Scrisoare din Bruxelles. Despre teamă și terorism

Ce s-a schimbat în Bruxelles, care înainte de atentatele de la Paris era văzut ca un exemplu de multiculturalism, iar azi e privit ca un loc fertil pentru răspândirea terorismului. 

Foto: express.co.uk

Acum câțiva ani am mers într-o misiune de serviciu în teritoriile palestiniene. Am călătorit de la Ierusalim la Ramallah și am trecut prin Hebron, un oraș fantomă, evacuat atunci din motive de securitate. M-am întrebat cum o fi să trăiești într-o zonă unde teroarea e la ea acasă.

Sunt acum la Bruxelles și, când merg pe străzi, îmi este teamă. Credeam până mai ieri că locuiesc într-un oraș prosper și liniștit din inima Europei. De două săptămâni simt efectele terorii, răspândită de o mână de belgieni de origine magrebiană, organizatori ai atrocităților din Paris. Mergând pe stradă mă surprind că tresar la umbrele lungi care, privite cu coada ochiului, par arme. Ieri m-am intersectat cu un grup de arabi în apropierea unei stații de tren. Vorbeau și râdeau tare, un grup de prieteni. I-am ocolit cu pași repezi, privindu-i discret și încercând să îmi ascund teama. Acum o lună nu i-aș fi remarcat. Ascult orașul bântuit de mașini de poliție ale căror sirene se aud la intervale scurte de timp. Ele devin cu fiecare zi ce trece o constantă a Bruxelles-ului.

Ca toți ceilalți locuitorii ne-jihadiști ai orașului am realizat riscul unui atac în capitala Belgiei imediat după ce s-a anunțat că organizatorii acțiunii teroriste din Franța sunt belgieni de origine marocană și locuiesc în Molenbeek, Bruxelles. De la empatia față de Paris exprimată simplu − „aș fi putut fi eu” − la realitatea bruxelleză − „aș putea fi eu sau cineva drag mie” − nu a fost decât un pas. Teama s-a cuibărit confortabil în sufletul fiecăruia dintre noi, însumându-se apoi într-un soi de psihoză colectivă.

În cele două săptămâni în care alerta a oscilat între nivel 3 de „risc posibil și probabil” de atac terorist și nivel 4 de „amenințare serioasă și iminentă”, am remarcat reacțiile individuale de gestionare a neliniștii. O colegă spaniolă își aduce aminte de studenție, când avea tot timpul alarme cu bombă în campus. „Ajungi să te obișnuiești la un moment dat. Devine un mod de viață.” Un francez în vârstă îmi spune că se simte mai în siguranță aici decât la Paris. Preferă să nu citească ziarele, alege să își continue existența așa cum o făcea până acum. Este modul lui de a gestiona teroarea. Eu și câțiva alți colegi citim presa, ne ținem la curent cu știrile, aproape ne-am dezvoltat propria celulă de criză. Vrem să fim informați și vigilenți, așa ne simțim mai bine.

În primele zile după atentate, întrebarea cheie a fost ce va face Salah Abdeslam, unul dintre participanții la ororile din Paris, aflat în libertate și cel mai probabil fugitiv pe teritoriul Belgiei. Se va preda autorităților sau va alege să moară martir într-un spectacol tragic specific regiei teroriste?

Discuția publică despre terorism se permanentizează. Remarc însă că la radio și la TV situația nu este dezbătută la nesfârșit, nu este măcelărită de analiști și moderatori. Autoritățile nu sunt atacate și dezavuate în acțiunile lor. Reflexul natural al jurnaliștilor din presă este să îndrepte opinia publică spre pozitiv și încredere în autorități.

„Dar până acum de ce nu au făcut nimic autoritățile? Se știa de radicalizarea celor de origine arabă în Molenbeek. Au preferat să închidă ochii!”, se alarmează un cetățean belgian la radio. „Să ne ancorăm în prezent”, răspunde moderatorul. „Sunteți mulțumiți de raidurile din Molenbeek? De cooperarea forțelor de ordine belgiene cu cele franceze pentru a orchestra acțiunea antiteroristă de la St. Denis, Paris, în care și-a pierdut viața Abdelhamid Abaaud?”

Între timp, Charles Michel, prim-ministrul belgian, propune în Parlamentul federal măsuri pe termen lung. Alocă 400 de milioane de euro din bugetul din 2016 pentru eradicarea terorismului, propune ca belgienii care se întorc din Siria să fie anchetați în detenție, cere folosirea brățărilor electronice pentru cei suspecți de radicalizare. La finalul discursului, Michel face un apel clar la respect pentru forțele de ordine. „Nu accept să fie criticate serviciile noastre de securitate. Le mulțumesc pentru tenacitate și curaj. Grație lor au fost salvate vieți”. Atmosfera în parlament a fost definită de media ca una de profundă solidaritate națională.

Sâmbătă, 21 noiembrie, s-a declanșat alertă maximă „de atac iminent”, o alertă care n-a făcut decât să legitimeze starea de spirit instalată și să concretizeze intuiția colectivă.

A fost un weekend neobișnuit pentru toată lumea: pentru forțele de ordine, pentru politicieni, jurnaliști, cetățenii obișnuiți și cu siguranță și pentru jihadiști sau simpatizanții lor. Pe străzile din Bruxelles au apărut mașini blindate, la TV fratele lui Salah Abdeslam i-a cerut public acestuia să se predea, iar duminică seara poliția a fost într-o misiune de proporții în șase cartiere. S-a postat online ce se vedea și ce se auzea pe străzi, iar poliția a cerut populației să nu mai dea astfel de informații. Raidurile s-au încheiat cu 16 arestări și, într-o acțiune de solidaritate orchestrată cu umor, o grămadă de pisici pe rețelele de socializare.

Belgia a rămas trează duminică până după miezul nopții pentru o conferință de presă a poliției și procuraturii. Abdeslam nu a fost găsit, starea de alertă maximă s-a prelungit, metroul a rămas închis, la fel și școlile în ziua de luni. Orașul a fost blocat într-o zi de lucru, o situație nemaiîntâlnită în istoria din ultimii 60 de ani a Belgiei.

De marți, s-au deschis totuși școlile (au lipsit 10%), iar metroul a funcționat, dar fără opriri în toate stațiile. Prezența forțelor de ordine pe străzi pe unii i-a reconfortat, pe alții i-a îngrijorat. 300 de polițiști și 200 de militari au asigurat paza școlilor și a metroului. Am rămas în stare de alertă maximă timp de șase zile, dar orașul și-a reluat progresiv activitatea. Unora situația le-a părut paradoxală, iar alții au considerat că sunt semne bune. O altfel de normalitate s-a instalat, cu controale de securitate la intrarea în marile centre comerciale, militari cu arme la gurile de metrou și patrule de poliție omniprezente.

Se pune în discuție dacă Regele Belgiei ar trebui să se adreseze națiunii. Discursurile lui sunt programate clar de Crăciun și de ziua națională și numai cu acordul guvernului poate să intervină public în situație de catastrofă. Trebuie Regele să țină un discurs? Cu un oarecare pragmatism, pe care orice funcționar guvernamental îl poate înțelege, în dezbaterea radiofonică pe care o ascult se concluzionează că guvernul are lucruri mai bune de făcut decât să stea să rafineze și să aprobe discursul Regelui.

Zilele trec și mai aflăm sporadic despre o alertă cu antrax, despre evacuarea unei clădiri din cauza unei false alarme cu bombă și despre faptul ca lui Ismaël Saidi nu i s-a dat voie să intre într-un bar în Bruxelles. Saidi are origini marocane, este un fost polițist belgian, în prezent scriitor și scenarist. Piesa sa de teatru numită Jihad e jucată în școli și face parte dintr-un proiect oficial al Ministerului Educației pentru eliminarea radicalismului islamic. Autorul pune în scenă mecanismul izolării și victimizării de care suferă tinerii musulmani. Saidi nu depune plângere pentru că i s-a interzis accesul în bar și interpretează gestul ca unul generat de teamă și nu ca un act de discriminare. Momentul este discutat public, opinia generală exprimată este că teama nu trebuie să genereze discriminare.

Bruxelles-ul îmi pare diferit acum și probabil nu îl voi mai percepe ceva vreme așa cum o făceam înainte. Nivelul de alertă teroristă a scăzut, dar riscul rămâne. Autoritățile nu vor putea demantela în câteva zile o rețea care s-a consolidat în câțiva ani. Poate Salah Abdeslam va fi prins, dar mai sunt alții ca el și rămâne viu pericolul radicalizării lor și ralierii la cauza Statului Islamic.

Există în continuare teamă, dar asta nu poate fi considerată o victorie a jihadiștilor, ci un sentiment uman normal într-o situație de risc. Suntem toți mai vigilenți, mai treji vizavi de pericolul terorist. Această teamă colectivă pune pe umerii autorităților responsabilitatea de a rezolva problema. Nu putem evacua orașul, așa cum s-a întâmplat la Hebron și, poate, pentru o perioadă de timp vom experimenta realitățile vieții într-o zonă de conflict.

În timpul care s-a scurs de la atentatele din Paris am observat aici, în inima Europei, o comunitate care reușește să treacă civilizat printr-un moment dificil. Membrii comunității nu și-au blamat public autoritățile, nu s-au isterizat, nu au alunecat în discuții nocive, nu s-au panicat. Și-au recunoscut sincer teama. Nu pot decât să spun: „Chapeau!”.

Ana Lodroman locuiește de 10 ani la Bruxelles și este funcționar la Parlamentul European. A publicat în DoR #20 și #21, ca și aici, sub pseudonim.