Scrisoare din Bogotá

Un tip cu pantaloni lăsați, șapcă și un lanț gros cu o cruce pe piept se răstește la o mână de oameni în piața Bolívar. „Dumnezeu cel atotputernic e singurul care are dreptul să aducă pacea, nu politicienii. Nu acordului!” Vorbește ca un predicator și gesticulează ca un cântăreț de hip hop.

E marți, 29 noiembrie, și în Congresul Columbiei se votează acordul de pace care ar putea încheia conflictul de 52 de ani cu cea mai mare grupare de gherilă a țării, FARC. E, de fapt, a doua versiune a acordului. Prima a fost respinsă în urma unui referendum ținut pe 2 octombrie. Acordul 2.0 va fi aprobat direct în congres, fără referendum. Dar chiar și așa, polemicile continuă printre columbienii de rând.

O fată în tricou alb încearcă să-l convingă pe hip-hopper că procesul de pace e necesar, dar se dă bătută în fața replicii că documentul ar fi trebuit semnat de Dumnezeu în persoană. Altcineva îi strigă tipului „Paraco!” (paramilitar), mulțimea îl huiduie, el întoarce spatele și pleacă.

M-am mutat în Columbia în iunie 2015 ca să predau engleză. Într-unul dintre primele ziare cumpărate, pe a treia pagină, am citit că FARC iar aruncase în aer o conductă de petrol pe undeva prin junglă. Știam de conflictul armat în termeni vagi. Auzisem de gherile și paramilitari, dar nu îmi era clar cine cu cine se luptă, de ce, și mai ales unde. În Bogotá totul părea normal. Prima pagină a ziarului denunța creșterea furturilor din autobuze.

E greu de spus cine sunt inocenții conflictului columbian. Vinovați sunt mulți. Gherilele de stânga, de exemplu, voiau inițial să apere drepturile țăranilor marginalizați. FARC, cea mai mare dintre ele, se distinge azi prin crime, extorcări și trafic de droguri. A doua grupare, paramilitarii, demobilizați acum zece ani dar încă activi, apăruseră ca răspuns la violențele gherilelor, dar au extins seria masacrelor. Iar al treilea actor e armata. Atrocitățile armatei sunt mai puțin cunoscute, dar există.

În mijlocul triunghiului stă populația civilă. Bilanțul victimelor numără zeci de mii de asasinate, dispariții, răpiri, și peste șapte milioane de desplazados – oameni care au trebuit să fugă în altă parte a țării, de multe ori de pe o zi pe alta, abandonând totul. Mai bine de 15% din populația Columbiei.

Început acum jumătate de veac, războiul s-a accentuat și răspândit în toată țara în anii ʼ80 și ʼ90, și a avut un vârf prin jurul anului 2000. Azi, e limitat geografic la câteva „zone fierbinți”, puțin populate dar care, ca teritoriu, însumează peste o treime din suprafața țării.

Când am sosit aici, se întrezărea totuși un final. Ziarele scriau despre progresele înregistrate în negocierile de pace dintre stat și FARC, începute în urmă cu patru ani. Numărul de victime scăzuse progresiv în răstimpul acesta. În august, președintele anunța că s-a ajuns în sfârșit la un acord. Documentul urma să se semneze pe 26 septembrie și să se supună unui referendum pe 2 octombrie. Demobilizarea luptătorilor ar fi început imediat, în niște tabere special create, și ar fi durat șase luni. Din armamentul predat s-ar fi creat monumente.

În loc să angajeze populația într-o discuție despre noul proiect de țară propus de acorduri, votul a fost însă o ocazie de a politiza procesul de pace și de a-l face miza alegerilor din 2018. Opoziția s-a mobilizat. Fără afișe scumpe sau evenimente, campania taberei „Nu” s-a desfășurat pe Facebook și pe Twitter. Politicienii au emis slogane, jumătăți de adevăr sau chiar informații false țintite pe fricile care domină Columbia de azi. Se zvonea că luptătorii vor primi pensii de trei salarii minime, că țara va deveni o „dictatură castro-chavistă” sau că va cădea pe mâna homosexualilor. O colegă de serviciu era îngrijorată că pacea va duce la privatizarea instituției de stat în care predăm. O cunoștință din Aracataca care își pierduse tatăl în conflict era indignată că acordul va însemna impunitate pentru vinovați. Din cealaltă tabără, susținătorii acordului îi numeau bestii.

Puține discuții atingeau complexitatea acordurilor încheiate. 297 de pagini detaliau retrocedarea terenurilor luate forțat, planuri de combatere a traficului de droguri, reparații materiale sau simbolice pentru victime și un model de justiție specială bazată pe compensații aduse comunităților, stabilirea adevărului și închisoare pentru cei vinovați de crime împotriva umanității. Luptătorii demobilizați urmau să primească temporar o pensie de 90% din salariul minim și sprijin pentru a se reintegra în viața civilă.

Pe 2 octombrie, rezultatul referendumului i-a luat prin surprindere pe toți. De la pâlcul de oameni îmbrăcați în alb care se adunaseră în Parque de los Hippies să sărbătorească aprobarea acordului, la președinte și la liderul opoziției care militase pentru „Nu”.

Săptămâna ce a urmat a fost o telenovelă politică mai încâlcită ca Betty cea Urâtă, cu declarații incendiare, trădări de partid, și un Nobel pentru pace primit de președinte. Printre cetățenii de rând, însă, lucrurile au început să se miște. De data asta, offline.

Vreo 200 de oameni în 80 de corturi au ocupat timp de câteva săptămâni Piața Bolívar, și promiteau că nu se mișcă până nu se semnează un acord, dar într-o noapte au fost evacuați forțat de membri ai forțelor speciale de ordine. Lângă tabăra lor se organizaseră: o după-amiază de dans în jurul unei mandale de flori, câteva concerte, o noapte de veghe, sesiuni de rugăciune și meditație. Doris Salcedo, o artistă plastică, a chemat voluntari care au cusut într-o marți o pânză albă cu numele a 2.300 de victime, acoperind întreaga piață.

Pe 5 octombrie, organizațiile studențești din Bogotá au convocat un marș de susținere a păcii. Avenida Séptima gemea de oameni de toate vârstele, în tricouri albe și cu lumânări în mâini. Unele fete aveau în păr clame în formă de porumbel. Câțiva purtau măști Guy Fawkes. I-au urmat marșuri ale indigenilor arhuaco din Sierra Nevada, ale victimelor, ale comunităților afrocolumbiene și ale altor grupuri indigene. Până și la zombie walk-ul din octombrie s-au scandat mesaje de pace.

Între timp, acordul a fost modificat, aprobat în Parlament, și își așteaptă verdictul final din partea Curții Constituționale. Chiar și în cazul unui rezultat pozitiv, implementarea nu va fi ușoară. Neoparamilitarii au început un val de violențe împotriva activiștilor pentru drepturile omului, lucru care amenință serios întregul proces. Sistemul de justiție columbian e fragil și corupt, iar bugetul pentru pace e insuficient. În plus, în multe locuri acordul va fi implementat de o populație care, după cum s-a văzut la referendum, e ostilă hotărârilor semnate.

Rămâne întrebarea de fond asupra motivelor reale pentru care columbienii au respins un acord care, deși imperfect, ar fi adus schimbări majore în primul rând pentru victimele războiului. Geografia voturilor a arătat clar că „da” a câștigat detașat în zonele lovite cel mai puternic de violență. Dar statistica egalizează voturile, și părerea unui corporatist din Medellín îngrijorat că pacea îi va crește impozitele atârnă la fel de greu ca cea a unui țăran din Toribío care riscă să-și piardă viața în orice moment în conflict. În loc de frică, lucrul de care Columbia are cea mai multă nevoie pentru construirea păcii e empatia. Însă, într-o țară care nu și-a vindecat rănile colective în 50 de ani, un vot e cea mai proastă metodă de a o genera.