Scrisoare de pe teren: Ana Maria Ciobanu

Dragă Oana*,

În DoR #38 am scris un text care ar contrazice tot ce vorbeam noi cu ani în urmă despre a nu altera poveștile pe care le spunem, a nu ne implica în viețile personajelor noastre și a nu scrie despre rude sau prieteni.

Iarna asta am scris despre Claudia și Tamangaș, copiii de 11 și 12 ani pe care i-ai cunoscut și tu la botezurile copiilor mei, Alice și Victor. Știi că de vreo cinci ani le cumpăr rechizite și haine și că-i sunt nașă lui Tamangaș. E un rol pe care mi l-am asumat la câțiva ani după moartea bunicului lor Tamango, despre care am scris în DoR în 2011.

M-am simțit confortabil să-i sprijin tocmai pentru că miza mea editorială se încheiase. Câștigasem o prietenie cu bunica lor, Aurica și îmi era drag să facă parte din familia mea extinsă și din lumea copiilor mei.

Apoi am decis împreună că în următorul an vrem să scriem despre accesul romilor la educație și sănătate și ne-am răspândit fiecare pe teren, mai mereu pe drumuri și cu prea puțin timp să descărcăm una cu cealaltă ce vedeam.

În noiembrie am vrut să știu mai multe despre ce se întâmplă cu Tamangaș și Claudia la școală pentru că eram tot mai îngrijorată de nivelul extrem de scăzut de cunoștințe pe care le-au acumulat. Doar că am amestecat în rolul ăsta de nașă care vrea să știe ce e de făcut pentru a le fi mai bine copiilor și identitatea de reporter pe educație care își dorea să asculte și să înțeleagă cum vede școala povestea lor.

Așa că am scris despre încercarea mea de a înțelege și despre cum văd copiii și bunica lor lumea în care copilăresc și opțiunile de viitor pe care le au. Au fost câteva săptămâni în care i-am vizitat de mai multe ori, în care mi-au arătat ce e TikTok, în care m-au învățat zeci de propoziții în romani și în care am povestit despre orice-i interesa.

Am făcut toate lucrurile pe care le-aș fi făcut când îi vizitam înainte de a fi acolo în calitate de reporter. Am dus dulciuri, am cumpărat acuarele și un bec pentru un proiect la științe pe care îl avea Tamangaș și i-am dat 100 lei ca să meargă în prima lui excursie cu clasa. Când m-a sunat într-o zi să-mi spună că de la școală i s-a spus că nu mai e loc și pentru el și nu au vrut să-i ia banii, i-am dat SMS directoarei gimnaziului să aflu de ce îl exclud. Am făcut-o ca om care suferea pentru un copil care spunea că se simte blestemat și că el nu merge niciodată nicăieri. Dar am făcut-o și ca un reporter care voia să înțeleagă cum justifică școala o astfel de decizie.

Rezultatul a fost că după câteva zile profesorii i-au primit banii și directoarea l-a invitat în biroul ei să stea jos. L-a întrebat pentru prima oară cine sunt părinții lui și care e contextul din care vine. Tamangaș a fost așa de mândru, încât m-a sunat plin de fericire că doamnele îi vorbesc frumos, că o să-l ia și că el o să încerce să învețe mult mai mult și să le arate că poate.

M-am perpelit multe nopți cu puterea pe care a avut-o un singur SMS, cu temerea că poate mai sunt și alți copii care ar vrea să meargă și poate pentru ei nu intervine nimeni.

Am vrut să scriu un text despre șansele pe care ți le oferă educația într-o școală dintr-un sat mic, cu populație majoritar romă. Dar am scris mai degrabă un eseu personal despre ce am învățat fiind aproape de Tamangaș și Claudia și încercând să le îmblânzesc un pic parcursul.

Nu știu dacă asta înseamnă că am eșuat ca nașă, ca reporter sau ca amândouă.

Voi continua să le fiu aproape ca prietenă și sprijin. Iar ca reporter trebuie să caut în continuare pârghii pentru a înțelege soluțiile pe care școala românească le are la îndemână.

Nu știu în ce categorie să-mi încadrez articolul sau cum să-l justific. Dar știu că mi-am dorit ca vocea lor să fie auzită și înțeleasă și să fiu cât mai transparentă cu cititorul pentru fiecare dintre informațiile pe care le-am inclus.

Tu ce ai fi făcut?

*Oana e Oana Sandu, colega mea reporter cu care împart deseori dilemele de pe teren.

Citește povestea Mirajul celor opt clase pe Școala9 și în DoR #38.