Sonia ridică mâna (fragment)

Fragment din romanul Sonia ridică mâna, publicat în octombrie 2019 la Editura Polirom. Personajul Sonia este o tânără care acceptă să scrie un scenariu de film a cărui acțiune are loc în anii ’70 și în care securiștii răi se pun în calea dragostei dintre fiica Elenei Ceaușescu și orice bărbat îi iese în cale. Începe să se documenteze prin arhive, să caute securiști, adăugând și mai multe incertitudini la cele cu care deja se ciocnea în viața de zi cu zi: legate de bani, de relația de cuplu, de istoria familiei. Din toate căutările revine cu „piese de puzzle care nu se potrivesc, dar pe care totuși le adună”, scrie Lavinia Braniște despre personajul romanului ei. „Cioburi. Asta e totul. O grămăjoară de cioburi.” DoR îți recomandă Sonia ridică mâna ca lectură de vacanță.

Prima dată a fost la psiholog imediat după licență și tipul aproape că n-a primit-o fiindcă nu înțelegea ce i se pare că e atât de grav încât vrea să vină la el. Au vorbit mai întâi la telefon, el i-a pus multe întrebări, în timp ce în fundal se auzeau zbierăte înfiorătoare, iar ea s-a întrebat dacă el e la lucru, în vreun spital de psihiatrie, sau e acasă și aceia sunt copiii lui. Ea era foarte obosită atunci din cauza examenelor și i se părea că n-o să mai aibă niciodată energie pentru nimic și nu mai avea energie nici să decidă ce face mai departe. Bărbatul a acceptat până la urmă să lucreze împreună, cum zicea el, dar Sonia l-a concediat după trei ședințe fiindcă s-a îndrăgostit imediat de el, era un pic prea deștept pentru câte icoane avea în birou. La intervale de câțiva ani a mai încercat o dată și încă o dată cu femei despre care a simțit imediat că le dă banii degeaba și s-a despărțit de amândouă prin sms. Apoi nici nu s-a mai gândit la asta, la igienizarea psihică. A urmat o perioadă în care a reușit să se păcălească singură că e o persoană OK, mediocră, dar totuși OK, și destul de lucidă încât să treacă prin viață cu calificativul „suficient“. După aia a apărut Paul și a plutit un pic, apoi s-a obișnuit cu el și a avut momente când chiar s-a simțit în siguranță, apoi s-a mutat cu el și totul a devenit din nou instabil. Mult prea fragil.

Apoi a murit Sandu. Tatăl ei.

Andra i-a dat un număr de telefon și a început după aia s-o bată la cap. Ai sunat-o pe femeia aia? Ai vorbit cu femeia aia? Mai ai numărul ăla?

Andra rămăsese blocată într-o despărțire, un an de zile s-a întrebat de ce. După un an l-a văzut întâmplător pe stradă pe fostul iubit, l-a văzut prea târziu și n-a mai putut evita întâlnirea, s-au salutat și au schimbat două fraze și ea a fost atât de distrusă în momentele alea încât i-a venit ciclul.

Corpul nu minte. S-a dus la psiholog.

― Prima ședință e gratis, dacă n-ai chimie cu ea, nu te mai duci, i-a spus Andra.

Acum Sonia stă pe marginea patului, îmbrăcată de oraș. Are un sutien nou, care o strânge la spate. Maieul e un pic prea decoltat. Are două alunițe noi pe brațul drept, vara o sperie întotdeauna, e o pedeapsă. Își pipăie alunițele, nu sunt umflate.

Pe marginea patului, înainte de plecare – mai are totuși un sfert de oră, n-are rost să ajungă prea devreme – își repetă prezentarea. Viața ei. Cine e ea și de ce are nevoie de ajutor. Așa a procedat cu ceilalți trei, a început cu viața. Problema e că nu e suficient de bună pentru nimic.

Pentru a duce la bun sfârșit lucruri la care s-a angajat.

Problema e că nu e suficient de bună pentru el. Dar și el s-a făcut nesimțit.

Uneori confundă nesimțit cu trist.

Nu, problema e că l-a pierdut pe taică-său înainte de a se lămuri dacă-i place de el.

Ioana îi deschide ușa mestecând ceva. O trimite pe un fotoliu și o întreabă dacă vrea napolitane. Dar cafea? Sonia nu vrea nimic, așa că așteaptă un pic până când Ioana vine de la bucătărie cu cana de cappuccino.

Are timp să observe încăperea, o singură icoană pe un raft, în bibliotecă.

Nu și-a găurit pereții pentru ea.

― Așa…, începe Ioana zâmbind.

Ține ambele palme pe cană, de parcă i-ar fi frig și vrea să se încălzească. Fotoliul ei e un pic mai sus.

― Ia zi.

Sonia se gândește mult, nu știe cât, dar are impresia că foarte mult. Dintr-odată i se pare stupid să-i facă prezentarea de acasă.

― Nu știu de unde să încep.

― De oriunde. Povestește-mi ceva. Ceva ce e prezent în viața ta acum. Zi-mi ce-ai făcut azi.

― Am citit din cartea lui Mitică Dragomir.

― Îmi sună cunoscut, dar nu știu cine e…

― Ăla cu fotbalul? Mitică de la Ligă?

Ioana dă din cap că nu și zâmbește.

― Cred c-o să fiu un caz prea ușor, zice Sonia.

― Și asta e rău?

― Un caz ușor pe care nu pot să-l gestionez singură.

Nu știu…

― Zi-mi de Mitică. De ce citești?

― Mi-am imaginat c-o să râd. Voiam niște povești cu securiști și m-am gândit că am găsit o carte stupidă și o să fie așa… suculentă. Ofertantă.

― Și în schimb?

― În schimb e senzația asta că mă sufoc. Că e o lume cleioasă.

Mai târziu, în lecturile ei încâlcite, Sonia va afla că patronul editurii care l-a publicat pe Mitică în Anul Domnului 2016 e un fost colonel care a lucrat la Direcția I a Securității, unde s-a „ocupat“ de scriitori.

― Ești furioasă pe Mitică? Sonia începe să râdă.

― E bine că râzi, e foarte bine, zice Ioana serioasă.

― E aiurea să vorbim despre Mitică dacă nici nu știi cine e și nici n-ai citit cartea.

― Dar e un punct de plecare.

― N-ar avea rost să fiu furioasă pe Mitică, mai sunt câteva milioane ca el. Dar mi se face rușine.

― N-ai putea pur și simplu să nu mai citești?

Sonia nu răspunde.

E clar că volumul de memorii al lui Mitică n-a fost o alegere inspirată. Poate nici metoda ei de lucru nu e cea mai fructuoasă. În loc să înceapă cu cele mai serioase cărți, începe cu cele mai neserioase. Fiindcă e atât de greu să-ți dai seama ce e serios. Demn de încredere. Nepărtinitor. Cine e curat și cine are dreptul să emită judecăți? Sunt atâția români și atâția străini care au scris de toate, fiecare interpretând lucrurile prin experiența lui, în propria țară. Cine e mai aproape de adevăr, cel care a fost imersat în experiența comunistă sau cel care a putut-o privi din afară? În fața rafturilor cu volume de istorie din librărie sau din bibliotecă sau pe site-urile pe care-și comandă cărți, Sonia va renunța la aceste întrebări chinuitoare. Dacă citești suficient de mult, la un moment dat o să știi oricum, o să se lege, o să se suprapună, o să se confirme unii pe alții sau dimpotrivă. Problema e că ar trebui să citești toată viața, iar ea are puțin timp la dispoziție. Îi trebuie lecturi eficiente, care să genereze povești.

Problema cu toți măscăricii ăștia, care la televizor par foarte amuzanți, care scriu cărți pentru a ieși mai repede din pușcărie sau pentru că li se pare că prostia lor e mai interesantă decât a altora, e că de aproape sunt niște ființe înfiorătoare.

― Hai să ne întoarcem un pic la rușine, zice Ioana.

Ședința durează o oră și jumătate și pe lângă întrebările tip, previzibile, Soniei îi place că Ioana pare cu adevărat curioasă când o ascultă și din când în când se amuză. Vrea să continue, așa că stabilește următoarea întâlnire și începe să-și facă socoteli la bani.

Acasă, seara târziu, stă nemișcată în pat și citește din cartea lui Mitică Dragomir. Stă nemișcată fiindcă patul scârțâie îngrozitor și Paul doarme. Ajunge cu firul poveștii la momentul decembrie ’89, despre care Mitică spune că a fost cel mai mare deranj din istoria recentă. Mitică povestește cum în zilele revoluției s-a debarasat de două milioane de dolari din biroul clubului, căruia el îi spunea unitate, fiindcă toți pe-acolo aveau grade militare.

În momentul acesta simte că nu mai poate continua să citească. Se dă jos din pat, își pune o rochie subțire și iese din apartament cu cartea în mână, coboară scările în spirală, simte că are de coborât în fundul pământului de câte ori coboară scările alea, apoi iese pe stradă, o ia spre gura de metrou de la Romană, se duce la semaforul care face legătura cu Piața Amzei și acolo se uită dezorientată după pubelele ecologice. Era sigură că erau acolo și acum nu mai sunt. Vrea să arunce cartea. Vrea să meargă pe jos. Trece în Amzei, parcă și acolo a văzut un set de pubele la colțul cu covrigăria, dar din nou mister, nu e nicio pubelă. Dacă e închis la merdenele, probabil că e foarte târziu. O ia la dreapta pe Victoriei cu cartea în mână și într-o secundă apar două motociclete care fac o cursă, iar în secunda a doua motocicletele dispar. Zgomotul îi străpunge pieptul și-i paralizează mintea și frica de accidente stupide îi apare în suflet abia la semaforul de la Dacia.

E foarte cald și e pustiu, stă și așteaptă să se facă verde, trece pe sub schele, pe lângă biserică și apoi, în fața parcului „Nicolae Iorga”, vede în sfârșit o pubelă pentru hârtie.

Ridică mâna să arunce cartea și ezită o secundă. N-a terminat-o de citit. O abandonează. Dar nu mai poate.

― Ce-ai vrea să-i faci lui Mitică? a întrebat-o Ioana azi. I-a propus acest exercițiu.

― Dacă ai putea să-i faci orice.

― Nu i-aș face nimic, a zis Sonia. Nu sunt eu Zorro. Dă drumul cărții în pubelă și ea cade adânc, până pe fund, se aude un ecou înfundat în plastic. E singurul obiect din container.