Sinuciderea nu ar trebui să fie un tabu

Dana Herța, medic psihiatru și coordonatoarea voluntarilor Alianței Române de Prevenție a Suicidului (ARPS), un ONG din Cluj-Napoca, se întreba în primăvară ce se va întâmpla cu sănătatea noastră mintală, în condițiile în care specialiștii din întreaga lume avertizează că, în urma pandemiei, va crește numărul oamenilor cu afecțiuni psihice.

Voluntarii de la Telefonul Verde Antisuicid al ARPS au răspuns în 2020 la 4.231 de apeluri, dintre care 591 au fost intervenții în criză suicidară. Numărul total al telefoanelor a crescut cu peste 8% față de 2019 și intervențiile în criză, cu 30%. Asta a însemnat cam 11 telefoane pe noapte și „mai multe dialoguri cu persoane care aveau în minte metoda de sinucidere, unii chiar la îndemână”, spune Herța.

Unii oameni sună să vorbească despre ideații suicidare, pentru că nu-și pot înțelege aceste gânduri. Alții știu deja cum o să-și ia viața sau sunt pe punctul de-a o face, ceea ce se consideră o criză. Sună și cei care au avut în trecut tentative: și-au pus planurile în practică, dar au supraviețuit. Însă îi caută și oameni care vor să fie ghidați într-un proces care îi copleșește: faptul că prieteni și rude le mărturisesc că vor să moară.

Pierderea apropiaților din cauza coronavirusului, pierderea locului de muncă și a resurselor financiare sau, pur și simplu, pierderea vieții de dinainte tulbură sănătatea mintală și a celor care n-au fost niciodată diagnosticați cu boli psihice. Eliminarea restricțiilor nu va schimba asta. În cabinetele unora dintre psihologii și psihiatrii cu care am vorbit ajung tot mai mulți oameni cu idei de suicid.

În România, sinuciderea e deocamdată un tabu, ceea ce scade șansele s-o prevenim mai eficient printr-o strategie națională și mai multe investiții în servicii psihiatrice și psihologice comunitare.

Depresia și anxietatea pot genera gânduri suicidare

Înainte de 2020, în România mureau anual prin sinucidere între 2.450 și 2.950 de oameni, majoritatea de peste 60 de ani. Despre tentative știm doar că erau mai multe decât sinuciderile. Pandemia, însă, a afectat psihic persoane de toate vârstele. Eurostat ne așeza în 2015 în media europeană în privința sinuciderilor: 11 la 100.000 de locuitori.

Gândurile suicidare – în general nestatornice – sunt complicații ale unor boli psihice precum depresia și anxietatea. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estima în 2017 că aproape 1 milion de români ar suferi de o formă de tulburare depresivă (tristețe, pierderea interesului și a plăcerii, sentimente de vinovăție sau stimă de sine scăzută); este o aproximare pe baza unor factori cum ar fi regiunea lumii în care locuiești, nivelul de sărăcie, consumul de alcool, șomajul și bolile fizice. În același an, Institutul Național de Sănătate Publică (INSP) spunea că în evidența medicilor de familie erau 206.000 de persoane cu diagnosticul generic de boli psihice. Această diferență se poate explica prin faptul că puțini români își investighează sănătatea mintală.

În cam orice afecțiune psihiatrică, anxietatea și depresia vin la pachet. Sunt șanse ridicate să le dezvolți și dacă te lupți cu o boală cronică. Imaginează-ți că sănătatea României e o ceapă galbenă: când începi să desprinzi straturile, îți dai seama că multe rămân lipite. Astea sunt, între altele, depresia, tulburarea bipolară, anxietatea, cancerul, diabetul, infirmitatea, dependența de alcool. Dacă un pumn lovește ceapa cum ne-a lovit COVID-19, apare o rană mare peste toate celelalte. Sănătatea fizică și mintală sunt interdependente.

România are puține linii telefonice de sprijin psihologic

Voluntarii ARPS își cântau „La mulți ani” pe Zoom anul trecut, în mai, când România ieșea din starea de urgență. Sărbătoreau șapte ani de la primul training pentru TelVerde Antisuicid. Asociația, fondată de psihiatra Doina Cozman, există din 2010. Trei ani mai târziu, a lansat linia gratuită de consiliere telefonică noaptea, când lipsesc alte forme de sprijin psihologic.

Linia inițiată de ARPS e singura din țară dedicată prevenției suicidului, însă mai sunt câteva ONG-uri care oferă servicii de prevenție în sănătate mintală și care abordează și ideațiile suicidare. Ministerul Sănătății a reușit abia după un an de pandemie să deschidă o linie de suport psihologic cu sprijinul unei asociații neguvernamentale. (Aceste hotline-uri sunt importante datorită intervenției gratuite imediate, fără programări sau liste de așteptare.)

Psihiatra Dana Herța, 46 de ani, coordonează cei aproximativ 40 de voluntari ARPS care răspund la telefoane și mailuri. Din 11 instructori voluntari, 5-6 au grijă săptămânal, prin rotație, ca noii colegi să treacă prin traininguri. În pandemie, dincolo de numărul mai mare de cazuri în criză, voluntarii au înfruntat și distanța. Înainte, trainingurile erau față în față și pentru cei din Cluj, și pentru cei din Sibiu, unde ARPS a deschis o filială în 2019. După martie 2020, s-au strâns toți în același spațiu, însă doar virtual, pe Zoom. Se gândesc să revină la trainingurile în persoană anul ăsta.

Până să preia apeluri, voluntarii se pregătesc între 8 și 12 săptămâni, iar acum parcurg 14 teme. În pandemie au adăugat unele noi, de pildă, despre moarte. „S-au regăsit în multe apeluri teama de propria moarte, de moartea celor apropiați, de contagiune”, spune Herța. Trainingurile implică jocuri de rol și se bazează pe situații întâlnite la cei care i-au sunat. Așa, voluntarii învață ce, cum și când să-i întrebe pe apelanți. Cei mai mulți voluntari sunt studenți la psihologie, personal medical și asistenți sociali, dar trainerii acceptă, prin selecție, și adulți cu altă formare.

În acest articol nu vom vorbi despre bucătăria internă a asociației. „E una dintre regulile principale ale oricărei linii clasice de criză suicidară”, spune Herța. Voluntarii care intervin în criza suicidară rămân anonimi, la fel ca cei pe care îi ajută. Așa, deschiderea e mai mare de ambele părți, pentru că se simt în siguranță.

La ARPS, confidențialitatea primează inclusiv în cazul oamenilor care sună chiar în momentul în care vor să-și pună capăt vieții; voluntarii nu încearcă să-i identifice și nu trimit informații către Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS). Dar, în timpul apelului, le recomandă să sune la 112, dacă simt că au nevoie de mai mult decât o consiliere telefonică. Dacă își doresc, totuși, să vorbească în continuare cu voluntarul, o pot face. Și atunci începe intervenția în criza suicidară, adică voluntarii pun în practică ce-au învățat la training ca să salveze vieți. (Alte ONG-uri care intervin în cazuri de ideații suicidare sună autoritățile dacă apelanții își pun viața în pericol.)

Cel mai lung apel din istoria organizației, de peste opt ore, a fost în 2015. Un bărbat voia să se arunce în apă de pe un pod și împreună cu o voluntară a găsit argumente ca să continue să trăiască. Voluntara a vorbit cu el până s-a întors acasă. „Persoanele care vor să se sinucidă spun că doresc să moară, dar ar face orice ca să trăiască”, spune Raluca, unul dintre traineri, care a ales să-și facă public doar prenumele. E ceea ce psihiatrii numesc „ambivalență”. Durerea psihologică devine insuportabilă, ar vrea să scape de ea, să nu mai fie aici și acum, însă mulți se agață de orice licărire.

Pe lângă ARPS, depreHUB este unul dintre proiectele care adună specialiști în sănătate mintală: între altele, printr-o linie telefonică gratuită. Lansată la finele lui 2019 de Asociația Happy Minds, a fost o resursă în pandemie, când au avut 17.000 de apeluri. 102 psihologi le-au răspuns celor care au sunat în starea de urgență la 0374.456.420, număr disponibil non-stop. În general, lucrează prin rotație, însă atunci a fost nevoie de implicarea tuturor, căci liniile telefonice naționale se înroșiseră și românii nu știau unde să mai ceară informații despre COVID sau întoarcerea rudelor în țară.

Cei mai mulți dintre apelanți au depresie și anxietate. O discuție durează în jur de 30 de minute și ONG-ul are regula ca fiecare să se limiteze la un telefon pe zi. Dar în cazul unui risc suicidar renunță la ea. Un voluntar a ținut-o de vorbă trei ore pe o tânără care spunea că s-a tăiat pe mâini; a aflat că era în casă cu mama ei și a reușit până la urmă să vorbească cu femeia. N-a mai apelat 112, un pas pe care-l fac de obicei voluntarii dacă trag concluzia că cineva oscilează între viață și moarte.

La linia de suport psihologic gratuit 021.9081, deschisă de Ministerul Sănătății în aprilie anul acesta, în parteneriat cu Asociația de Psihoterapii Cognitive și Comportamentale, fondată de Daniel David, și cu Clinica Universitară de Psihologie PsyTech de la Babeș-Bolyai din Cluj, 40 de psihoterapeuți voluntari au răspuns la 1.320 de apeluri în două luni și jumătate. Sunt pe baricade de luni până sâmbătă între 12:00 și 20:00. „Linia este gândită în regim psihoeducațional și de urgență”, spune psihologul Daniel David. „Are rol preventiv.”

Prin întrebări de screening precum: „Ați avut gânduri să vă faceți rău?”, voluntarii își dau seama prin ce trec cei care sună și le recomandă specialiști, inclusiv TelVerde Antisuicid. Dacă vreunul dintre apelanți este în pericol, voluntarii sună la 112. Apelurile sunt confidențiale, dar, la cerere, poliția le poate localiza.

Cum decurg apelurile telefonice la linia antisuicid

„La ARPS căutăm împreună motive pentru care oamenii ar dori să rămână în viață”, spune Raluca. Ascultarea activă e un prim pas. Voluntarii pun întrebări care să-i determine pe apelanți să-și clarifice gândurile. „De multe ori, oamenii cu care vorbim simt multe lucruri, dar nu știu cum să le descrie.” Disperarea și pierderea speranței sunt două dintre ele.

Un obiectiv este și să facă împreună cu celălalt un plan pentru viitorul imediat. O conversație durează între două și opt ore, iar poveștile apelanților merg dincolo de cuvinte; se conturează printre suspine, plânsete și tăcere.

Pe site-ul liniei naționale de prevenție a sinuciderii din Statele Unite este un model de plan de siguranță pentru pacienții cu tendințe suicidare, care ajută la găsirea unor răspunsuri și soluții. Cum îți dai seama că se apropie o criză suicidară? (Dispoziția, comportamentul, gândurile ar putea indica asta.) Ce poți face ca să gestionezi situația fără să iei legătura cu altcineva? (Sportul și tehnicile de relaxarea ar putea ajuta.) Care sunt oamenii și situațiile sociale care te distrag de la starea actuală? Ce faci ca să fii în siguranță, ce obiecte îndepărtezi, la ce nu trebuie să ai acces? Care e cel mai important lucru pentru tine și pentru care merită să trăiești?

După ce și-a încheiat rezidențiatul la Spitalul de Psihiatrie Obregia din București, psihiatrul Vlad Stroescu a zărit altceva în spatele tentativelor de suicid: „Când lucram în spital, vedeam suicidul ca pe o patologie psihiatrică clară, prescriam aproape mereu antipsihotice”, spune el. „Acum, fiind un psihiatru în comunitate, observ că majoritatea tentativelor de suicid sunt legate de situații de viață, nu de psihoze flagrante” (adică pierderea contactului cu realitatea, un simptom al unor tulburări mintale ca schizofrenia; psihoza poate apărea însă și după o traumă).

Criza suicidară este „vârful icebergului”, spune psihiatra Herța de la ARPS, căci un om ajunge acolo din varii cauze. „Nu toată lumea care se gândește la sinucidere încearcă să se sinucidă”, adaugă ea, dar suferința psihică e acolo.

Apelanții nu îi pot căuta pe voluntari în afara programului, ca să se evite atașamentul. (S-a mai întâmplat să-și dorească să vorbească cu cineva anume.) Voluntarii oferă un spațiu în care oamenii se pot descărca câte ore necesită, dar această intervenție nu înlocuiește psihoterapia sau evaluarea psihiatrică și tratamentul medicamentos, așa că le recomandă să caute specialiști și dincolo de telefon. „Românii din străinătate preferă să ne scrie pe mail”, spune Herța. „Unii încearcă și liniile de criză de acolo, dar nu e ca atunci când își exprimă suferința în limba maternă.”

Pe traineri, voluntarii îi pot suna chiar și noaptea pentru suport, spune Cristina, trainer al voluntarilor ARPS, care vorbește sub pseudonim. În plus, în fiecare miercuri, la întâlnirea săptămânală de pe Zoom, în prezența întregii echipe, voluntarii se descarcă de tensiunile acumulate la consilierea telefonică.

Nu toți voluntarii pregătiți la ARPS ajung să preia telefoane; uneori, renunță ei, alteori trainerii îi sfătuiesc să ia o pauză scurtă sau pe termen lung. „Dacă voluntarul se încarcă prea tare, nu are rost să-l expunem”, spune Raluca. Și în pandemie, unii voluntari, copleșiți, au ales să se oprească.

Raluca e voluntară din 2015, de când Doina Cozman, mentorul ei la un doctorat despre depresie, i-a propus să vină în echipă. Era o dilemă pentru ea: ce-i determină pe oameni să-și dorească să moară, în condițiile în care existăm datorită luptei pentru supraviețuire? „Nu pot să trăiesc pentru ceilalți, dar pot să-i ajut să trăiască, chiar dacă nu întotdeauna atât de fericiți cât ar vrea ei”, spune Raluca.

Se întreabă des ce s-a întâmplat cu omul pe care tocmai l-a consiliat.

„Ne-a scris la un moment dat un domn care nu era în țară. Spunea că, dacă nu-i răspundem în următoarele zece minute, viața nu mai are sens pentru el. Am răspuns după două-trei ore din cauza diferenței de fus orar, dar nu a mai zis nimic. E greu când n-ai niciun feedback”, spune Raluca. Unii le mulțumesc voluntarilor și îi țin la curent cu starea lor, alții nu răspund, alții răspund după vreo doi ani.

Au o evaluare internă cantitativă și calitativă, explică psihiatra Cozman, fondatoarea ARPS. Cea cantitativă se face mai ușor, pentru că lunar primesc de la compania telefonică cu care colaborează numărul de apeluri, durata și monitorizează convorbirile de peste cinci minute. Aprecierea calitativă, spune ea, e mai dificilă, tocmai pentru că deseori lipsește feedbackul celor consiliați.

„Ne dorim să avem zero sinucideri în România”, spune Dana Herța. Pe ea o mână dorința să-i ajute pe cei în suferință și o motivează tinerii care se alătură voluntariatului, dar și extinderea serviciilor la Sibiu. „Dacă în general în comunitate atmosfera e de sprijin reciproc, oricărui membru al comunității îi merge bine.”

Pe lângă sprijinul psihologic la linia antisuicid, voluntarii organizează conferințe despre prevenția sinuciderii cu specialiști din țară și din străinătate. Din 2015, în noiembrie marchează prin evenimente fizice și online și Ziua Națională de Prevenție a Suicidului. Anul acesta va fi pe 6 noiembrie.

Lipsesc centrele de criză și o strategie națională funcțională în sănătate mintală

Stigmatizarea și rețeaua slabă de servicii pentru sănătatea mintală sunt două piedici în prevenția bolilor psihice și implicit a suicidului în România. Avem puțini specialiști – în 2018, erau 11,9 psihiatri la 100.000 de locuitori și eram pe ultimele locuri în Europa. Ne lipsesc programele de screening și de educare a populației în privința tulburărilor mintale, inclusiv a medicilor de alte specialități, ca să recunoască riscul suicidar la bolnavii cronici mai ușor, spune Răzvan Cherecheș, expert în sănătate publică.

În pandemie a ieșit la suprafață necesitatea departamentelor de psihiatrie în spitalele care tratează bolnavii COVID – în timpul spitalizării sau după externare, au fost sinucideri și tentative. Puținele cercetări de până acum arată că virusul afectează inclusiv sistemul nervos central și că pacienții trec prin depresie, anxietate și stres post-traumatic.

În mai 2020, după ieșirea din starea de urgență, Asociația Română de Psihiatrie și Psihoterapie, a cărei președintă e tot Doina Cozman, fondatoarea ARPS, a trimis către Nelu Tătaru, ministrul Sănătății de atunci, propuneri de reformare precum: realizarea unor registre naționale pentru tulburările psihice majore și pentru pacienții cu risc suicidar și crearea unui cadru legislativ pentru strategia națională de prevenție a suicidului. Cozman își amintește că au primit doar un răspuns „în doi peri” de la niște funcționari din minister.

O strategie națională de prevenție a suicidului, spune Dana Herța, ar fi necesar să includă modul în care autoritățile, instituțiile publice de sănătate și societatea civilă ar trebui să colaboreze. Pe de altă parte, psihologul Daniel David e de părere că prevenția sinuciderii ar trebui să facă parte dintr-o nouă strategie națională de sănătate mintală și de aici să se desprindă politici specifice antisuicid. (Actuala strategie în domeniul sănătății mintale, dezvoltată în 2006 la presiunea Uniunii Europene, conține ce ar trebui făcut pentru prevenție, dar nu și cum.)  

Centrul pentru prevenția sinuciderii din Canada, unde mor anual 4.000 de oameni prin sinucidere – 12 la 100.000 de locuitori – și unde lipsește o strategie, scria, în 2016, de ce contează dacă cele două planuri sunt separate: „Problemele de sănătate mintală sunt marginalizate și stigmatizate, iar sinuciderea cu atât mai mult. Strategia trebuie să se concentreze doar pe prevenția sinuciderii, altfel există riscul ca mesajul să se dilueze, să fie ignorat sau chiar să se piardă”.

Posibilitatea înființării unor centre de zi, numite staționare, apare în strategia noastră pentru sănătate mintală, însă acestea au rămas în mare parte pe hârtie. Acum mai mulți ani, psihiatrul Vlad Stroescu a lucrat în Franța într-un departament de psihiatrie de urgență al unui spital și în perioada aia s-a înființat un staționar de zi, unde ajungeau și pacienții care avuseseră o tentativă de suicid.

„În două-trei zile putem să dezamorsăm criza”, spune Stroescu. „Două ore nu sunt suficiente, nici întrevederea de 20 de minute dintre psihiatrul de legătură și pacientul ajuns la urgențe.”   

În România nu există departamente de urgențe psihiatrice în spitalele de urgență și cei care au încercat să-și ia viața se întorc de multe ori acasă după externarea din spitalele generale, pentru că nu vor să meargă la cele de psihiatrie. „Aș vrea să pot spune că spitalele de psihiatrie sunt locuri extraordinare, că degeaba te-ai temut. Dar sunt subfinanțate, ca toate spitalele de stat, cu prea puțină resursă umană”, spune Stroescu. „Gândește-te dacă ți-ai dori să fii internat în orice spital de stat românesc, după care gândește-te dacă ai vrea să ajungi la unul de psihiatrie.”   

Reacția lentă a autorităților la suspiciunile de suicid e încă o neregulă a sistemului. Anunțat de familie și cunoscuți că anumiți pacienți de-ai lui voiau să-și pună în practică planurile, Stroescu a sunat de mai multe ori la 112. „Uneori nici dispecerul nu știe pe cine să cheme. Unii pacienți au murit după ce în repetate rânduri s-a cerut ajutorul, au venit serviciile de urgență și au plecat.” Dacă persoana nu răspunde la ușă sau le-o închide în față, n-o pot obliga să accepte ajutorul. Prin lege, numai pentru cei care clar își pun viața în pericol trebuie să intervină poliția.

Am întrebat Poliția Română despre numărul de intervenții în suspiciuni și tentative de suicid din ultimii ani, dar răspunsul a fost că n-au în evidențe informațiile astea.

Sinuciderea nu ar trebui să fie un subiect tabu

Când răspunde la telefonul verde sau deschide un mail din inboxul sos@antisuicid.com, Raluca, trainer al voluntarilor ARPS, e acolo pentru ceilalți fără să-i judece.

În România, abia învățăm să vorbim despre depresii ușoare și psihoterapie. Să recunoască gândurile suicidare și că au ajuns la psihiatru e, pentru mulți, de neconceput. Îi cuprind frica de blamare, vinovăția, rușinea că sunt prea slabi și egoiști și că nu mai reușesc să iasă singuri din asta. Unii nici nu caută ajutor.

Chiar întrebând pe cineva dacă a avut gânduri de suicid poate să ajute, spune Cristina, și ea trainer. „Nu i se pun gânduri în cap persoanei, nu va fi îndemnată prin acest cuvânt să recurgă la acest gest.”

Campaniile de reducere a stigmatizării ar putea fi o soluție. „Un pacient cu o tulburare psihică e descris ca un om agresiv, dar cei agresivi sunt excepțiile”, spune Sebastian Armean, psihiatru de legătură la Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj. „Cineva care a avut tentativă de suicid poate să pară periculos pentru că eu nu-l înțeleg și mă alarmez.” 

În pandemie, două sinucideri au fost dezbătute intens pe rețelele de socializare – a unui fotograf activist și a unui actor, amândoi sub 40 de ani. Familia primului a ales discreția, așa că s-a aflat că a murit din cauza depresiei netratate, dintr-o postare fără amănunte, pe Facebook. „Nu era cazul să dați detalii”, a comentat cineva. „Ba da, chiar este indicat, pentru a fi mai atenți cu cei din jurul nostru. Sunt persoane care nu mai au joburi, își închid afacerile, nu mai au soluții și nu mai au din ce trăi, iar astfel de drame pot lua amploare”, a răspuns altcineva. „Să nu dăm detalii că e rușine sau ce? Detaliile sunt necesare pentru a-i salva pe cei care încă sunt vii, dar sunt pe buza prăpastiei”, a scris un bărbat.

„E important să vorbim deschis, dar cu înțelegere și compasiune pentru persoana care s-a sinucis și pentru cei dragi”, spune psihiatra Dana Herța. Avem nevoie să vorbim despre sinucidere public, însă fără să detaliem metodele prin care oamenii își iau viața, ca să se evite suicidul imitativ. Aproximativ 13 oameni sunt afectați de un deces prin sinucidere, spune ea, iar „o știre cu potențial de contagiune afectează mai multă lume”. „Sinuciderea cred că nu ar trebui să fie un subiect tabu”, spune și Raluca, unul dintre traineri. „E prezentă, viața și moartea sunt cu noi tot timpul”.

Cei care au gânduri suicidare pot suna zilnic, din țară, gratuit la 0800 801 200, între 19:00 și 07:00, sau pot trimite oricând, de oriunde, e-mail către sos@antisuicid.com. Nu li se cer datele de identificare, iar apelurile nu se înregistrează.