SMS de la tata

Hotărâsem cu Leona, o colegă de clasă, că merităm înghețată, pentru că eram în miezul unui mai topitor și temele apăsau mai ușor ca altă dată. Am intrat în apartament și m-am grăbit spre bucătărie, de unde o auzeam pe mama vorbind cu cineva. Nu știam că avem invitați. Din prag, am privit curioasă spre străinul care mânca chifteluțele pe care tatăl meu le lăudase înainte să plece la muncă.

– Bia, el e Mirel, mi-a spus mama veselă.

L-am salutat reticentă. Părul lui creț era de un cenușiu mâlos. Avea ochii albaștri, aproape transparenți, iar sub ei cearcăne adânci, care păreau să fi fost acolo dintotdeauna. Și-a mușcat buza în timp ce m-a analizat din cap până în picioare. Părea să aibă mulți ani.

– Mă-ta face niște chiftele foarte bune.

Am ignorat ce a spus și am rugat-o pe mama să îmi dea șase lei pentru câteva cupe de înghețată. Mi i-a dat repede, iar eu am dispărut la fel de repede pe ușă. Până am ieșit din scară, am realizat câteva lucruri. Mai auzisem vocea străinului, în nopțile târzii când mama se strecura din pat – a dormit cu mine până la 10 ani – să vorbească cu el pe Skype. Străinul avea să înlocuiască prezența tatălui meu, care urma să plece în câteva zile, când procesul de divorț se va fi încheiat. Mai mult ca orice, nu o puteam lăsa pe Leona, care mă aștepta afară, să îmi vadă dezamăgirea. Sau furia. Sau frica. Am ieșit din bloc zâmbind.

Aveam nouă ani și tot ce am vrut în acea zi erau bani de înghețată.

*

Până la urmă, am aflat că Mirel avea 45 de ani, cu 10 ani mai mult decât mama. Era român, născut la Onești, dar cu cetățenie americană. Venise tocmai din Las Vegas, unde lucrase ca barman la Flamingo Casino vreme de 15 ani. Îi plăcea la nebunie să fumeze câte un pachet de țigări pe zi și să citească despre zodii. A aflat că eram amândoi bivoli în zodiacul chinezesc și m-a anunțat că ne vom înțelege bine.

Îl pasionau cu înflăcărare teoriile conspirației. Spunea că vaccinurile sunt arma guvernelor împotriva oamenilor de rând, că vom primi toți semnul bestiei sub formă de cip și că noua ordine mondială va sosi curând. Pe atunci nu știa că într-o zi asta se va transforma în delir cronic.

Aveam 11 ani când s-a mutat cu noi în Galați, în 2008. În prima zi, am luat masa împreună. Când am terminat, mama s-a ridicat și a mers să spele vasele. S-a ridicat și el, s-a dus în spatele ei și a arătat cu un deget spre fund: „Vezi ce cur are mă-ta?”. Nu îmi amintesc dacă am avut vreun răspuns pentru asta, dar îmi amintesc zâmbetul malițios cu care aveam să devin foarte familiară.

Nu a durat mult până să înceapă să i se adreseze mamei cu „fă”. Alterna între „fă” și „dragă” – era mereu o surpriză. Fuma fără oprire în living, până când pereții înșiși au început să miroasă precum un furnal bătrân. Când mama nu era acasă, închidea ușa de la sufragerie și rămânea acolo ore întregi la laptop. Odată a uitat să o închidă când eu eram la bucătăria de lângă și am putut auzi clar gemetele chinuite ale unui film porno.

Mama era asistentă medicală la spitalul de psihiatrie pe atunci, iar în paralel se apucase de medicină. Lucra adeseori nopțile pentru a avea timp ziua să meargă la cursuri. Asta însemna că noaptea rămâneam în casă doar eu și Mirel. De două ori mi-a spus că dorm într-o poziție ciudată. Când l-am întrebat de unde știe cum dorm, s-a bâlbâit și a spus că a văzut într-o dimineață, când a venit să mă trezească.

A început apoi să îi facă reproșuri mamei ori de câte ori lua ceva nou pentru mine sau pentru ea. La început era doar sâcâitor, ca o muscă. Apoi ceva s-a schimbat și în tonul lui se distingea ceva glacial de fiecare dată când întreba: „Ce îi trebuie haine noi? Nu îi mai vin alea de anul trecut?”. De fapt, chiar nu îmi mai veneau. Mă înălțam rapid și sânii mei hotărâseră brusc că e momentul perfect să crească. O dată la trei luni, cămășile începeau să mi se deschidă la piept. Am început să cumpărăm haine și încălțăminte pe ascuns. Când observa, spuneam că erau de la tatăl meu înainte să apuce să strâmbe din nas.

O dată pe lună, eu și mama ieșeam la restaurant. La început, nu ni s-a reproșat nimic. Apoi, încet-încet, am început să fim acuzate că dăm banii pe prostii. Mama a încercat inițial să îi spună că el cheltuiește mult mai mult într-o lună pe țigări decât noi o dată pe lună. Nu a vrut să audă. Așa că am început să ieșim pe ascuns. De fiecare dată era o scuză nouă – mama chiar se pricepea la ele.

*

Mirel nu se putea mulțumi doar cu atât. Adora să controleze, dar nega asta dacă îi spunea cineva. Era de părere că nu poate să greșească. Pentru el, controlul era vital ca să funcționeze. Și, pentru el, o femeie nu era frumoasă dacă nu avea părul scurt și nu își ascundea formele sub haine masculine.

Așa că mama s-a tuns, lăsându-și părul bogat pe podeaua unui salon de cartier. A lăsat în șifonier fustele și paltoanele elegante și a pus în debara cizmele cu toc. Și-a cumpărat hanorace, geci de fâș lungi și bocanci maro. Privind în urmă, mama nu e sigură de ce a acceptat schimbarea. „Voiam cumva să nu existe disensiuni”, mi-a explicat. „Cumva cerințele hainelor ăstora s-au pliat pe nevoile mele. Nu știu dacă a fost doar el sau am fost și eu.”

Când venea vorba de curățenie generală, Mirel pleca de acasă. Lua mașina și străbătea cei 65 de km dintre Galați și Umbrărești, comuna unde copilărise în vacanțele de vară. Stătea în casa bunicii sale o zi, cât ne lua mamei mele și mie să curățăm sufrageria, cele două dormitoare, cele două băi, bucătăria, holul și balconul.

Când nu pleca din oraș să evite curățenia, Mirel gătea omletă, plătea facturile cu banii pe care îi obținuse din vânzarea unui apartament, își cumpăra țigări din salariul mamei și o ducea pe ea cu mașina la serviciu și la facultate. Pe mine mă ducea de trei ori pe lună la pregătire la chimie. I-am spus de câteva ori că nu e nevoie să mă ducă până acolo, dar a zis că o face pentru că îi face plăcere. Însă, inevitabil, făceam greșeala să amân să duc gunoiul sau să spăl vasele – atunci îmi amintea că el mereu mă duce la pregătire.

Într-o zi, spre sfârșitul vacanței de vară din 2010, a venit la mine în cameră când nu mai era nimeni în casă. Venise cu un scop – să îmi spună ce a aflat despre zodia mea. „Vouă, berbecilor, vă plac latexul și biciuirea. O să fii din aia, dominatrix.” Nu știam exact cum să reacționez.

 Aveam 13 ani și mi se mai făcuseră apropouri nepotrivite de la bărbați mult mai în vârstă. Dar erau făcute pe stradă, așa că le uitam repede. Asta era diferit. Ochii aceia albastru-transparent se uitau la mine și se hrăneau parcă din „nu știu ce să zic”, „nu mă interesează astea” și „hmmm”-urile mele jenate. Episodul a trecut fără ca eu să spun ceva.

Când am ajuns la liceu în 2011 aveam vise să merg la New York University și să devin the next big thing în lumea filmelor. Visul acesta se mai stingea din când în când, pentru a face loc altuia, cel de a deveni scriitoare, dar se aprindea la loc de fiecare dată. Aspirațiile mele erau în contrast cu tot ce mă înconjura – cu mama care era la medicină, cu profilul de științe ale naturii bilingv-engleză la care eram, cu liceul care era pe atunci al treilea cel mai bun din țară și care producea mediciniști pe bandă rulantă. Mai mult ca orice, erau în contrast cu ce credea Mirel. Ori de câte ori se ivea subiectul, nu ezita să îmi amintească faptul că nu am niciun talent și că medicina e singura mea salvare dacă nu vreau să ajung să mătur străzile.

Într-o seară, m-am săturat să mai aud cum nu o să îmi îndeplinesc niciun vis și m-am luat la ceartă cu el. Evitam asta, iar seara aceea m-a făcut să cred că poate era mai bine să evit în continuare. Când argumentele lui s-au rărit, iar tonul vocii mele s-a ridicat mai mult decât îi era permis unei adolescente, a apucat o revistă din apropiere, a făcut-o sul și a aruncat-o în mine. Mama a țipat la el, iar el la ea. Ceva mai târziu, a venit la mine în cameră și, ca într-un acord tacit, am plâns amândouă. Am întrebat-o de ce rămâne cu el. Mi-a spus că este biletul ei spre America. I-am zis că nu merită. Nu a zis nimic.

Un an mai târziu, în 2012, i-am însoțit la starea civilă, unde și-au spus unul altuia „da”. Am stat lângă bunicii mei, care aveau lacrimi în ochi – dar nu le-au lăsat să scape de acolo. Lângă noi erau două colege de facultate ale mamei. Îl știau pe Mirel doar ca pe bărbatul care își conducea partenera la facultate în fiecare zi. Pe Mirel, bărbatul care nu se supăra să le ducă și pe ele cu mașina până aproape de casă după cursuri. Nu știau restul. Nu știau ce știam eu.

Mama mi-a explicat că s-au căsătorit pentru că el se va întoarce în America, iar singura cale să ajungă și ea acolo, cum visase de mică, era să îi facă el chemare. Fără acel certificat de căsătorie, chemarea era imposibilă.

*

La începutul lui 2014, Mirel s-a întors în Las Vegas. În lunile februarie și martie, când mama vorbea pe Skype cu el, Mirel cerea să vin și eu puțin, să mă mai vadă. Veneam și vorbeam puțin. Nu mai părea atât de rău din spatele ecranului. Apoi, a început să mă sune la telefon în serile când mama lucra în tura de noapte la spital. Îmi spunea că o face ca să nu mă simt singură acasă. Mi-a cerut să îmi instalez Skype. I-am zis că nu prea vreau, pentru că nu l-aș folosi. El a insistat, argumentând că ne-am putea și vedea, nu doar auzi. Răspunsul meu final a fost nu.

În mai, s-a întâmplat. Era o zi de școală pe jumătate bună, până la ora de franceză. Profesoara era în spital, așa că nu a venit la oră. Stăteam în bancă când telefonul a vibrat și am văzut că am primit un mesaj – era de la Mirel, la care era miezul nopții atunci. L-am deschis și am citit. Apoi încă o dată. Și încă o dată. Simțeam că ochii îmi joacă feste.

„Îmi este dor să îți văd chiloțeii prin cămașa de noapte dimineața în bucătărie.”

Primul meu gând a fost că trebuie să fie o greșeală. Probabil voia să îi trimită mamei un mesaj deocheat care, în mod ghinionist și dezgustător, a ajuns la mine. Apoi telefonul a mai vibrat o dată:

„Îmi este dor de sânii tăi frumoși, frumoaso. Nu îi spune mamei că ți-am scris.”

Am recitit cele două mesaje de mai multe ori, ca într-o transă, apoi am simțit că voi vomita dacă nu ies din clasă. Am fugit la baie și primul lucru pe care l-am făcut a fost să șterg mesajele. Simțeam că dacă rămân acolo, în telefon, mă fac murdară. Era oricum inutil, deoarece fiecare mesaj mi se întipărise în minte fără speranța de a mai putea fi șters. Am sunat-o pe mama. I-am povestit, iar ea m-a rugat să îi arăt mesajele când ne vedem. Am recunoscut că le-am șters, iar atunci am început să realizez că asta avea să mă coste credibilitatea.

Când am ajuns acasă, mama mi-a spus că mă crede, chiar dacă le-am șters. L-a sunat apoi pe Mirel, iar el a negat. I-am promis că nu o mint. L-a mai sunat de câteva ori, până când a recunoscut. În apărarea lui, a spus că a greșit și că nu a știut ce a fost în capul lui.

*

Câteva zile mai târziu, mesajele acelea încă mă bântuiau. Mă simțeam ridicol că mă las afectată de ceva atât de stupid. Mai erau și temele de la pregătire, care se așezaseră precum o cireașă în vârful testelor de la școală și a pregătirii pentru testul Cambridge. Am cerut voie profesoarei de economie să mă lase să plec, pentru că nu mă simțeam prea bine. Acasă m-am culcat, însă liniștea nu a durat mult. Mama m-a trezit peste o oră, când a ajuns acasă, și m-a luat, fără alte introduceri, la întrebări:

— Nu cumva l-ai sedus tu pe el? El nu a făcut niciodată nimic nelalocul lui. Dacă chiar spui că ți-a trimis mesaje, de ce nu e niciun mesaj în telefon?

Atunci am clacat prima oară. I-am explicat plângând că am 17 ani și că nu am idee cum să seduc un bărbat care are de trei ori vârsta mea. I-am zis să mergem la poliție să caute în istoricul mesajelor – dacă există măcar așa ceva – să îi dovedesc că nu o mint. Am început să mă ciupesc foarte tare de încheieturi cu unghiile, lăsându-mi semne. Am vrut să vorbesc cu una dintre cele mai bune prietene, dar eram certate. Mă simțeam singură până în măduva oaselor. Ascunsă în dulapul cu haine, am plâns multă vreme. Seara am ieșit cu Marius, prietenul meu din copilărie, și, pentru câteva ore, totul a fost bine.

Mama a ajuns la concluzia finală că nu o mint: „A fost o reacție greșită, o recunosc”, mi-a spus, privind în retrospectivă. „Mi-am recunoscut vina.” Dar pentru mine era puțin cam târziu. Mesajele, trădarea ei, prietenia șubredă, stresul de la școală, Cambridge-ul, singurătatea apăsătoare – toate se adunaseră într-un cocktail volatil și aspru.

Mama era la muncă, în tura de noapte. Ghemuită în pat, am început să tremur incontrolabil. Am simțit că nu mai am suficient aer. Lacrimile mi se adunaseră în ochi și, de nicăieri parcă, temperatura mea a crescut. Am ieșit pe balcon, simțind o nevoie cruntă de aer și răcoare. Am deschis geamul și am inspirat adânc. Mirosea a benzină, pui și cartofi. M-am uitat la mașinile care treceau și la oamenii care intrau în McDonald’s-ul de jos. Nu foarte departe, vedeam Dunărea, care parcă stătea pe loc. Dincolo de ea, Munții Măcin se conturau pe cerul dantelat de umbrele crepusculului. Am ascultat zgomotele – fiecare claxon, fiecare huruit de motor, fiecare voce care se topea în mulțime. Era atâta pace jos. Doar patru etaje mă despărțeau de pace. Ar fi durut oare? Ar fi fost rapid? Ar fi fost definitiv sau m-aș fi trezit într-un spital? Avea rost?

Serenitatea mea s-a spulberat cu ultima întrebare. Panica s-a reinstalat. Iar respiram repede, iar era prea cald, așa că m-am îmbrăcat cu primele haine găsite, am luat un taxi și am fugit la spitalul unde lucra mama. Am vorbit mult cu ea și am rugat-o să mă lase să dorm acolo, în camera de gardă.

La o lună după acest episod, mi-am făcut un prieten nou. Colegul meu de clasă, Cătălin, făcea parte din cu totul alt grup. Era mereu pus pe glume, vesel și foarte inteligent. Am ajuns întâmplător la același majorat, la un restaurant pe malul Dunării, într-o seară călduroasă de iunie. La două dimineața, când nivelul de fum și manele atinsese un punct critic, el m-a întrebat dacă vreau să ies. Am ieșit și am început să vorbim pentru prima oară în trei ani în care am fost colegi de clasă. Ne-am îndepărtat ușor de restaurant și ne-am urcat pe un vapor de la mal, dar ne-a gonit paza. Ne-am îndepărtat mai mult și am străbătut întreaga faleză a Dunării, tot vorbind. Am mers, însoțiți de o lună rotofeie ce își topea reflexia în apă. Ne-am întors abia trei ore mai târziu la petrecere, când aproape toată lumea plecase. Ne-am luat rămas bun de la petrecăreții dezorientați, apoi am luat-o încet, pe jos, spre casă. M-a lăsat în fața blocului și, ca rămas bun, ne-am îmbrățișat.

— Nu știu, eu simt că mi-am făcut un prieten nou în seara asta, a spus el.

Câteva zile mai târziu, după multe discuții la fel de fascinante, ne-am sărutat. Am fost atât de șocată de asta și de ideea unei relații, încât i-am spus a doua zi dimineață că nu sunt pregătită. Lunile următoare am vorbit însă fără răgaz, chiar și atunci când eram în orașe diferite, în tabere. Simțeam cum orice rană se deschisese în mine în acea primăvară, el reușea, fără să știe măcar, să o vindece. Găsisem un prieten mai bun decât avusesem vreodată, căruia îi puteam vorbi și pe care îl puteam asculta oricât, fără să mă satur. Ne suiam pe blocuri noaptea, ne uitam la stele, mâncam treburi delicios de nesănătoase, cântam alfabetul pe diferite melodii. Inevitabil, i-am povestit de Mirel și de mama.

Cătălin m-a smuls din hăul în care mă scufundasem, însă era de datoria mea să nu cad la loc. Un an mai târziu, în 2015, am absolvit liceul. La puțin timp după, mama a absolvit și ea facultatea. Cu câteva zile înainte de ceremonia ei, eram la bunici, în Tecuci. Tatăl meu, care s-a mutat acolo la ceva timp după divorț, m-a condus spre autogară, pentru a lua un maxi-taxi către Galați. Când am urcat în autocar, am auzit o voce atât de cunoscută:

— Ce faci, mă?

Era Mirel. Mirel care trebuia să fie în Las Vegas. S-a uitat la mine la fel ca prima oară: din cap până în picioare, iar apoi și-a mușcat buza. Am fugit din maxi-taxi de parcă aș fi văzut o fantomă. Tatăl meu încă nu apucase să plece, așa că am dat buzna la el în mașină. I-am povestit totul cu greu, cu pauze lungi în care căutam să îmi domolesc bătăile inimii și respirația precipitată. Dar înainte să coboare să meargă la Mirel, autocarul plecase. Mama mi-a explicat ulterior că venise pentru ceremonia ei de absolvire. Când am hotărât să nu mai merg la festivitate, Cătălin mi-a promis că mă va însoți și că voi fi bine. Și așa a fost.

În cele din urmă, Mirel s-a întors în America înainte de sfârșitul lui 2015, unde a și rămas, lucrând ca barman. Eu și Cătălin am plecat împreună la București, la facultăți diferite – eu la jurnalism, el la chimie. Curând a venit și mama acolo, pentru a-și începe rezidențiatul în psihiatrie. În cei aproape doi ani pe care i-a petrecut în Capitală, lucrurile au mers bine, dar îi lipsea ceva. Visul ei de când era mică nu era să stea singură într-o cameră de cămin pentru mediciniști, în care mereu se strica ceva. Nu era nici călătoria posacă din subteranul Capitalei din fiecare dimineață, în drum spre muncă. Nu era nici salariul mai mic decât cel pe care îl avea pe vremea când era asistentă medicală în Galați. Nu, visul ei era altul. Și l-a îndeplinit în 2017.

*

În noiembrie, un avion ne-a purtat pe amândouă spre Frankfurt. De acolo, ea avea să traverseze oceanul pentru a ajunge în Las Vegas, iar eu Munții Pirinei, pentru a ajunge în Cordoba, unde aveam să îl vizitez pe Cătălin, care a plecase un semestru cu o bursă Erasmus.

Când a plecat, mama avea părul lung proaspăt vopsit în nuanțe de miere, un palton gri nou-nouț și cizme înalte, cu toc. În cele două luni petrecute acolo, s-a îndrăgostit iremediabil de oraș și de oameni. Îmi spune că se înțelege bine cu Mirel și că el nu mai este atât de strict ca pe vremuri. El este cel care îi asigură traiul din toate punctele de vedere. Ea nu muncește încă, ci merge la cursuri de engleză pentru a putea da examenul TOEFL și pentru a se angaja. Îmi povestește cum e, îi povestește și bunicului. Bunica mea însă refuză să mai vorbească cu ea, pentru că simte că ne-a trădat pe toți.

Mi-a spus că Mirel ia un tratament în momentul de față, pentru că suferă de paranoia. Când am rugat-o să îmi detalieze, am aflat o față a poveștii care a rămas în umbră totală în ultimii ani. Se pare că întâlnirea mea cu el din maxi-taxi nu fusese întâmplătoare. Nu venise doar pentru ceremonia mamei de absolvire. Ajunsese în țară cu un an înainte, pentru că toate teoriile conspirației începuseră să îl prindă din urmă. Avea senzația că guvernul american este pe urmele lui și a plecat pentru a se întoarce în refugiul țării unde s-a născut. „El atunci a venit în țară și a vrut să stea cu noi și i-am spus «nu, te duci și stai la Umbrărești, cu mine nu mai ai ce să stai»”, a recunoscut mama. „Și a stat un an în țară. A fost o relație doar de telefon și atât, un an de zile. L-am îndepărtat total din calea ta. S-a și îmbolnăvit iarna, pentru că nu avea căldură.” Tot atunci a început să ia și tratamentul. Deși a trecut destul timp, el crede în continuare în conspirații, dar nu mai este atât de rău ca înainte, potrivit mamei. Nu îl mai afectează atât de tare ceea ce citește pe internet, și poate să fie funcțional.

La cei 45 de ani ai săi, mama se bucură de fiecare moment al visului american. „Acum am revenit la părul lung și nu mai deranjează pe nimeni”, mi-a spus. Îmi povestește că nu mai există restricții absurde și abuzuri emoționale. „Având în vedere că am avut experiența emoțională din trecut, totul este bine – cât mai este, că dacă nu este pace, mă întorc.”

În ceea ce mă privește, îmi place să cred că sunt mai bine. Nu am ajuns să mătur străzile, așa cum mă avertiza Mirel că se va întâmpla dacă voi face ceea ce îmi place. Când nu sunt la facultate, sunt la muncă, unde scriu articole pentru o publicație online specializată pe tehnologie. I-am scris anul trecut, în octombrie, o scrisoare lungă lui Mirel, în care i-am spus tot ce nu am avut curajul în toți acești ani, pe care i-am trimis-o pe mail. I-am scris, printre altele: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi că m-a scos din hăul acela adânc în care m-au băgat două afurisite de mesaje. Oh, mama îmi spune că ți-ai cerut scuze când îi amintesc de asta. Ți-ai cerut scuze? Cui? La pereți? Mie cu siguranță nu mi-ai cerut niciodată, maimuțoiule”. I-am dat apoi block, pentru că am hotărât că nu vreau să mai aud de el și că nu merită ultimul cuvânt. Răspunsul lui, dacă îl pot numi așa, l-am aflat cu ajutorul mamei. I-a spus că nu este de acord cu ce i-am scris, că am exagerat și că uit faptul că mă ducea în clasa a zecea în fiecare săptămână cu mașina la pregătire la chimie.

Îmi place să cred că sunt mai bine, dar unele discuții cu mama se întorc la el, iar atunci furia revine și îmi dă de știre că încă nu m-am vindecat complet. Totuși, Cătălin îmi amintește că nu pot trăi în trecut, iar eu mă străduiesc să îl ascult.

Încerc să nu mă mai înfurii când îmi amintesc că mama împarte același pat cu cel care m-a făcut să mă întreb cândva cum este când te arunci de la etajul patru. Încerc să accept că revenirea mamei în țară nu va fi spectaculoasă, ca în filme, când personajul își dă seama că a făcut o greșeală imensă, ci se va datora faptului că i-a expirat viza. Mai mult ca orice, încerc să îmi văd de viață – și de cele mai multe ori, chiar îmi iese.