Street food românesc/ Semințele din ochii Laurei

Cercetătoarea Crina Marina Morteanu a documentat câțiva ani viața romilor de la orașe. Romă crescută la oraș la rândul ei, s-a lovit deseori de rezistența comunităților tradiționale când încerca să lucreze sau să facă cercetări în mijlocul lor – în special pe tema căsătoriilor timpurii – pe motiv că nu este suficient de romă pentru a înțelege cutumele comunităților. Demersul ei este o încercare de a reconstitui viața romilor urbani printr-o serie de fotografii de familie recuperate și interviuri cu romi vizibili și invizibili din orașe. Printre ei, Laura, vânzătoare ambulantă de semințe. În urma interviurilor cu ea a ieșit acest text care îmbină experiențele personale ale Crinei cu poveștile Laurei, evidențiate, mai jos, în italic.

Expoziția ei de fotografie urban_roma poate fi văzută la Cafe Verona între 10 și 17 aprilie, în Săptămâna Romilor Invizibili, și pe blogul proiectului, unde poate fi citită și o versiune mai lungă a textului de mai jos. (Georgiana Ilie)
***
 Semințele din ochii Laurei

Dintotdeauna am avut o curiozitate legată de vânzarea și consumul de semințe. Poate și pentru că mereu l-am asociat cu femeile din familia mea, pentru că eu am vândut după Revoluție în fața unui bloc din Berceni sau pentru că ele sunt asociate cu romii și rușinea.

[Laura] este singura persoană pe care o știu că a vândut înainte de Revoluție și care vinde și astăzi semințe. Are același breton într-o parte ca acum 20 de ani. Același păr lung și negru prins în coadă, la spate și aceiași ochi negri, înconjurați de niște cearcăne puternic închise la culoare.

A renunțat la școală după patru clase, când a început negustoria. A început vânzarea semințelor la 11 ani, în 1963, undeva pe linia autobuzului 139, lângă restaurant Puful pe atunci. Taraba ei era într-o zonă cu vad, căci era și o găzărie care vindea gaz cu 1 leu kilogramul, o tutungerie și o cofetărie.

Am trecut a V-a și nu mai m-am dus, că mi se cerea îmbrăcăminte și nu am mai fost cu doamna mea, doamna Herlea. (…) Dădusem și de bani, vedeam ce se petrece în casă la noi și cu ce vine bătrâna [bunica, mama mare Leana] seară de seară. Ea pleca la ora 12.00 și venea seara la 5.00. Între timp, eu stăteam și îi pregăteam marfa. Eu îi cumpărăm și eu i le și pregăteam. Înainte nu era ca acum, să le iei de-a gata. Stăteam și mă afumam: du-te cumpără-le, du-te prăjește-le, dă-i-le prin sită, aranjează-le. Am crescut cu ele sub ochii mei. Ce făceam eu era mai mult o obișnuință, dacă eram în domeniu și dacă am văzut în casă.

Taraba mea era coșul de gunoi – coșurile astea unde pune lumea, astea de fier. Luam coșul de gunoi, îl întorceam, puneam carton și îl puneam acolo… Trăistuța de semințe, din plastic: una din floare, una de dovleac și susănelul. Susan care vindea romii. Este și acum, dar este ambalat. Susanul îl făceam noi din miez de semințe, cu zahăr. Cu acadelele și cu guma Binbin s-a început mai târziu.

Mama mare Leana a vândut semințe până a căzut jos, până nu s-a mai sculat. Avea 79 de ani când a murit. Până la 75-76 de ani a vândut la fabrica de la Jilava. Apoi, însă, nu a mai putut face drumul până la Jilava și a mers la Teiuș, o zonă din cartierul Rahova.  

Piața Obor era cea mai renumită pentru cumpărarea semințelor și toată lumea aici mergea. Dimineața, ca să poată să ia, pleca la 5.00-6.00. Trebuia să fii la ora aia, dacă voiai să iei semințe de calitate, mai ales că pe vremea aia, la fiecare colț, dacă căutai, găseai semințe la vânzare.

Vindea foarte multă lume. Foarte multă lume. Le cunoșteam pe majoritatea. Trei sferturi erau sigur numai rome. Cred că erau și românce, dar mai puține. Ori că erau ele mai albe și nu se dădeau… dar se vedea care era. La Obor veneau și ăștia cu semințe de dovleac. Nu știu de unde veneau cu ele, dar erau foarte bune. Întotdeauna au fost mai bune și mai scumpe.

După ce a recomandat-o cineva, Laura mergea uneori la capăt în Militari, în casa străinilor pentru a lua gumă. Aveau gume toate sortimentele. Se numeau Brooklyn, 21 la pachet. Portocale, mentă, fel și fel de gume; cireși, căpșuni. Baxuri întregi aduceau. Parfumuri, cosmetice… Era un pic riscul mare. Eu eram mai tinerică, nu simțeam frică și nu am avut niciodată probleme. Nu căutam să ies cu bagaje de la ei și toate le puneam pe mine că să nu mă vadă poliția, că blocul lor era tot timpul urmărit. 

Acadelele, susanul, și le făcea singură, cu copiii.

La curte, copiii ajutau și la bombonele, la acadele. În loc de rețetă, Laura dă detalii despre procesul de fabricare a bomboanelor la care copiii deveniseră experți, căci uneori făceau împreună acadele și după ora 21.00:

Aveam o masă mare în curte, acolo călcam eu vara, de un metru pe metru… Aveam o marmură adusă de cineva pe care făceam acadelele. Când le răsturnam, încins… atunci când arde el, poți să le faci; dacă s-a întărit, îl arunci la gunoi. (…) Eu tăiam și ei băga în celofan și bețe.

Mai târziu au făcut și susanul, odata cu angajarea la Fabrica de Ulei Muntenia, în 1970, de unde lua semințele decojite. Susanul îl făceam și îl puneam bucăți în ciolofan, într-o cutie specială din carton, cu capac. Apreciază că nu mergea strălucit, însă consideră că era bine să aibă cât mai multe produse. Susanul nu era scump pentru clienți, un preț asemănător cu cel de astăzi. Unele le făceau de două degete, altele de trei degete. Eu le făceam mai groase, că așa îmi plăceau. Le tăiam cu un cuțit special, ca și la acadele. Nu îmi băteam joc, că îmi plăcea să fac.

Laura avea un drum zilnic explicit. Pleca dimineața la serviciu la țesătorie, la fabrica Aurora, și de acolo în complexul Bujoreni din cartierul Drumul Taberei. Acolo a vândut semințe 14 ani.

Fata mea, că avea 13-14 ani, venea, pregătea ea acum semințele, se întorsese roata. Ea făcea semințele, ea făcea tot. Venea la poartă la Aurora și mi le lăsa. De acolo, eu îl luam pe 173 sau tramvaiul și mergeam la Bujoreni.

Complexul Bujoreni era o zonă de magazine, cu restaurant și piață, cunoscută mai degrabă locuitorilor din cartierul Drumul Taberei și Militari; astăzi, între Mall AFI și Mall Plaza, cum intri de pe Bld. Timișoara, pe strada Sibiu.

Laura consideră că avea relații foarte bune, în tot Complexul. Și le-a creat în timp. La femeia de la biletele de transport își lăsa marfa: semințele, banii, tot ce avea. Stătea în picioare sau lângă toneta de bilete și își pusese și acolo taraba formată tot din coșul de gunoi. Mai avea o măturică cu care făcea curățenie.

Nu știa nimeni numele ei adevărat, nu știau că o cheamă Laura sau că are doi copii. O știau de Carmen. De ce era să spun numele meu?!, îmi spune.  

Când povestește despre relațiile ei, parcă o aud și eu pe mama despre cum și astăzi vorbește la fel de relații și cum doar generația lor se poate exprima și chiar înțelege termenii, precum cel „relație”, cu anume înțelegeri.

Îmi făcusem relații la celofan, îmi făcusem relații la bețișoare, la fabrica de ciocolată – la bomboane, pentru colorant de bomboane, să fie original. Era școală, era restaurantul, era tot Complexul. Dădeam câte un cartuș de Kent la măcelărie, la magazine, că ele nu luau cu pachetul.

Câteva străzi mai încolo de Complexul Bujoreni, era școala generală la care mergea să vândă semințe. Vindea la școală zi de zi, timp de 14 ani. Doar mergea cinci minute și ajungea.

Recunoaște că îi era foarte greu, căci, într-o perioadă, primul ei soț era internat la spitalul Victor Babeș. Stătea cu el în spital, însă avea și toată marfa după ea, pregătită să meargă direct la școala 193; de la școală direct la spital. Însă de acolo și-a făcut bani de nuntă, de acolo a avut bani să cunune și să boteze.

Laura a mers la multe școli înainte să rămână la aceasta. Ca să te obișnuiești într-un loc și să mergi de luni până vineri în același loc, atâția ani și ani, parcă mergi la tine acasă. Era o școală foarte bună în privința vânzării, zice Laura. Se vindea într-o zi și cu baxul gumă Binbin, dacă aveai. Când vindea în curtea școlii era un pic mai retrasă. Stătea lângă un perete, să nu stea chiar în vizor, căci oricum se auzise că vindea acolo și o cunoștea lumea.

Amintirile legate de vânzarea din curtea școlii 193 nu sunt însă plăcute. A avut probleme cu o altă femeie și rudele ei care voiau să o gonească de la vânzarea la școala asta.

Copiii începuse să dea în mine cu pietre, cu cărămizi, cu ouă. Îmi ziceau: „Să pleci de aici, țiganco!”. Alea le spuneau că fac acadelele pe jos…  Începuse cu vorbe urâte, cu „Băga-v-aș…”, „Făcea-v-aș…”, „Veniți tocmai de unde, din dracu’ din lacu”, „Te-ai pricopsit! Ți-ai făcut aia aia!…”. Am tras-o mult acolo. O experiență foarte urâtă. Mă deranja cel mai mult că nu puteam să am liniște.

Am renunțat la școală până la urmă și am rămas doar cu Complexul. De la Aurora, nu mă mai duceam la școală.  

Cu poliția, aveam unii care „luau dreptul”, alții care nu luau. O cunoșteau polițiștii pe Laura, băieții cum îi numește ea, pentru că, ca să spun drept, le dădea drept. Se întâmpla ca atunci când o luau cu duba, să o lase la a doua stație: Du-te acasă!

Eu că știam că nu aveam bani, mă întorceam înapoi. Dacă eram mai odihnită…

Laura spune că în general nu îi luau marfa, că i s-a întâmplat doar de câteva ori.

Eu veneam direct de la servici. La servici nu poți să mergi cu niște zdrențe, mai ales că știi că te dezbraci cu atâtea femei. Și mergeam mai curată. Șorțuri nu am purtat de când sunt. Șorț în față…

Șorț în față este un obiect vestimentar des întâlnit în rândul femeilor care practicau comerțul. Personal, mereu am considerat șorțul ca fiind un obiect vestimentar urban și specific femeilor rome care vindeau semințe și flori. Laura îmi lasă impresia că sorțul în față era o formă de stigmatizare și că cele care îl purtau nu erau bine percepute.

Cu Laura am mai vorbit și în 2014 despre situațiile când se întâlnea cu polițiști, când îmi arăta cum îi băgase mâna să i-o strângă ușa. Îi băgase mâna între ușă și tocul ușii că să îi forțeze decizia de a nu mai vinde semințe. Am ales să o intervievez și pentru că încă am în minte reacția ei de groază când îmi povestea despre umilința și frica în urma incidentelor cu poliția.

Ușor abătută, Laura îmi povestește despre prietena foarte săracă și bolnavă care vindea la restaurantul Drumețul, de mulți ani, căci fieșcare avea locul ei – cum începeau de mici.

Când se făcea o rază mai puternică, știai… Se lua Drumul Taberei, Bujoreni… Umplea jepul, așa îi spuneam noi, „jepul”. Ne lua și ne băga în mașină: „Hai și tu! Hai și tu!”. Când am ajuns la circa 21, nu mi-a fost milă decât de ea. (…) Ei i-au pus furtunul pe ea, de am zis că moare romnia. La o presiune… A lungit-o jos! Au dat și drumul la câini. Să pună câinii pe noi!?… Dulăii aia!?! Care, mă ierți, dar te pișai toată, numai când îi vedeai, nu mai zic să îi pună pe tine. A pus furtul pe ea, de am zis că moare!

–     Mai vii? Mai vii?  

–     Nu mai vin!

–     Mai vii?

–     Nu mai vin!

Și colo când ieșeam afară: „Mânca-ți-aș p..a ta, păi mâine vin! Păi ce să fac! Decât să fur, să mă duc la pușcărie, mai bine vând o mână de semințe și asta este! Și așa ne-am mâncat pâinea.

O întreb ce părere are legat de rușinea care era și este atribuită vânzătoarelor de semințe vărsate. Eu rețin că anterior mi-a spus că a evitat să vândă în cartierul unde locuia, căci îi era rușine.

Nu îmi era rușine, pentru că atunci era la modă. Toată lumea, unde mergeai, mai ales la meci, consumau semințe. La capătul lui 8, era împânzit de romi. Bărbații stăteau cu sacoșile și femeile vindeau.

Laura avea toate categoriile de clienți: femei, bărbați și copii. Însă erau doar neromi. Sâmbăta și duminica veneau cu punguța și lua semințe, atât de floare, cât și de dovleac. Stăteau la televizor, și înainte și după Revoluție.

Mai erau și care vorbeau urât, care jigneau. Copiii.. că dacă nu auzeau, nu vorbeau! Spuneau: „Uite țiganca, A venit țiganca!”. Dar cumpărau.

Nu mai știe femei care vând semințe vărsate astăzi. A mai văzut acum doi ani, când a fost cu copiii și nepoții în Orășelul Copiilor, că era o femeie care vindea. Chiar a fost curioasă și s-a oprit în loc să vadă. Niște semințe foarte frumoase, curate.

Din dialog, îmi lasă impresia că a fost rezervată să cumpere, semn că până și ea este mai puțin deschisă să cumpere semințe vărsate de pe stradă, fără să cunoască persoana.

Cei care spun că semințele sunt de mahala, ei să fie de mahala, indiferent că e femeie sau bărbat! Și eu cum am venit, uite, m-am apucat de el. Am stricat două perechi de dinți, dar tot nu pot să le las.

Laura îmi dă ca exemplu o vecină din cartier care tocmai a cumpărat ceva de la ea. Îmi spune că dânsa mănâncă semințe în casă și că sunt mulți care mănâncă în casă că „vezi, Doamne, le e rușine” sau care nu vor să arunce pe stradă, ca să nu facă mizerie.  

După Revoluție au început semințele la pungă. Nu mai îmi convenea să plec de la chioșc, de la soba de gaz și WC… Decât să stau în aer liber și cu frica în sân… La chioșc erai mai respectată, mai curată, însă cel mai important este că nu mai stăteai cu frică, să te uiți în stânga, să te uiți în dreapta, să vezi cine. Eu, una, nu aș mai trage înapoi la viață care a fost cum sunt obișnuită de la viața de după Revoluție.

O întreb și despre cum vinde în prezent semințe, la chioșcul ei din cartierul Rahova. Îmi împărtășește că vinde multe semințe și că vara este o cerere mai mare căci se ia punga de semințe și iese cu ea în parc. Laura apreciază că cele decojite merg slăbuț, însă trebuie să le ai.

Ca și atunci când vindea semințe vărsate, clienții Laurei sunt tot neromi. Deși majoritatea percep cartierul Rahova ca pe o zonă cu mulți romi, ea spune că în zona ei sunt trei familii de romi, cu ei cu tot.