Sensul nu se pogoară, se creează

Trăim într-o lume plină de factori de stres, pe care îi luăm așa cum vin, căci fac parte din viața noastră de mame singure, de persoane LGBTQ într-o societate tradițională, de angajați care glorifică cultura productivității în care ne-am format.

Nu ne dăm voie să simțim o emoție până la capăt, pentru că – nu-i așa? –, avem lucruri mai importante de făcut. Obișnuința asta ne costă sănătate fizică și mentală, pentru că stresul cronic poate provoca boli cât se poate de reale. În Burnout. Cum să spargi cercul vicios al stresului, Emily și Amelia Nagoski vorbesc despre cum poți diminua stresul, creând sens.

Acest articol face parte dintr-o serie despre redefinirea muncii.

Poate ești obișnuită să auzi că sensul este ceva pe care îl „căutăm” sau îl „găsim“. Uneori, oamenii îl percep astfel, ca pe o revelație subită ce se pogoară asupra lor de undeva de sus sau ca pe o comoară descoperită după ani în care au urmat harta. Însă sensul este rareori ceva pe care îl descoperim la finalul unei călătorii îndelungate și anevoioase. Pentru majoritatea, sensul este ceea ce ne sprijină în această călătorie lungă și dificilă, indiferent de ce găsim la capătul ei. Nu găsești sensul; îl creezi.

Potrivit cercetătorilor, pentru a crea sens trebuie să ne dedicăm unui lucru superior nouă. Acest lucru superior – cum ar fi Dumnezeul în care crezi sau visul pe care îl ai pentru viitor – este sursa ta de sens. Nu este suficientă simpla sa existență, așa cum nici simpla existență a legumelor verzi nu te hrănește. Trebuie să interacționezi activ cu el. Să mănânci legumele. Să te dedici scopului superior. La fel ca legumele, s-ar putea ca acel lucru să nu fie cel mai delicios din farfurie, dar e probabil cel mai hrănitor. Spre deosebire de legume, s-ar putea să simți o chemare de a interacționa cu acest scop superior, așa cum eroinele simt chemarea aventurii, a oceanului sau impulsul de a-și deschide propriul restaurant.

Studiile au arătat că există trei tipuri de surse din care e cel mai probabil să provină sensul:

Urmărirea și realizarea unor țeluri ambițioase care lasă în urmă o moștenire – cum ar fi găsirea unui tratament pentru HIV sau construirea unei lumi mai bune pentru copii.

Slujirea divinității sau o altă vocație spirituală – de pildă, „atingerea eliberării spirituale și a uniunii cu Akal” sau „slăvirea lui Dumnezeu prin cuvintele, gândurile și faptele mele”.

O legătură emoțională intimă, plină de iubire, cu ceilalți – de exemplu, „să-mi cresc copiii astfel încât să știe că sunt iubiți, orice ar fi” sau „să-mi iubesc și să-mi susțin partenerul cu sinceritate și blândețe”.

Multe surse de sens sunt o combinație între cele trei, iar dacă scopul tău superior nu se încadrează în aceste trei categorii, nu e nicio problemă. Când vine vorba de binele tău, nu există surse bune sau rele de sens; acestea pot fi orice îți dă sentimentul că viața ta are un efect pozitiv.

Unii știu exact ce scop superior au, altora le ia ani întregi ca să afle. Amelia a știut dintotdeauna, chiar și atunci când nu era conștientă de asta. Și-a dorit de la 12 ani să fie dirijoare de cor și, iat-o, are trei diplome în conducerea ansamblurilor corale și un CV impresionant ca dirijoare la diverse concerte. Emily a trecut de la școală la muncă, apoi iar la școală și, privind în urmă pentru a trasa drumul parcurs, și-a dat seama de scopul ei, în cele din urmă, cam la 20 de ani după Amelia.

Scopul ei superior este să învețe femeile să trăiască încrezătoare în sine și pline de bucurie, acceptându-și corpul. Pentru Amelia, el este arta. Există o mulțime de alte moduri în care putem contribui la binele celor din jur – lipsuri vor exista mereu în lume –, dar acestea ne fac pe noi două să simțim că avem un aport pozitiv. Astfel creăm sens.

Experiența noastră în privința descoperirii surselor de sens ar putea sugera că nu există o metodă previzibilă prin care cineva să-l găsească. Dar firul comun este vocea interioară pe care o poți auzi dacă te oprești și asculți. Toată lumea o are.

Auzi? Ritmul acela constant din centrul pieptului? Sau poate simți o pulsație mai slabă undeva mai jos, la nivelul abdomenului. Sau o aură de înțelepciune deasupra creștetului. Oprește-te un minut. Pur și simplu oprește-te din citit – poți chiar să setezi un cronometru – și ascultă. Întreabă-te: „Când simt cel mai puternic că fac ce îmi e menit?”

Dolores Hart a fost o stea de cinema care avea darul de a-și asculta vocea interioară cu ceea ce ea numea „urechea inimii”. Jucase deja în multe filme importante, fiind și partenera lui Elvis Presley într-unul dintre ele și interpreta rolul principal într-o piesă de pe Broadway când, în 1964, a vizitat abația Regina Laudis din Bethlehem, Connecticut, pentru a se odihni. La 24 de ani, era o stea în ascensiune și avea tot ce prețuia lumea mai mult: frumusețe, succes profesional și faimă, bani și un logodnic chipeș. Dar simțea că ceva era în neregulă, ceva lipsea.

De îndată ce a pășit în interiorul abației, a simțit că ajunsese acasă. La scurt timp după aceea, a îmbrăcat voalul de călugăriță și și-a dedicat viața slujirii lui Dumnezeu. Iată cuvintele ei:

Într-un fel, nu m-am simțit niciodată om până când am venit la Regina Laudis. Nu a fost un compromis să rămân, ci, de fapt, a fost adevărata provocare a vieții mele. […] Nu am ales să scap de responsabilități izolându-mă de realitate. Am crezut cu tărie că, dacă există o izbăvire absolută și adevărată pentru întreaga umanitate, ea trebuie să înceapă printr-o implicare foarte personală.

Dolores nu s-a alăturat abației pentru că doctrina catolicismului i-ar fi oferit toate răspunsurile pe care le aștepta. Chiar și ca membră a comunității monastice, spune ea, „nu mă las convinsă cu ușurință de răspunsurile religioase. […]Am găsit răspunsurile pe care le căutam abia pas cu pas”.

Dacă încă te chinui să-ți găsești scopul superior, cercetările au descoperit că există câteva strategii care te pot ajuta:

Încearcă să-ți compui necrologul sau să scrii „un sumar al vieții tale” din perspectiva unui nepot sau a unui elev.

Roagă-i pe cei mai apropiați prieteni să te descrie așa cum ești „cu adevărat” – trăsăturile personalității și ale vieții tale care stau la baza sinelui tău celui mai bun.

Imaginează-ți că cineva drag trece printr-un moment greu – a suferit o pierdere mare și se simte neputincios și izolat (cele două situații care ne secătuiesc cel mai repede de sens). Adoptând cea mai bună versiune a ta, scrie-i o scrisoare prin care să-i transmiți susținerea ta în această perioadă dificilă. Apoi recitește-o. Este pentru tine.

În cele din urmă, gândește-te la un moment în care ai simțit cu intensitate senzația de sens, scop, „armonie” sau oricum o definești tu. Ce făceai? Ce ți-a creat această senzație?

Toate aceste abordări te pot ajuta să deosebești adevăratul sens al vieții, așa cum ți-l transmite vocea interioară, de ceea ce îți stă în cale, și anume, sindromul celor care oferă.

Acest text este un fragment din cartea Burnout. Cum să spargi cercul vicios al stresului, de Emily și Amelia Nagoski, apărută la editura Litera în 2021. Traducere de Mihaela Sofonea.