Am crescut singure acasă

Mama avea 43 de ani când a plecat să lucreze în Israel. Eu aveam 13, iar sora mea avea 7 și urma să înceapă școala în toamnă. Locuiam de aproape un an doar noi trei, după ce mama reușise să cumpere un apartament cu banii strânși din vânzarea de țigări de contrabandă, pe care le căra cu traista prin Bacău. Odată cu acest apartament, reușiserăm să scăpăm și de Mihai, tatăl soră-mii, care în ultimii șase ani ne bătuse pe mine și pe mama ori de câte ori se enerva.

Pe tatăl meu adevărat nu l-am cunoscut niciodată, pentru că părinții mei s-au despărțit înainte să mă nasc. Pe atunci, mama avea 30 de ani, locuia singură într-o garsonieră, lucra la o fabrică de mașini-unelte ca subinginer și își dorise să aibă un copil, chiar dacă avea să-l crească doar ea. Mai erau doi ani până la Revoluție și chiar dacă gura lumii spunea că eu sunt copil din flori, mamei părea că-i merge bine.

Când l-a cunoscut pe Mihai, eu aveam 5 ani și mama era în șomaj. Ne-am mutat amândouă în apartamentul lui cu două camere. Un an mai târziu, a apărut sora mea și eu am început să am grijă de ea cât mama și Mihai erau plecați la muncă. Aveau o tarabă într-o stație de autobuz și vindeau dulciuri și țigări aduse de la turci. Nu după mult timp, mama și-a dat seama că nu poate conduce o afacere împreună cu Mihai, așa că a început pe cont propriu. Ca să-și câștige propriii bani, vindea ziare pe stradă și, mai apoi, țigări fără timbru aduse de la Chișinău. Acasă, viața noastră era un coșmar. Au fost niște ani de groază, cu frică, bătăi și multe dăți în care am fugit cu mama de acasă, de teama lui Mihai. De sărbători era cel mai greu, pentru că atunci stăteau mai mult acasă și se certau mai des. Eram tăcută, speriată, slabă și arătam ca un băiat. Aveam note mici la școală și îmi făceam lecțiile cu sora în brațe, tremurând de spaimă că mama ar putea fi omorâtă în bătaie. Am învățat să scriu și să citesc abia prin clasa a III-a, pentru că nimeni nu mă ajuta la lecții. La 11 ani am scris în jurnal că, atunci când voi fi mare, voi da admitere la Jurnalism și voi pleca de acasă.

Ultimul an petrecut cu mama în țară a fost singurul an normal din viața mea. După șase ani de calvar, scăpasem de Mihai și îmi amintesc că am stat pentru prima oară cu ea și cu sora mea la masă, în noaptea de Revelion. Aveam o casă a noastră, brad și mâncare. Ne-am uitat la televizor, am desfăcut o șampanie și știu că ne-am culcat destul de devreme. Până atunci, nu stătuserăm niciodată la masă, ca o familie.

---

În 2001, ideea plecării la muncă în străinătate nu era o surpriză în cartier, dar nici un fenomen. Era, mai degrabă, o mare realizare. Aveam colegi la școală care se mutaseră cu familiile lor în Italia sau Spania, dar și colege care trăiau cu bunicii după ce părinții plecaseră fără ele. Trecuseră 12 ani de la Revoluție și primul val de antreprenoriat românesc dădea faliment – micile magazine sau tarabe deschise pe străzi, în stațiile de autobuz sau în scări de bloc se închideau rând pe rând. Cei puțini care reușiseră să plece o duceau mai bine.

Dincolo de dulciuri și de bunăstarea care se întrevedea afară, erau și povești de groază, cu oameni care-și girau apartamentele la cămătari pentru a obține bani de plecare, cu firme false care intermediau acte și locuri de muncă sau cu femei care ajungeau captive în rețele de prostituție.

Cam pe atunci a văzut și mama un anunț într-un ziar, prin care se căutau îngrijitoare pentru bătrâni, în Israel. I s-a părut ceva mai serios, pentru că nu trebuia să fii tânără și să știi să dansezi. Cerințele erau clare: trebuia să ai peste 40 de ani și să știi o limbă străină. Mama mai știa germana din facultate și rusa din liceu. A sunat la numărul din anunț și a început să repete la germană.

Deși plecarea nu era sigură, mama a început să se pregătească. Şi-a făcut analizele medicale la București. A renunțat la hainele bărbătești pe care le purta până atunci și și-a cumpărat o bluză, o fustă și o pereche de pantaloni. Nu avea pantofi cu toc, farduri sau cercei în casă. Atunci s-a tuns, și-a vopsit părul și s-a aranjat pentru prima oară de când o știam.

A plecat în Israel într-o după-amiază de vară, în 2001. Îmi amintesc că era cald și am mers cu verișoara mea, Carmen, să o conducem până la gară. Sora mea era probabil la Mihai sau la o mătușă. Pe drum am vorbit nimicuri. În zilele dinaintea plecării mi-a zis să fiu cuminte, să nu fac prostii, că nici dacă mor ea nu are cum să vină în țară.

Tot bagajul mamei era într-o geantă pe care o folosise când vânduse țigări. S-a urcat în ultimul vagon al trenului de București și din capătul scărilor ne-a zis „pa”. Apoi și-a ferit privirea și a plecat spre compartimentul ei. Fusese mereu o femeie puternică, nu plângea niciodată, nu mă alinta, nu mă lua în brațe și nici nu mă pupa când ne vedeam. Pe sora mea o alinta mai mult pentru că era mai mică, însă ea nu-și mai amintește.

Așa că, odată ce-am rămas singură pe peron, cu trenul plecând, n-am plâns. Nu i-am zis că nu vreau să plece. Nu m-am tăvălit. N-am urlat după ea. Am rămas împietrită și nu mi-am dat seama că mama mea chiar pleacă.

---

Eu și sora mea nu aveam vreun plan concret. Rămăseserăm în apartament cu o bătrână pe care mama o adusese să locuiască cu noi cu câteva luni înainte să plece. Femeia căuta o gazdă și, în loc să ne plătească, ne ajuta la gătit și curățenie. Imediat după plecarea mamei, eu am fost luată în grija nanei, sora mamei, iar sora mea a fost luată în grijă de altă mătușă, după tată.

M-am mutat într-o casă nouă, într-un cartier nou, la o școală nouă și a început să-mi placă noua mea viață. Pentru prima oară nu mai aveam grijă de sora mea, ci avea altcineva grijă de mine. Aveam orar, un program fix, făceam meditații, m-am înscris la un cenaclu literar și am început să citesc cu voce tare textele pe care le scriam în agende. A fost ca și cum, brusc, toată lumea și-ar fi dat seama ce copil extraordinar, bun și talentat sunt. Pentru prima oară, mă simțeam copil și singura mea grijă era să merg la școală și să învăț.

Mama ne scria scrisori lungi din Israel și ne suna în fiecare săptămână. Ne povestea cum locuiește în aceeași casă cu bătrâna de care avea grijă, cum stătea acolo 24 din 24 de ore și cum avea doar o zi liberă pe săptămână. Muncea din greu și se simțea ca la pușcărie, iar eu mă simțeam cumplit de vinovată. Eram în clasa a VII-a și de atunci mi-am dorit foarte mult să nu fiu o rușine pentru mama, să fiu admisă la un liceu bun, să învăț bine, să recuperez toate golurile pe care le aveam la matematică. Tot în acea perioadă, mi-am dorit să nu mă fi născut. Mi-am imaginat că viața mamei ar fi fost mai ușoară fără mine.

Ani de zile am crezut că e vina mea că a plecat. Îmi era rușine că mama avea un loc de muncă diferit de ingineria învățată la facultate și mă simțeam vinovată că primeam bani. Am văzut Parisul înainte să văd Bucureștiul. Primeam cutii cu haine, cafea, parfumuri și diverse cadouri pe care mama le primea de la oamenii în casele cărora făcea curățenie. Banii erau modul în care mama ne răsplătea pentru orice sau, dimpotrivă, ne pedepsea, amenințându-ne că nu ne mai trimite dacă nu o ascultăm. De ziua mea primeam bani, de Crăciun primeam bani. Când am intrat la liceu, am primit cadou 500 de dolari.

Cu timpul, am ajuns să disprețuiesc banii, pentru că banii n-o aduceau niciodată pe mama acasă. Am învățat să nu mă leg de obiecte, lucruri sau oameni, să fiu independentă, puternică și să nu plâng, nici de mila mea, nici de dorul ei. Credeam că toți oamenii pe care-i iubesc vor pleca din viața mea, mai devreme sau mai târziu.

Primii doi ani după plecarea mamei au trecut fără să-mi dau seama. După ce-am intrat la cel mai bun liceu din oraș, m-am întors acasă cu sora mea, pentru că nana credea că am crescut și că nu o să mă poată stăpâni. Bătrâna pe care mama o lăsase cu noi când a plecat a mai rămas să locuiască cu noi câteva luni, apoi i-a murit singurul băiat și s-a mutat cu nepoții.

Am rămas singure, doar noi două, într-un apartament cu trei camere, la etajul patru al unui bloc din Bacău. În primul an de liceu, nana ne aducea săptămânal mâncare cu oalele. Apoi s-a mutat la țară și eu am început să gătesc. Mama spunea că asta-i un fleac. Era bucuroasă că în Israel, după o zi de muncă, putea să se ducă la supermarket și să-și cumpere orice îi poftea inima. Când a venit acasă prima oară, după cinci ani, ne-a umplut frigiderul cu mâncare și ne-a gătit rețete exotice învățate în străinătate – salată de ton cu brânză de vaci și ceapă, salată de avocado cu lămâie. Așa că eu și sora mea am învățat să nu ne plângem de nimic, să nu spunem ce simțim și să nu recunoaștem că ne este greu. Orice greutate a noastră pălea în fața greutăților prin care trecea ea.

Pastele au fost primul fel de mâncare pe care am învățat să-l gătesc. Am mâncat paste multă vreme. Apoi am început să fac ciorbe. Mi-am dat seama că dacă pun sare, multă sare, orice mâncare are gust, indiferent cum o gătești. Sora mea mânca de voie, de nevoie ce-i găteam. Am poftit mereu după prăjituri de casă, făcute de o mamă, însă am refuzat să învăț să le gătesc pentru că, în mintea mea, numai mamele fac dulciuri.

Tot pe atunci, l-am cunoscut și pe Lucian, omul care-mi este, de atunci, partener de drum. Era mai mare decât mine cu 4 ani și am crescut în același bloc de garsoniere în care stătusem cu mama înainte să-l cunoască pe Mihai. Mamele noastre erau prietene când eram noi mici. Niciunul dintre noi nu-și cunoaște tatăl adevărat și cred că faptul că a fost crescut doar de femei l-a făcut un om bun. Bunătatea lui m-a salvat pe mine.

Mama n-a fost însă niciodată de acord cu relația mea cu Lucian pentru că și-a dorit ca fetele ei să aleagă bărbați din familii bune, înstărite, să nu treacă prin greutățile prin care a trecut ea. În timp, a început să-mi reproșeze că a investit în mine bani pe care nu-i mai poate recupera: meditații, mâncare, haine, călătorii.

---

Crăciunul din 2006 a fost singurul pentru care mama a venit acasă. Eu urma să împlinesc 18 ani, iar sora mea avea 11 ani. A venit cu David, bărbatul pe care îl cunoscuse acolo și cu care urma să facă o căsătorie de conveniență pentru ca ea să se poată întoarce la muncă în Israel. Mama era schimbată, mult mai îmbătrânită decât ne-o aminteam. Nu știam cum să ne comportăm cu ea, ce să facem, ce să spunem, cum să stăm la masă. N-a fost un Crăciun ca în povești. După o vreme, ne-am certat. Îi spuneam tot felul de minciuni ca să mă văd cu Lucian.

A stat acasă câteva luni, până s-a căsătorit cu David, până a rezolvat cu actele și până am împlinit eu 18 ani. În lunile acelea, ne-a renovat toată casa. A cheltuit toți banii pe care-i strânsese în cinci ani de Israel pe uși care glisează, cabină de duș futuristă, mobilă nouă în bucătărie și parchet laminat în sufragerie. Aveam unul dintre cele mai frumoase apartamente din tot blocul.

Apoi a plecat.

La fel ca prima dată, nu aveam niciun plan. Mama nu ne-a spus niciodată când se întoarce acasă sau dacă se mai întoarce vreodată. Planul ei era să strângă bani și să ne țină pe noi la școală. În rest, noi n-aveam de ce să ne plângem. În realitate, am rămas iar cu sora mea, într-o casă complet nouă, în care noi două ne simțeam singure. Singurătatea aceasta ne-a ținut împreună, chiar dacă eu n-am fost o soră și o mamă bună pentru ea.

Când eram amândouă acasă, stăteam fiecare în camerele noastre. Trânteam ușile în urma mea și eram furioasă că trebuie să am grijă de sora mea și că mă simțeam ca un om mare. Erau și momente bune, când stăteam pe canapeaua din sufragerie, mâncam în pat și ne uitam la televizor. Când veneau banii de la mama, plăteam facturi, făceam aprovizionarea, puneam bani de meditații deoparte și trebuia să ne încadram în ce rămânea, până tura viitoare. Mai complicat era când se stricau lucruri prin casă sau aveam inundații. Atunci îl chemam pe Lucian sau pe vecini să ne ajute.

În liceu eram foarte cool pentru că n-aveam oră de venit acasă, puteau să doarmă alți prieteni la mine și puteam să merg la mare fără ca mama să-și dea seama dacă-s în tabără în Costinești sau cu cortul în Vama Veche. Puteam să fumez, dacă aveam chef, deși nu m-am apucat niciodată serios. Puteam să beau în parc cu prietenii, pentru că pe mine nu mă mirosea nimeni când mă întorceam acasă. Trăiam însă cu senzația că nimănui nu-i pasă de mine și eram invidioasă pe colegii care mergeau în vacanțe cu părinții lor sau pe prietenele care se duceau cu mamele la cumpărături în mall.

Eram serioasă, rece și distantă față de oamenii care nu-mi erau prieteni. Păream sigură pe mine și independentă. În fața altora nu plângeam și nu mă plângeam niciodată de nimic. În secret, îmi doream să fiu normală, la fel ca toți ceilalți copii. Mă simțeam prost că vecina de lângă ușa noastră și nana ne aduceau mereu mâncare de sărbători, să avem și noi drob, sarmale și salată boeuf. Părinții prietenilor mei îmi dădeau prăjituri și mama lui Lucian îmi făcea pachet pentru acasă. Oricât de bună era mâncarea făcută de alte mame, nu era la fel ca mâncarea făcută de mama.

În momentele acelea, când aveam un nod în gât și îmi venea să plâng, îmi ziceam în gând că „trebuie să fiu puternică”. Soră-mii îi spuneam că „asta e” și că trebuie să scoatem ce-i mai bun din toată experiența asta. Nici ei nu-i dădeam voie să plângă. Când izbucnea totuși, repetam obsesiv, pe un ton ridicat și serios: „Nu mai plânge! Oprește-te din plâns!”. Mi-era teamă că dacă începem să plângem n-o să ne mai oprim. Am repetat mantrele astea până am devenit adult și mi-am dat voie să plâng și să urlu de durere.

Nu mi-am dat seama că sunt mulți copii la fel ca noi, rămași singuri acasă, decât când am ajuns la jurnalism în București și fenomenul „emigrării părinților” apăruse la știri. Pe vremea aceea, în 2008, cifrele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție vorbeau de peste 92.000 de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate. În 2016, cifra e de aproape 95.000 de copii; din 15.000 de familii sunt plecați ambii părinți. Multă vreme n-am crezut că e vreo problemă că stau singură acasă sau că mama a plecat. Abia când m-am făcut mare și au apărut campanii de conștientizare făcute de Salvați Copiii, cu afișe mari cu copii care luau în brațe adulți făcuți din cadouri, mi-am dat seama că am o problemă, pentru că mă regăseam în afișe și îmi venea să plâng. În timp, mi-am dat seama că singurătatea nu poate fi măsurată, că banii nu țin loc de iubire și că oricât ai încerca să câștigi, să aduni sau să acumulezi, sunt unele lucruri pe care nu le poți cumpăra, cum ar fi o îmbrățișare sau o mângâiere.

Mama a plecat fizic de lângă noi, însă niciodată din viața noastră. Ne-a sunat ani de zile de pe cartelă pe numărul de fix de acasă, apoi pe Skype și, de curând, pe WhatsApp. Mai demult ne suna aproape în fiecare zi după cele 10–12 ore de muncă, mereu seara, după nouă și jumătate sau sâmbăta dimineața. Ne spunea ce mobilă să cumpărăm, ce modificări să facem în casă, ce mâncare să gătim și cum să trăim în general. Sâmbăta era singura zi liberă pe care și-o lua; atunci vorbeam mai mult. Îmi dicta rețete și îmi spunea să gătesc ciorbe, plăcintă cu mere, torturi, pe care eu nu le găteam niciodată, pentru că aș fi vrut s-o facă ea.

În timp, am ajuns să urăsc sunetul de Skype și pe mama din telefon. Când era supărată, ne suna și ne înjura. Ori pe mine, ori pe sora mea, depinde cine răspundea la telefon. De obicei ne spunea că suntem proaste, însă adesea înjurăturile erau mult mai urâte de atât. Erau momente când se enerva din orice: că dormeam până la 11 sâmbăta, că n-am răspuns din prima, că suntem prin oraș și pierdem vremea, că ne distrăm și ea muncește, că eu încă-s cu Lucian și tot felul de nimicuri care cred că n-ar fi motive de ceartă, dacă am trăi în același oraș.

Mi-am dorit să nu mai depind financiar de ea, așa că primul lucru pe care l-am făcut când am venit în București, la facultate, a fost să-mi caut un job. Mi-am dorit mult să o salvez pe mama, să o aduc acasă și am crezut o vreme că, dacă voi câștiga bani repede, voi reuși. Sora mea era în clasa a VII-a atunci. Îi aducea mâncare o vecină de palier și o mai vizita din când în când. Eu mă întorceam acasă rar. S-a ținut de școală și a intrat la cel mai bun liceu din oraș, același la care fuseserăm și eu și mama. Primea bani de la mama și întreținea singură casa: plătea facturi, mergea la meditații, învăța. Mai târziu a dat admitere la Stomatologie și a intrat la buget. Mama și-a dorit mult ca sora mea să devină doctoriță, deși ea voia să devină profesoară. Eu am știut mereu că vreau să dau la jurnalism și să scriu, așa că n-am avut certuri pe tema aceasta.

---

O vreme am crezut că e vina soră-mii că mama nu se mai întoarce. O întreținea la facultate și mi se părea că îi trimite prea mulți bani și sora mea îi cheltuie pe prostii. Apoi mi-am dat seama că nu e vina nimănui. Mă văd din când în când cu sora mea și vorbim pe chat. Încercăm să avem o relație normală, independentă de mama. Când merg la ea acasă, mă simt ca acasă în Bacău și îmi amintesc de perioadele când stăteam amândouă în pat și ne uitam la televizor. Uneori îmi face clătite. Vorbim despre viață, relații și cel mai des despre mama. Ea îmi povestește ce mai face mama și eu îi dau sfaturi despre cum să-și păstreze calmul la telefon. Din ce îmi spune, îmi dau seama că și mama se simte singură în Israel.

Vorbesc rar cu mama acum, de câteva ori pe an. Discuțiile noastre încep ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și când ne certăm se termină cu „Nu mai vreau să aud de tine”, vorbe pe care mama mi le aruncă înainte să-mi trântească telefonul în nas. Într-una dintre certurile noastre mi-a zis că vrea să-mi cumpere un apartament în București. În continuare refuz să primesc orice ajutor financiar de la ea, pentru că nu mai vreau să trăiesc cu vinovăția faptului că muncește pentru mine sau că sunt o investiție proastă. Pe de altă parte, cu cât relația mea cu Lucian devine mai serioasă, cu atât mama refuză să o accepte. Așa că ne-am îndepărtat, pentru liniștea amândurora.

Îmi imaginez că și ea se simte vinovată pentru multe lucruri și cred că această vinovăție o împiedică să ne vadă mai des. Muncește în continuare șapte zile pe săptămână, de la 6 dimineața până spre 10 seara. Vine acasă, mănâncă și se culcă și a doua zi o ia de la capăt. Nu vrea să se oprească pentru că mai are de strâns bani. Ar vrea să mai cumpere un apartament și să o ajute pe sora mea să termine facultatea. Are planuri să iasă la pensie în Israel și să rămână acolo. E mândră de ce a realizat și cred că e mândră și de noi. Se laudă la clienții ei cu articolele scrise de mine și le povestește tuturor despre fetele ei.

De pe la 27 de ani am început să-i accept deciziile și să nu mai caut vinovați. Am trăit mai bine de jumătate din viața mea fără ea și cred că, atât eu cât și sora mea, ne-am descurcat destul de bine singure, cu ajutorul ei. Am învățat însă că în viață ai nevoie de mult mai mult decât de bani. Ai nevoie de lucruri mărunte precum iubire, stabilitate, vorbe bune și prezență.

Îmi amintesc că mama nu mă așteaptă acasă de Sărbători. Sunt perioadele din an când mă simt din nou singură, deși sunt înconjurată de mulți oameni. De obicei, după Sărbători organizez mese la mine acasă unde-i invit pe toți prietenii care-s singuri. Avem mâncare de la mama lui Lucian și eu simt nevoia să o împart cu toată lumea. Suntem vreo 10 fără părinți și fiecare dintre noi s-a dezvoltat într-o direcție diferită, dar bună. Nu știu câți mai sunt ca noi în oraș sau câți mai suntem în țară.

De aproape doi ani de zile fac terapie pentru că mi-am dat seama că ceilalți nu-mi pot rezolva problemele interioare. Am ajuns la terapie fără nicio problemă reală, vizibilă sau palpabilă. Aveam însă atacuri de panică ori de câte ori cineva întârzia la o întâlnire cu mine sau dacă Lucian spunea că vine acasă la o anumită oră și întârzia. Pur și simplu nu puteam sta singură pentru că îmi venea să plâng din orice. În primele luni de terapie am plâns pentru prima oară gândindu-mă la plecarea mamei și ce a însemnat în toată economia vieții mele. Abia după multă vreme mi-am dat seama că absența ei a lăsat în mine răni pe care încă mă chinui să le vindec ca să înțeleg cine sunt și să merg mai departe.