Silvia Bota

Mamă și bunică devotată, care încuraja tot ce e mai bun la cei din jur, Silvia a murit de COVID-19 la 70 de ani.

De Oana Filip
Ilustrație de Tuan Nini

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Ilustrația arată o carte care i-a aparținut Silviei – una dintre ultimele cărți citite.

Când Silvia Bota s-a îmbolnăvit, totul s-a întâmplat foarte repede. Testul a venit pozitiv imediat. Trăia alături de fata ei, Melania, și de familia ei și, cum Melania era asistentă, Silvia a rămas acasă, sub îngrijirea ei. Era aproape de Biblia ei și televizorul cu telenovele turcești.

În urmă cu 70 de ani, în aceeași curte din comuna maramureșeană Mireșu Mare, Silvia era un copil singur la părinți într-o vreme și într-un loc unde asta era neobișnuit. După ce-a născut-o, mama ei s-a îmbolnăvit și și-a petrecut următorii șapte ani mai mult prin spitale. Așa că în primii ani din viață, de Silvia a avut grijă tatăl.

A studiat la cel mai bun liceu din județ și voia să se facă asistentă. Însă în anul în care a terminat liceul, postliceala pentru asistente din oraș s-a închis, iar bani de mers mai departe de casă nu erau. N-a studiat mai departe, dar a continuat să citească. Mai târziu, din salariul primit ca funcționară la bancă, își cumpăra cărți. (Printre ultimele cărți citite a fost Întoarcerea acasă, de Nicholas Sparks.)

Era frumoasă. Atât de frumoasă că, la 23 de ani, a fost aleasă să-l întâmpine pe Ceaușescu într-o vizită în Maramureș. Și-a împletit părul în două cozi și a purtat un costum popular cusut de ea. S-a căsătorit la 25 de ani. A mers pe jos la biserică, în rochie albă, evazată, cu bărbatul ales la braț. Mai târziu, ca să poată purta rochia din nou, a transformat-o în costumaș. Nu a purtat niciodată pantaloni. Avea doar rujuri de calitate. Fuma. Nu a ieșit niciodată din casă cu unghiile nefăcute.

Căsătoria a fost fericită, în felul reținut în care lucrurile se știu, nu se spun. Silvia a avut trei copii, o fată și doi băieți. I-a pus să se țină de școală. Pentru ea, au fost cei mai cuminți din sat, chiar dacă veneau târziu de la discotecă. Nu i-a pedepsit niciodată, nici măcar când fata i-a pierdut un ceas de aur. Când a aflat că unul dintre băieți fumează, i-a dat din țigările ei și i-a spus că vor avea o discuție despre asta. N-au mai avut-o niciodată.

În 1986 s-au mutat la oraș, la Baia Mare, unde școlile erau mai bune și oportunitățile mai multe. Viața ei și a familiei a fost o navetă continuă între apartamentul din oraș și casa din Mireșu. În fiecare vineri se urcau toți cinci în mașină, cu Silvia la volan, și mergeau la țară, iar duminică se întorceau. Nu făceau petreceri de aniversări, pentru că zilele de naștere nu sunt pentru alții. Petreceau în familie și se simțeau bine fără presiunea grijilor față de musafiri.

În 1990, după un accident cerebral, mâna stângă i-a paralizat. Opt ani mai târziu, soțul ei a murit și ea s-a mutat de tot înapoi la țară, unde mai trăia doar mama ei. A continuat să meargă la biserică, dar după ce o babă a făcut un comentariu privind handicapul ei, a început să meargă la baptiști. La 50 de ani, s-a botezat în această credință.

A învățat-o pe Melania să fie blândă și bună, dar și independentă. A îndemnat-o să se facă asistentă și, când a rămas însărcinată fără să fie căsătorită, într-o vreme și într-un loc unde asta era neobișnuit, i-a spus să nu-și facă probleme, să se întoarcă la muncă că va avea grijă ea de fata ei, Teodora.

Și așa a fost. Silvia i-a dat de mâncare, i-a pus creionul în mână, i-a știut orarul de la școală și i-a verificat toate temele. Peste ani, când Melania s-a căsătorit și în familie a mai apărut o fetiță, s-a bucurat să aibă încă o nepoată de iubit.

Când Silvia Bota s-a îmbolnăvit, totul s-a întâmplat foarte repede. În cinci zile n-a mai fost. Melania a apucat să-și ceară iertare de la ea. Silvia a apucat să-i spună că nu i-a greșit vreodată cu ceva. Dacă n-ar fi fost COVIDUL, ar mai fi trăit mulți ani, spune Melania. Devenise mai înțeleaptă și mai liniștită. A încercat mereu să-și depășească condiția și de la fiecare om din viața ei să ia doar ce e bun.

Până în ultima clipă și-a ținut portofelul în ordine, bancnotele de la mare la mic, pozele cu fiecare membru al familiei. A lăsat în urmă trei copii și trei nepoate care iubesc să citească.

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.