Bucureşteanul: Streetdance şi extratereştri

În Clubul de Educație Alternativă din Şcoala Generală Nr. 136 din Ferentari duduie DMX cu Busta Rhymes, Come Thru. E cinci după-masa, restul claselor sunt deja goale, iar aici a început ora de comunicare. Bianca Dragomir, care vine săptămânal să le antreneze copiilor abilitățile de comunicatori, mai are însă de așteptat.

Înainte de teme și exerciții, cei 20 de pici pe la 11-12 ani, o mulțime multicoloră și gălăgioasă, dansează. Urmează conștiincioși indicațiile celor doi antrenori de la Trouble Crew, se aranjează în semicerc și ies pe rând în mijloc să facă câteva mișcări, apoi se ordonează în vreo cinci rânduri, la distanță de două brațe, și încep să exerseze elementele unui val de street dance. Cu brațele întinse, îndoaie pe rând din încheieturi, coate, umeri. Un’-doi-trei-patru-cinci-șase.

Muzica îi ajută să țină ritmul, deși corpurile nu-i ascultă încă pe deplin. Se concentrează și nu renunță; din când în când se-aude câte-un „Mi-a ieșit!”. După vreo 20 de minute, muzica se oprește, partea de dans se încheie și izbucnește haosul.

Clubul nu e într-o clasă obișnuită: sunt doar câteva bănci și scaune aliniate la perete, parchetul rămânând liber pentru zbânțuială. Nici cursurile de la Club nu sunt din curricula școlară: copiii fac meditații și teme, se uită la filme, desenează, joacă fotbal și dansează. Toate sunt parte dintr-un proiect început în 2010 de organizația Policy Center for Roma and Minorities, menit să ajute copiii din ghetoul din Ferentari (conform unui studiu, unul dintre cele mai temute cartiere din București) să învețe mai bine, să rămână la școală și, în cele din urmă, să rupă cursul firesc al vieții de aici.

În doi ani, proiectul s-a extins și în școlile 2 și 148, implicând acum circa 150 de elevi. De vara trecută, fac și o oră de comunicare – Debate in the Neighbourhood –, cu cinci traineri de la Asociația Română de Dezbateri Oratorie și Retorică (ARDOR). Scopul e să-nvețe să-și exprime cursiv și convingător ideile, să capete mai multă încredere de sine și să-și antreneze creativitatea. Combinarea comunicării cu dansul a fost strategică: să-i atragă pe copii cu ceva ce sigur le place spre lucruri mai serioase.

Tema pentru azi, restantă de săptămâna trecută, era să scrie și apoi să le prezinte colegilor povestea lui Yolo, un extraterestru cu trei ochi care schimbă lumea cu puterea cuvintelor. Copiii se-adună buluc în jurul Biancăi și o cuprind într-un roi de scuze și explicații. „Am uitat”, „dați-mi o foaie și o scriu acum”, „n-am făcut-o dar o țin minte”.

Bianca, o tipă minionă de 24 de ani, coordonator de proiecte și trainer de dezbateri la ARDOR, abia se mai zărește din mulțime. Nu-i e întotdeauna ușor să facă față energiei copiilor și nici nu are autoritatea uneori milităroasă a antrenorilor de dans. În schimb, misiunea ei e ceva mai complicată decât a lor: nu lucrează cu muzică și mișcare, ci cu cuvinte și concepte abstracte.

Debate in the Neighbourhood e un concept internațional destinat tinerilor din medii dezavantajate, trainerii trebuind să caute și să adapteze exerciții pentru picii de aici. Se joacă, scriu compuneri și versuri, susțin prezentări (o temă au fost uniformele în școli, unii argumentând că dacă ai uniformă te simți parte dintr-o echipă, ca la fotbal). Încearcă să împrumute și unele dintre ritualurile și normele de disciplină din dans – când au avut de prezentat o destinație de vacanță, s-au duelat tot câte doi, ca într-un battle.

Pentru poveștile cu extraterestrul Yolo, se așază toți pe parchet și prima povestește Alexandra, o fetiță firavă de 10 ani, care de doi ani vine la Club. Yolo al ei a venit pe planeta noastră să viziteze țările și capitalele și, cel mai important, să ajute oamenii săraci și copiii orfani. Copiii au spus că nu vor case și alte lucruri, ci vor părinți, frați și alte ființe care pot să aibă grijă de ei. Alexandra vrea să devină medic – chirurg, stomatolog, ginecolog, nu contează –, pentru că și ei îi place să ajute oamenii.

Nicoleta, care e într-a VI-a, povestește despre Yolo Yolando, care a căzut în brațele unui cuplu care își dorea foarte mult un copil și avea un ochi verde, cu care făcea lumea mai înțeleaptă, un ochi albastru, cu care făcea oamenii mai atenți unii la alții, și un ochi care avea puterea iubirii.

Toto, un zbanghiu de-o șchioapă, povestește despre Toio, a cărui mamă a murit când avea cinci ani, el a rămas cu tata în Bulgaria și apoi a venit în România să-i învețe pe oameni să danseze. Toto n-a scăpat însă așa ușor, publicul cerându-i să explice cum schimbă lumea prin dans.
– Tu ce ai învățat de la dans?, îl întreabă Andrei, unul dintre traineri.
– Am învățat să fiu mai respectuos cu colegii mei.

Dansul e marea lor pasiune. Florin, care are 10 ani și vine de un an la Club – uneori nu ajunge pentru că are probleme acasă (tata e în Spania, mama e la închisoare și el locuiește cu bunica și doi veri) – vrea să se facă dansator profesionist. Nicoleta și Alex, care sunt într-a VI-a, au fost anul trecut să danseze în la preselecții la Românii au talent dar încă nu știu dacă au luat. Alex a avut numărul 5927, pe care-l păstrează lipit pe șifonier, și crede că are șanse pentru că i-au luat și interviu.

Înainte să treacă la joacă, Bianca îi îndeamnă să tragă niște concluzii, repetând criteriile de evaluare: povestea să fie originală, vorbitorul să se uite la audiență și să gesticuleze, să vorbească fluent. Toți sunt de acord că povestea Nicoletei a fost cea mai creativă, pe de altă parte Alexandra s-a uitat la ei, iar Toto a spus ceva concret. De la fiecare au ceva de învățat. 

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.