Simona

Făcusem un fel de pasiune pentru o colegă de la altă clasă. Probabil prima cu toate datele corecte. Era suficient de intensă cât să îmi aduc aminte acum, aproape 20 de ani mai târziu, detalii atât de mărunte încât par improbabile. Nu mai pot construi o persoană vie, verificabilă, cu o identitate clară, dar pot identifica oricând amănunte.

Nu sunt amintiri difuze, inerente nostalgii-supapă sau vreo falsă reconstrucție utilitară, ci elemente secundare toate, cred eu, perfect măsurabile. Spre exemplu, dacă de mâine încolo n-ar mai fi pic de lumină și ar trebui să mă descurc pipăind, sunt sigur că aș recunoaște-o după forma umerilor pe care i-am simțit odată când, cu un gest nejustificat, am încercat să o feresc de o mașină care era prea departe ca să îi facă vreun rău.

Mergeam împreună acasă și pierdeam ore de-a rândul în fața blocului stând de vorbă despre nimic. Stătea la scara cealaltă și se căscau hăuri în mine când parcurgea cei câțiva metri dintre cele două intrări. Probabil eram total nepoliticos, dar preferam, uneori, să intru primul în bloc ca să nu o văd plecând. Alteori o conduceam. În orice caz, dacă există reîncarnare, pe mine să nu contați. Mi-am consumat toate viețile atunci.

Uneori ne mai plimbam, pe străzile marginii de București în care stăteam. Îmi aduc aminte puține lucruri din conversație. De fapt, nici nu sunt sigur că vorbeam foarte mult.  Ştiu doar că, uneori, schimbam opinii despre muzică. Copii de ani ‘90, absorbeam cu disperare orice venea peste noi și încercam încăpățânați să ne facem ordine în gusturi.  Cred că nici acum nu mi-a trecut indignarea după ce am descoperit că îi place Manowar.  Dacă ați ascultat Depeche Mode în vremea aia, știti despre ce vorbesc.

De vreo două ori am mers pe la niște petreceri, împreună. Ea folosea cuvântul party, care pe mine mă scotea din sărite. Aș fi mers, totuși, și la un party la capătul lumii dacă exista și cea mai mică șansă ca toți cei din jurul nostru să adoarmă la un moment dat. Sau să dispară, indiferent cum. Nu-mi păsa câtă vreme aveam 30 de secunde uriașe cu care nu știam ce să fac.

Ne-am pierdut repede. Nu știu cum. Nici nu contează în ansamblu. În niciun caz n-a fost nicio tragedie. Unul din momentele alea firești, nedureroase.

Arareori am mai auzit ceva despre ea. Ne-am întâlnit o dată pe stradă. Am făcut schimb de numere de telefon. 092… Am pierdut numărul în secunda următoare. Nu știu pe ce l-am notat, dar îmi amintesc senzația distinctă că țineam în mână un bilet câștigător emis de o loterie care se desființase cu o zi înainte.

Părinții noștri au rămas în scările de bloc din care noi am plecat demult. Maică-mea încearcă uneori, cu un fel de zâmbet complice, să îmi spună că a văzut-o. Conversația se oprește de fiecare dată pentru că eu nu cer detalii. Odată mi-a spus că s-a măritat sau așa ceva. Jur că nu îmi aduc aminte. Poate avusese un copil. Nu știu.  În orice caz, unul din evenimentele alea importante și formale.

Nu am avut nevoie să știu ce s-a întâmplat cu ea mai departe. De puține lucruri am fost vreodată mai sigur. Ştiți pisica aia ridicolă a lui Schroedinger? Există.

__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat.