a dus la apariția revistei.
Cartea menționată, Învățare de Tara Westover, este un bestseller spectaculos despre curaj și puterea educației. A apărut în limba română la Editura Publica.
Echipă și prieteni,
Tara Westover a crescut în munții din Idaho, într-o familie Mormonă fundamentalistă, cu un tată care disprețuia orice serviciu public – mai ales educația – și o mamă care credea că antibioticele sunt Satana, așa că făcea tincturi de plante și uleiuri esențiale. Tara e cea mai mică din șapte copii, iar ultimii patru n-au avut certificate de naștere până târziu; Tara abia la 9 ani. N-a făcut o zi de școală formală până când a ajuns la facultate, chiar și atunci în ciuda familiei care considera educația o spălare pe creier făcută de Guvern (și de Iluminati) și o încălcare a misiunii date femeii de către Dumnezeu: să rămână modestă și supusă întreaga ei viață.
Povestea a cum a scăpat Tara – nu doar de fundamentalismul familiei, cât și de brutalitatea vieții din umbra muntelui, unde frați de-ai ei și-au pierdut ochi, degete, și-au crăpat capul, s-au deformat după arsuri – e în Educated (Învățare), o autobiografie care e atât despre familie și responsabilitățile față de ea, cât și despre cum educația te poate aduce mai aproape de tine.
Citind, m-am gândit la mulți dintre noi și la drumurile pe care le-am parcurs fiecare: unii nu doar v-ați contrat familiile, ba chiar le-ați contrazis prin acțiuni; unii nu doar că ați plecat din locurile în care ați crescut, ci chiar ați evadat; unii nu doar ați trăit anii de școală sau de muncă, ci ați supraviețuit.
Față de mulți dintre noi, eu am fost privilegiat. Sigur că m-am contrat cu familia, am suferit, am pierdut, dar n-am avut niciodată piedici când am vrut să învăț ceva. Din contră. Tara scrie că educația ei a avut loc noaptea, citind Biblia și niște cărți căpătate de algebră și știință, încercând să priceapă de una singură. Abilitatea pe care a dobândit-o atunci i-a fost crucială: răbdarea de a citi lucruri pe care nu le înțelegea. Eu am avut norocul ca ai mei să-mi creeze acest cadru – atât fizic cât și psihic: un spațiu în care să citesc lucruri pe care nu le înțelegeam. N-au știut mereu să mă ghideze, n-au știut mereu să-mi explice, dar nu m-au contrazis, nu mi-au interzis, nu m-au șantajat.
Învățarea, educația, dezvoltarea e un proces eliberator dacă îi accepți cele două „blesteme”: incertitudinea și libertatea. Incertitudinea e neplăcerea de a fi confruntat zi de zi cu limitele cunoașterii tale și cu propria-ți imperfecțiune. Dar e și o enormă putere în asta, după cum scrie și Tara:
“To admit uncertainty is to admit to weakness, to powerlessness, and to believe in yourself despite both. It is a frailty, but in this frailty there is a strength: the conviction to live in your own mind, and not in someone else’s.”
Incertitudine înseamnă să contrazici narațiunile pe care ți le oferă lumea cu cele pe care le-ai cercetatat tu – și care rămân și ele mereu vulnerabile la schimbare. Așa se face și jurnalismul bun.
Cu libertatea e și mai dificil. Tara povestește un schimb pe care l-a auzit la Cambridge (da, acolo a ajuns până la urmă) despre cele două concepte ale libertății, negativă și pozitivă, așa cum le-a definit filosoful britanic Isaiah Berlin. Tara, redând dialogul studenților:
“Negative liberty,” he said, “is the freedom from external obstacles or constraints. An individual is free in this sense if they are not physically prevented from taking action.” I was reminded for a moment of my brother Richard, who had always seemed able to recite with exactness anything he’d ever read. “Very good,” the lecturer said. “And the second?” “Positive liberty,” another student said, “is freedom from internal constraints.” I wrote this definition in my notes, but I didn’t understand it. The lecturer tried to clarify. He said positive liberty is self-mastery—the rule of the self, by the self. To have positive liberty, he explained, is to take control of one’s own mind; to be liberated from irrational fears and beliefs, from addictions, superstitions and all other forms of self-coercion.
În contextul nostru de la DoR, ce mi-am dorit eu în ultimii doi-trei ani e să ne ofer spațiul în care să ne educăm – individual și unii pe alții. Să avem locul și posibilitatea de a ne confrunta zi de zi cu lucruri pe care nu le înțelegem pe deplin sau nu le stăpânim, pentru a accepta incertitudinea și a ne asuma libertatea de a fi congruenți cu cine suntem fiecare. De a ne trăi pe sine, nu pe alții. De a ne defini prin ce suntem, nu prin ce cred alții despre noi că trebuie să fim.
De ce?
Definiția jurnalismului în care m-am regăsit întotdeauna spune că scopul lui e să dea oamenilor informația de care au nevoie ca să fie liberi și să se autoguverneze. Modul în care am învățat s-o interpretez e larg: asta înseamnă și informația necesară ca să fii un cetățean mai bun (să știi cu cine să votezi, de exemplu), dar și narațiunile necesare ca să fii un om mai bun, mai împăcat cu sine, mai puțin singur și mai curajos în a-ți asuma propriile decizii.
Poveștile sunt oglinzi în care ne putem regăsi și în care putem exersa decizii și schimbări. Poveștile sunt ele însele, o educație:
“Everything I had worked for, all my years of study, had been to purchase for myself this one privilege: to see and experience more truths, and to use those truths to construct my own mind. I had come to believe that the ability to evaluate many ideas, many histories, many points of view, was at the heart of what it means to self-create.”
Ca să facem bine ce facem zi de zi, trebuie să acceptăm că nu le știm pe toate, că multe dintre lucrurile pe care le știm se vor schimba oricum, dar și că avem libertatea (și implicit responsabilitatea) de a ne autoguverna și de a nu abandona procesul de învățare.
La asta mă refer când spun că scopul nostru, ca redacție, ca organizație, nu e să ne fie bine împreună: dacă ne-am opri la asta am avea doar un grup de oameni care-și acceptă limitele și se bucură de apartenență. Nu e suficient. Asta trebuie să rămână o consecință – miraculoasă, uneori – a misiunii mai mari: să schimbăm prin povești lumile interioare și exterioare ale oamenilor și să-i aducem mai aproape de sine și apoi unii de alții.
Motivul pentru care nu-mi place să mai folosesc cuvântul „familie” când vorbesc despre DoR e și pentru că majoritatea familiilor au adevăruri împământenite, care nu sunt provocate. Vor să te țină alături, indiferent de ce înseamnă asta. Vor continua să existe, uneori cu prețul suferinței altora. Nu îți alegi o familie. Dar, de la un punct încolo, îți poți alege grupul de oameni alături de care să continui să te educi și să crești, care să te susțină și pe care să-l susții, care să te provoace și pe care să-l provoci și față de care principala ta responsabilitate nu e loialitatea (cum e față de familie), cât acțiunea.
Sunt la curent cu dubiile, angoasele și frica deghizată în modestie care însoțește orice acțiune, mai ales acțiunea de a crea un produs pe care e scris numele tău. Sunt la curent și cu dificultatea pe care o avem în a accepta mulțumiri. „I could tolerate any form of cruelty better than kindness”, scrie Tara despre cei care au încurajat-o pe drumul ei. „Praise was a poison to me”. A fi blând cu tine însuți, a-ți spune că meriți, e tot o aptitudine care trebuie deprinsă și învățată și, din nou, nu e printre prioritățile unei familii (unde adesea e preferată vinovăția). Pentru cine a citit tetralogia lui Ferrante, asta e drama Lilei și, deopotrivă, asta e salvarea Elenei: a doua a învățat să-și spună că merită, prima s-a izolat și și-a întărit o viață întreagă narațiunea că nu merită nimic.
Mi-a plăcut mult ce i-a spus Tarei unul dintre profesorii ei de la facultate:
“You are not fool’s gold, shining only under a particular light. Whomever you become, whatever you make yourself into, that is who you always were. It was always in you. Not in Cambridge. In you. You are gold. And returning to BYU, or even to that mountain you came from, will not change who you are. It may change how others see you, it may even change how you see yourself — even gold appears dull in some lighting — but that is the illusion. And it always was.”
Aici am ajuns în 10 ani, ca grup: incertitudine, libertate, grijă, atenție, acțiune. De ce? Pentru a reuși prin poveștile pe care le spunem să creăm și să creionăm pentru alții un spațiu de refugiu, empatie, conexiune și apartenență, un spațiu în care să te încarci, pentru a putea apoi să ai un efect asupra lumii.
Asta e misiunea mea personală și, prin DoR, asta e misiunea noastră colectivă. De asta ne strângem împreună. E o misiune la care e ușor să aderi și un grup căruia e ușor să i te alături. Cât vom merge alături unii lângă alții, e altă poveste. Unii învață ce au de învățat și pornesc propriile lor misiuni. Alții învață să se îngrijească mai bine și se opresc acolo. Alții învață să se reinventeze, să-și descopere noi incertitudini și noi libertăți și continuă drumul împreună.
Indiferent de unde am plecat, indiferent ce balauri am înfruntat, suntem acum pe același drum, unii mai împăcați, alții încă în toiul luptei de a deveni cine putem să fim. Chiar dacă mai avem multe de învățat, ca oameni, ca profesioniști, ca organizație, a sosit timpul – mai mult decât oricând – pentru acțiune, impact și implicare. Contextul în care trăim o cere. Tara scrie în epilogul cărții că suntem cu toții mai complicați decât rolurile pe care le primim în poveștile spuse de alții.
Asta trebuie să le arătăm oamenilor: că sunt mai mult decât cred, că pot mai mult decât își imaginează, că narațiunile pe care le trăim pot fi rescrise.
Iar când avem dubiile astea noi înșine, să ne reamintim unii altora același lucru.
Părți din acest email au fost folosite de autor pentru a scrie un cuvânt înainte la traducerea în română a Educated (Învățare).
S-ar putea să-ți mai placă:
Lansare DoR #2
Ce au în comun femeile tinere care schimbă România, scriitorul Filip Florian, bicicletele, statutul de minoritar și șaormele? Toate sunt piese ale puzzle-ului românesc pe care l-am asamblat în al doilea număr Decât o Revistă.
Te abonezi și câștigi: Culture Soup
Încă de la începuturile sale, în 2012, Culture Soup a transformat repere culturale în modele de pus pe haine.…
Scriu ca să îmi completez goluri despre lume
Cum m-au ajutat poveștile altora m-au ajutat să-mi dau un sens.