Şoc, groază şi exclusivităţi

Pe la începutul anului, imaginea feselor unui bărbat de vârstă mijlocie, surprins într‑un vestiar, a produs o furtună de semne de exclamare și de adjective în presa românească. O pereche de fese într‑un vestiar nu merită atâta consternare. Chiar dacă acel bărbat se întâmpla să fie Emil Boc, prim ministru la acel moment, ceva era putred cu reacția universal isterică a mass‑media. Pe mine m‑a făcut să mă gândesc la o damă simandicoasă, în rochie de secol XIX – cu evantai cu tot – care tocmai a auzit că trebuie să facă sex pentru a rămâne gravidă și leșină, cerând săruri la nas.

Altfel spus, melodramă gratuită.

O examinare mai atentă și detaliată a contextului actual al presei românești ne duce la concluzia că „l’affaire des fesses” este zenitul aproape inevitabil și logic al evoluției acestei industrii în România. Departe de a fi un mare șoc, înfigerea cu elan a mass‑mediei mioritico‑dâmbovițene în dosul unui om nevinovat este un episod previzibil și emblematic pentru o stare de fapt care nu are cum să fie altfel. La această necruțătoare concluzie ne duc atât istoria jurnalismului românesc, cât și evoluția politicii și economiei după decembrie 1989, pe care trebuie să le înțelegem dacă e ca România să aibă parte de o presă care să fie un adevărat câine de pază al democrației, nu un cățelandru cu dinți de lapte.

Declinul presei românești este pentru mine o chestiune personală. În 2009, după aproape 10 ani de meserie, am petrecut nouă luni de partea politică a baricadei, fiind consultant în campania lui Mircea Geoană. Cele văzute atunci, și mai ales de atunci și până acum, m‑au convins că presa românească nu poate avea parte de destinul pe care și‑l dorește fără un exercițiu de sinceritate extremă despre cum a ajuns aici.

Acest text se vrea o timidă contribuție la un astfel de efort.

***

Istoric vorbind, tradiția jurnalismului românesc este, prin excelență, cea a publicisticii. Ne place comentariul. Prețuim opinia și savurăm reportajul menit să îi creeze cititorului o trăire, nu să‑l informeze sec și la obiect. De la editorialele spumegânde ale lui Eminescu, la reportajele lui Panait Istrati, la scriitura de călătorie a lui Calistrat Hogaș, reperele a ce s‑ar putea numi jurnalism românesc în secolul XIX sau început de secol XX sunt ferm ancorate în experiența personală.

Până la un punct, este firesc să fie așa. Pe atunci, jurnalismul era în pruncie sau adolescență și peste tot se scria cam la fel. Separarea știrilor de opinii a fost, mult timp, o noțiune fantezistă. Mai mult, ziarele aveau patroni, patronii aveau agende și dușmani. De imparțialitate nici nu putea fi vorba.

Lucrurile s‑au schimbat radical însă în lumea anglo‑saxonă începând cu anii ’40. De la jurnalismul partizan, peste care comentariul trona rege, s‑a trecut la jurnalismul bazat pe fapte seci, pe ceea ce reporterii americani numesc „shoe leather reporting” – pantofi rupți pe teren alergând după informații. Fără îndoială, epoca de glorie a acestei mutații către fapt și investigație își are momentul definitoriu în scandalul Watergate de la începutul anilor ’70. Duetul reportericesc format din Bob Woodward și Carl Bernstein în redacția cotidianului Washington Post a ajuns să‑l facă pe președintele american Richard Nixon să‑și dea demisia, expunând acțiunile ilegale ale acestuia. Nici vorbă de comentariu, de fraze scrise artistic, ci texte asamblate mecanic, în funcție de faptele descoperite. Scandalului Watergate i‑au urmat și altele, acele momente formând o perioadă de referință a jurnalismului anglo‑saxon, o eră de aur în care asiduitatea reportericească a schimbat lumea, sau măcar câteva colțuri ale ei.

Discrepanța dintre ce se înțelegea în România prin jurnalism și ce înțelegeau americanii am înțeles‑o în 1996, când am aterizat într‑un campus din sudul Statelor Unite, la facultate. Facultatea avea și un ziar, deși acesta nu apărea decât la echinocțiu și la solstițiu, iar eu, aspirant la gloria condeiului, m‑am oferit să scriu la acea foaie studențească. Primul subiect era foarte mănos: un controversat centru sportiv pe care jumătate din studenți nu‑l voiau, fiindcă erau de părere că milioanele de dolari alocate proiectului meritau altă destinație.

Am scris dintr‑o suflare un text pe care‑l și vedeam pe prima pagină. Avea „șopârle”, avea împunsături, avea nerv, avea vână, avea erecție, avea chiar și câte o informație. L‑am predat, mândru, și așteptam nerăbdător să iasă foaia. Nu mică mi‑a fost mirarea când am văzut că opera mea fusese rescrisă, dezbrăcată de abțibilduri și pusă cu botul pe labe: nici urmă de „șopârle” și glumițe, numai fapte. Simple, seci și la obiect. Am înghițit în sec. Textul informa și atât. În afara editării – sau a tăieturilor în carne vie, căci orgoliul meu așa le‑a perceput – nu am primit alte explicații. Dar mi‑a fost de ajuns.

În anii care au urmat, mi‑am remodelat întreaga abordare. Am învățat respectul pentru reporteria de pălmaș și abia când a trebuit să mă scol la trei dimineața să iau interviu unor soldați am realizat cât de stupidă era abordarea anterioară. În umbra monumentului Soldatului Necunoscut de la cimitirul Arlington, am vorbit cu soldați născuți în echivalentul american al Dorohoiului, care dobândiseră cea mai rară insignă a forțelor armate americane după cea de astronaut și, odată cu ea, afirmarea unui crâmpei de vis american. Umplând un carnet de notițe, pe genunchi, am realizat de ce contează să spui o poveste și să o spui bine: pentru că atunci când ai acces la viața unui om trebuie să o tratezi cu același respect cu care ai vrea ca altul să umble cu viața ta.

Din păcate pentru România, perioada de glorie a jurnalismului occidental a coincis cu o perioadă de glorie a propagandei. Fie că era vorba de România interbelică sau de regimul comunist, ce se înțelegea prin presă în România era un infinit fluviu de secreții ale condeiului, care mai de care mai pline de zel.

Prin anii ’80, puțini erau românii care auzeau că la Radio Europa Liberă sau Vocea Americii se vorbea despre „domnul Nicolae Ceaușescu” în jurnale de știri destul de seci – și erau și mai puțini care înțelegeau de ce sunt seci acele jurnale de știri. Majoritatea dintre noi avea parte de Scânteia sau alte publicații despre care, chiar dacă ignorai paginile de propagandă, nu puteai spune că publicau texte scrise de reporteri viteji care adunau anevoios informații.

Gura de oxigen a acestui dezolant peisaj mediatic era comentariul. Acesta putea fi despre tenis, semnat de C.T. Popescu, sau un text despre fotbal, de Traian Ungureanu. Se savurau acolo mici aluzii și „șopârle” strecurate pe sub nasul cenzurii. Dar atât.

Descătușarea de cenzura comunistă nu a însemnat înlocuirea presei de propagandă cu o presă de investigație. Climatul post‑decembrist a fost euforic, haotic și minunat din multe puncte de vedere, dar nu a fost un moment de glorie pentru triumful rațiunii sau al gândirii limpezi. Mai mult, oamenii care făcuseră presă în comunism nu aveau cum să scape de obiceiuri deja formate. Da, scriau fără cenzură. Da, scriau despre libertate și democrație. Dar nimic din aceste lucruri nu înseamnă însă că scriau ca niște jurnaliști instruiți să vâneze fapte. Așa cum nu aveam tradiții democratice, nu aveam cum să avem nici tradiții jurnalistice demne de o democrație.

Cei mai mulți dintre cei noi veniți în breaslă la acea vreme scriau cam cum aveau chef, deși au existat destul de mulți care au încercat, pe cât posibil, să emuleze ce citeau în publicațiile la care aveau acum liber acces. Cu toate astea, nu se putea vorbi despre stil, proceduri, etică sau deontologie.

Din nou, contrastul cu presa occidentală nu putea fi mai dramatic. Când am intrat pe ușile cotidianului britanic Financial Times în 2000, la 23 de ani, primul lucru care mi s‑a spus este că trebuie să merg la instrucție, la cartierul general din Londra. Acolo, niște domni distinși și câteva doamne, de sămânță, ne‑au povestit în vreo săptămână ce e aia jurnalism FT. Lecțiile erau cu atât mai credibile cu cât oamenii care ni le predau, cu modestie și conștiinciozitate, făceau jurnalism cu mult înainte ca eu să mă fi transformat din simplă sclipire în ochii lui tata în început de dramă socială de provincie și motiv de organizat o nuntă.

Pe lângă importante lecții despre jurnalism, acțiuni, obligațiuni și piețe, toți învățăceii au primit atunci o carte neagră, care era manualul de stil al Financial Times. Mesajul cu care ni s‑a distribuit volumul: învățați‑l, trăiți‑l, iubiți‑l.

Ani mai târziu, când la România Liberă s‑a pus problema unui manual de stil, nimeni altul decât C.T. Popescu tuna și fulgera pe un ton care sugera că nu prea pricepe despre ce e vorba. Cui să explici că aceste manuale dau ora exactă în redacțiile care dau ora exactă a jurnalismului mondial? De la Ayatollahul Suprem al Presei Românești C.T. Popescu și până la ultimul ienicer, nimeni nu părea interesat de utilitatea lor.

Manualele de stil sunt publicații de căpătâi în orice redacție occidentală, menite să articuleze standardele profesionale ale redacțiilor și să explice cum se ajunge la ele. Îi spun unui reporter junior sau unui redactor-șef dacă internet se scrie cu I sau cu i, dar îi mai explică și ce e etica și de ce e vitală într‑o redacție. Nu în ultimul rând, aceste ghiduri de stil și deontologie sunt o unealtă menită să le aducă aminte utilizatorilor că merg pe urmele unor alți jurnaliști, care le‑au lăsat în urmă învățături astfel încât ei să facă greșeli noi, nu să le repete pe alea vechi.

***

În România post‑decembristă, lipsa reperelor jurnalistice autohtone s‑a simțit cel mai mult la nivelul investigațiilor. De prea multe ori, așa‑zisele investigații și dezvăluiri erau dosare strategic „scurse” – fie de serviciile secrete, fie de alte surse al căror interes nu era suficient chestionat. Din dorința de a‑și păstra sursele fragede și accesibile, unii jurnaliști de investigație regurgitau destul de repede ce li se furniza, de prea puține ori făcând efortul de a produce o investigație veritabilă, la standardele textelor Watergate. Acest lucru s‑a petrecut chiar dacă la nivelul documentării multe din investigațiile jurnalistice care au apărut în România ultimilor 23 de ani au fost poate exemplare – ca dovadă procesele câștigate de destui jurnaliști.

Problema este că acele procese au certificat veridicitatea unor informații sau necomiterea calomniei – și atât. Prea puține sunt investigațiile care să fi avut efecte de genul demisiei lui Nixon și asta și din cauza păcatului capital comis în jurnalismul de investigație românesc, unul de logică elementară, la nivelul stabilirii dincolo de orice dubii a cauzalității între evenimente. În latină, această eroare e descrisă cu „Post hoc ergo propter hoc.”

Adică A a avut loc după B, deci A a avut loc din cauza lui B. Simpla înșiruire a unor evenimente era (și este) prea des „dovada” cauzalității. Acolo unde un jurnalist american ar fi trebuit să stabilească o legătură de cauzalitate mult mai clară între două evenimente, colegul român le înșiruia și spunea că sunt legate. Silogismele sunau cam așa: Cipru este un paradis fiscal pentru companii dubioase. Sorin Ovidiu Vântu are companii în Cipru. Concluzia: companiile lui Vântu sunt dubioase.

Problema judiciară creată de asemenea silogisme este dezarmant de simplă: chiar dacă existau dovezi că Vântu ar avea afaceri mai puțin salubre, nici cel mai dur judecător nu poate admite ca dovadă a neregulii un raționament „post hoc ergo propter hoc” ca bază legală pentru un proces cu o miză mai mare, care să ducă la un verdict din ăla de care avem nevoie ca să dovedim că justiția e bună și noi merităm primiți în noua Arcadie a spațiului Schengen.

Ca atare, eșecul acestei bresle de a fi făcut vreo victimă răsunătoare nu poate fi atribuit exclusiv justiției ticăloșite. Şi putem fi convinși că odată ce s‑au asigurat că aceste pseudo‑investigații nu au șanse să aibă efecte legale, cei vizați de ele se amuzau destul de copios când mai apărea câte una.

***

Revenind asupra diferențelor între jurnalismul românesc și cel occidental, nu de puține ori am fost întrebat care era rolul avocaților în redacția Financial Times. De tot de atâtea ori, am lăsat guri căscate când povesteam că aveam acces la un avocat de serviciu care era plătit să fie treaz până pe la trei dimineața. Respectivul intra în acțiune atunci când un articol cu potențial de a zburli penele cuiva trebuia publicat. Avocatul nu era acolo să ne împiedice să supărăm lumea, ci să ne ajute să facem asta respectând legea. Astfel, avocatul era de partea noastră, ne făcea cuirasa și mai dură, ba ne mai dădea și idei despre cum am putea ascuți lama articolului în cauză.

Este esențial să adaug că, în aceste cazuri, avocatul era una din vreo opt sau zece persoane care se uitau peste text după ce acesta era predat de reporter. Într‑o primă fază, îl vedea un editor de pagină. Dacă i se părea bun de „prima”, îl sugera editorului de ediție, care era responsabil peste întregul ziar în acea zi. Ulterior, îl vedea un așa numit subeditor, sau copy editor în SUA. Dacă primii editori șlefuiau conținutul și structura (fiindcă un text pentru prima pagină trebuie construit și scris altfel decât unul pentru pagina 17), subeditorul se îngrijea ca acesta să intre în locul stabilit, să respecte stilul ziarului și să îi scrie titlul conform normelor de design. Dacă textul rămânea pe prima pagină, îl vedea redactorul șef sau unul dintre adjuncții lui. Cât despre avocat, acesta îl vedea de câte ori era nevoie pe tot acest parcurs.

Astfel, de la reporter până la produsul final, un text era reformulat și rescris de nenumărate ori. Într‑o redacție vestică, editorul are prerogativa de a interveni asupra unui text nu numai pentru a corecta eventuale erori de exprimare, ci mai ales pentru a aduce la suprafață unghiul cel mai important și faptele cele mai interesante. Editorii buni sunt adevărați parteneri ai reporterilor, ajutându‑i pe aceștia să exprime ceea ce au descoperit pe teren. Editorii sunt mintea limpede, vocea rațiunii care intervine când un reporter prea implicat într‑un subiect își pierde reperele și perspectiva.

Prea mulți sunt jurnaliștii români care, când li se descrie acest proces, scuipă mental în sân, făcându‑și cruce după cruce cu limba‑n cerul gurii, cu gânduri de „doamne apără‑ne și păzește‑ne de editorul cel rău!” Presa românească post‑decembristă a zămislit nenumărate vedete de redacție, primadone convinse că ei și numai ei știu să scrie acel text sacru. Ideea că altcineva i‑ar putea ajuta este un sacrilegiu.

Presa vestică însă are instituții, înainte de a avea personalități. Când intri pe ușa Financial Times, sau New York Times, ți se bagă repejor în cap că lucrezi la un ziar vechi de peste un secol. Credibilitatea acelor instituții mediatice este apărată de toată suflarea respectivelor redacții. Chiar dacă există celebrități, oameni „grei”, aceștia își subsumează propria statură numelui de pe frontispiciu.

Se poate spune că România a avut parte – vreodată, și cu atât mai puțin din 1989 încoace – de instituții de presă a căror credibilitate sau brand să fie mai importante decât cea a personalităților care le populau redacțiile? Cu siguranță că nu.

Pentru România, lipsa unor instituții de presă mai puternice decât personalitățile din interiorul lor nu este însă o anomalie, ci extensia logică a unei economii în care companiile erau făcute după chipul și asemănarea fondatorilor. Chiar dacă acum avem niscaiva branduri autohtone, entitățile corporatiste din spatele lor sunt reflecții ale celor care le‑au fondat și le conduc, personalități puternice, demiurgi ai capitalismului mioritic, cu reputații pe măsură: au clădit o companie, ea merge, deci ce spun ei e literă de lege. (Să nu uităm că nici în sectorul public lucrurile nu stau altfel: un minister merge, sau nu, în funcție de cine îl conduce.)

Nu ar trebui să fie așadar nicio surpriză că, având niște mari personalități în frunte, redacțiile românești au fost populate tot de deținători de adevăruri – mai mici, dar la fel de absolute. Modul în care acestea își abordează zilnic meseria nu poate fi mai diferit de cel al confraților vestici. Unde un jurnalist de la New York Times intră într‑un subiect pornind de la convingerea că nu știe nimic și trebuie să afle totul, confratele român pleacă de la premisa că știe totul și că are și sfaturi de dat.

Nu e necesar un doctorat în psihologie pentru a deduce că acest gen de personalitate poate fi destul de ușor măgulit și manipulat, mai ales dacă validarea convingerilor pe care le nutrește are și o dimensiune pecuniară. Le fel de nesurprinzător este faptul că acești oameni au dezvoltat un stil de muncă ultra‑individualist, la polul opus celui care se practică în presa occidentală. Ţin minte că, după vreun an la Financial Times, a trebuit să co‑semnez un articol pentru prima pagină cu un coleg foarte respectat. Nu numai că omul nu a avut nici o problemă cu asta, dar a sfârșit prin a‑mi spune să semnez singur, că de fapt el nu făcuse nimic substanțial la acel text.

Chemat fiind să fac un training în redacția EVZ prin 2007, am povestit episoadele cu co‑semnarea și ajutorul. După câteva momente de liniște asurzitoare, cineva s‑a uitat la mine cu privirea aceea pe care i‑o arunci unui cățelus pe care‑l vezi lăsat de izbeliște în ploaie. Apoi, omul mi‑a explicat că în presa românească „dacă faci prostia să ceri ajutor, ești luat de prost sau ca fiind slab.”

***

Pentru a înțelege de ce jurnaliștii români lucrează cum lucrează, dar și de ce publicul e cum e (doar pe el se dă vina că cere scandal), trebuie să facem o scurtă incursiune în lumea tenebroasă a învățământului românesc. Pe de-o parte, vreme de zeci de ani, acesta nu a educat copiii să lucreze în echipă, răsplătind succesul individual și eforturile individuale. Pe de altă parte însă, mult mai grav este păcatul educației românești de a nu stimula gândirea critică și analiza în rândul elevilor și studenților. Dimpotrivă, mulți, prea mulți ani, învățământul românesc producea dobitoace în loc de oameni, elevi cărora li se transmitea ani la rând că ceea ce cred ei nu contează. Nimic nu este mai grăitor în acest sens decât abominabilele „comentarii literare”, niște compuneri cu fițe, presărate cu citate din Vianu sau Călinescu. Mesajul lor subliminal către elev este un Zyklon B pentru suflet: nu contează ce crezi tu, loază, ce vrea să zică Eminescu în acest catren, contează ce zice Vianu.

Degeaba vibrează o minte adolescentină la Dorința; un comentariu fără niscaiva cosmogonie, fără citate din „critică”, nu avea nici o șansă să ia notă mare. Mă urmărește până azi imaginea colegului meu de bancă dintr‑a VIII‑a, care citea câte un alineat din comentariul la Miorița, recitându‑l ulterior cu ochii închiși, legănându‑se încet. Imaginea asta a fost primul lucru care mi‑a venit în cap pe 12 septembrie 2001, când am văzut la CNN madrasele din care Al‑Qaeda își recruta tinerele vlăstare.

Cu tot cu reformele haotice ale ultimelor două decenii post‑decembriste, școala românească rămâne dominată de tradiția a ceea ce Ion Creangă numea în Amintiri din copilărie, acum mai bine de 160 de ani, „curat meșteșug de tâmpenie”: o predilecție către dogmatic, către memorizarea cantităților uriașe de informații, către un mod de a preda care nu încurajează analiza, nuanța și gândirea critică.

Dacă învățământul românesc poate fi blamat pentru existența unui public cu puține înclinații și calificări sau insuficient apetit pentru analitic în general, merită menționat aportul învățământului superior în materie de jurnalism pentru o presă care suferă de carențe similare cu cele ale publicului pe care nu îl slujește.

În anii de după 1989, facultatea de jurnalism era foarte la modă, alături de implauzibila și imprecisa specializare în „comunicare”. Problema este că cei care predau jurnalismul sau comunicarea în acele vremuri erau la rândul lor instruiți din mers în domeniu. Până în ziua de azi mai întâlnim sminteli precum Teoria Ştirii și sunt destui profesori la facultățile de jurnalism din România care nu cred că e nimic anormal să le spună studenților că un text trebuie să fie frumos scris și abia apoi adevărat.

***

Presa românească a mai suferit de pe urma unei mutații a jurnalismului occidental în ultimii 15 ani, o mutație către un stil partizan, adoptat cu precădere de trustul lui Rupert Murdoch și copiat apoi de alții. Ca să nu mai vorbim de blogosferă și forța egalizatoare a internetului, care le‑a permis tuturor să ajungă un fel de jurnaliști, fără restricția standardelor editoriale ale unor instituții de presă.

În acest context, o industrie care oricum gonea după succes comercial în România și care a văzut că stilul Fox News are cea mai mare priză în America nu avea cum să ajungă mai aproape de stilul sec al BBC sau CNN.

Din cocktailul produs de dinamica industriei, tarele sistemului de educație și moștenirea istorică, nu avea ce să rezulte altceva decât o presă construită din opinii, partizană, care servește un public fără deprinderea analizei, ba mai mult, cu o anumită predispoziție să i se spună ce să creadă, sau în perpetuă căutare a confirmării publice ale propriilor opinii.

Este de la sine înțeles că o astfel de presă nu avea cum să își facă datoria de câine de pază a democrației românești. Episodul cu fesele lui Emil Boc este doar un exemplu recent al degenerării unei industrii care, cu puține excepții, gonește oarbă după validarea comercială a ratingului și nu își asumă riscul comercial de a oferi calitate.

Jurnalismul bine făcut, bine documentat, poate genera acei cetățeni mai informați, mai critici, care să fie în stare să evalueze mai just opțiunile politice (sau lipsa acestora) și să le sancționeze ca atare. A da vina doar pe public este o lașitate morală din partea unui sector în care etica e cvasi‑absentă, iar opțiunea către calitate e utopică. Datoria unei prese față de societatea în care funcționează se manifestă în primul rând prin obligația morală a competenței. Lepădându‑se de această obligație – fie din ignoranță, fie cu bună știință –, presa românească subminează societatea cel puțin pe trei planuri vitale:

Politica. La ora actuală, România nu are politică de stânga sau de dreapta, așa că nu se poate vorbi despre un dialog între cele două fațete ale spectrului politic. Culmea, nu există nici dialog între opoziție și putere, deși acestea împart cam aceleași poziții ideologice. De vină pentru asta e și presa. Cândva, pe la începutul anilor ’90, ca reacție la elucubrațiile iliesciene despre democrația originală – cu subtextul că ar trebui să fie mai puțin democratică decât a altora –, o mare parte a presei și‑a asumat o afiliere ideologică „de dreapta”, fără a pricepe că pentru a fi de dreapta nu ajunge să fii împotriva președintelui ex‑comunist care, cică, era de stânga.

Aplecarea presei către dreapta a avut mult de‑a face și cu genul de oameni care au devenit jurnaliști: ambițioși, cu nerv și tupeu, câștigători ai climatului de tranziție. Ei tindeau să fie furioși pe bunicii care‑l votaseră pe Iliescu în ’90 și‑n ’92 dar și în 2000 și nu credeau că vor avea vreodată nevoie de „cârja” statului social. (Realitatea politicilor economice din anii de după decembrie 1989 este că multe dintre privatizările cele mai mari și dintre politicile de liberalizare economică cele mai agresive au fost făcute de guverne care, nominal cel puțin, erau de stânga, în timp ce guvernele de dreapta au adoptat o mulțime de așa‑numite măsuri „populiste”.)

Rezultatul net este cacofonia ideologică în care se zvârcolește politica românească, iar perdanții acestei stări de fapt sunt toți românii, care tocmai au mers la vot și peste câteva luni o vor face din nou.

Economia. Jurnalismul economic‑financiar e nodul gordian al presei, specia cel mai greu de îmblânzit. Asta pentru că impune o disciplină a cifrelor dificilă pentru mulți, pentru că se adresează unui public exigent și pentru că mizele subiectelor tratate sunt foarte mari.

Poate cea mai gravă eroare comisă de felia economică a presei românești ține de criza financiară care a început în 2008. Vrăjiți de economia care duduia, prea mulți jurnaliști români au optat să nu observe că tendința de creștere economică de atunci era nesustenabilă, iar economia era cât se poate de vulnerabilă la zvârcolirile economiei mondiale.

Astfel, când Traian Băsescu declara în toamna lui 2008 că România va fi ocolită de criză, nimeni nu l‑a tras la răspundere – puținele voci de specialitate care au făcut‑o n-au fost auzite. Ulterior, același președinte a comis o piruetă retorică pe tema acordului dintre România și FMI, care a început prin a fi o simplă centură de siguranță, devenind destul de repede o necesitate fără de care România nu ar fi putut supraviețui. Inconsecvențele intelectuale de acest gen în domeniul economic sugerează că cineva, undeva, cândva, a greșit sau a mințit. Iar presa, cu memoria pe termen lung absentă, permite aceste piruete.

La nivel deontologic, unul dintre secretele cele mai murdare ale presei economice din România este obiceiul unor jurnaliști de a utiliza informațiile la care au acces pentru propriul câștig, investind bani la bursă sau în alte modalități. Prin 2002, redactorul‑șef de atunci de la Ziarul Financiar mi‑a spus senin că „juca la bursă” cu acțiunile Dacia, fiindcă s‑ar fi simțit tâmpit să nu o facă, știind ce știa despre companie. Întrebându‑mă dacă fac la fel la Financial Times, m‑a luat de prost când i‑am zis că nu numai că nu am voie, dar că nici nu aș îndrăzni.

Politică externă. Coordonatele politicii externe românești din 1989 încoace au fost integrarea în NATO și Uniunea Europeană, ardoarea de a adera distorsionând dezbaterea publică pe aceste teme. Fiindcă politicienii noștri erau ticăloși, orice ni se cerea de la Bruxelles era automat ceva bun. Chiar și acum, există români care spun că sunt cetățeni europeni cu un fior cvasi‑mistic – pe atât de inexplicabil pe cât este de stupid.

Din nefericire pentru sănătatea unei democrații, un consens covârșitor pe un anume subiect duce la abuzuri – așa cum riscăm să vedem după scoruri electorale ca cele din iunie. Lipsită de un curent de opinie eurosceptic, România a intrat în UE cu capul înainte, fără a avea parte de o dezbatere cum se cuvine despre meritele acestui demers, despre ce vrem să realizăm odată ce suntem membri. La fel au stat lucrurile cu NATO.

Departe de mine intenția de a sugera că nu a fost bine ca România să intre în NATO sau UE. Dar lipsa unei dezbateri serioase pe tema asta nu a fost un lucru bun. Or, această dezbatere a lipsit și din cauza înclinației presei de a privi orice forță exterioară occidentală aplicată României ca fiind inerent pozitivă, în timp ce orice voce sceptică pe aceste teme era pasibilă de acuzații de lezmajestate.

***

Merită România o presă mai bună, mai competentă? Da, în aceeași măsură în care merită o altă politică și un alt fel de destin decât cel de până acum. Ca să aibă o presă mai bună, România va trebui însă să aibă un public mai exigent, care la rândul său va deveni un electorat mai exigent. Bineînțeles că asta e o iterare a eternei dileme a oului și a găinii, un cerc vicios. Acesta trebuie însă spart. Atâta timp cât abdică de la obligația morală a competenței, presa românească pierde oportunitatea, dar și dreptul, de a fi acel custode al unor valori la care pretindem că aspirăm cu toții: integritate și transparență. Pentru a merita privilegiul de a fi busola unei societăți democratice, presa trebuie să ajungă să fie definită de performanță și excelență, precum și de curajul, integritatea și profesionalismul jurnaliștilor – adică coordonate diametral opuse celor de acum.

Pentru ca o schimbare să aibă loc, este nevoie și de un efort de auto‑curățare din interiorul breslei, în condițiile în care o mare parte dintre profesioniștii acesteia s‑au retras, cu lehamite, și prea mulți dintre tineri au apucat să fie stricați de metehnele care ne‑au adus aici. Cu siguranță că mâna de români, între care mă număr și eu, care a făcut meseria asta pe alte coordonate și la alt nivel are o datorie de a împărtăși măcar din experiența sa, dacă e ca presa să aibă parte de un viitor cât de cât suportabil. Poate că trebuie să predăm niște cursuri, poate că trebuie să revenim în niște redacții, în anumite forme. Deocamdată însă, cei mai mulți dintre noi sunt încă prea năpădiți de o secătuitoare scârbă pentru a reveni în ringul pe care‑l iubeam odată.

---

Actualizare: Doi ani mai târziu (DoR #18)

Jurnalistul Andrei Postelnicu, care a lucrat pentru Financial Times, Bloomberg News și TVR, a scris în DoR #9 un eseu despre declinul presei românești. Era îndrăgostit de avioane și avea licență de pilot. În februarie 2014, un avion pilotat de el s‑a prăbușit în Oceanul Atlantic, lângă coastele Floridei. Autoritățile americane au întrerupt căutările după câteva zile în care au recuperat câteva bucăți din avion și  câteva obiecte personale, printre care ghiozdanul lui Andrei.