Tarantism

În Italia medievală exista un cuvânt pentru isteria provocată de mușcătura unui păianjen veninos: tarantism. Se spunea că victimele erau copleșite de pornirea necontrolabilă de a dansa, un dans frenetic, haotic, de nestăvilit, un dans care să învingă moartea.

Dansul ne poate păstra vii. L‑am auzit spunând asta pe Paul Dunca, care suferă neîndoielnic de tarantism. Paul are 32 de ani, e coregraf, dansator, entertainer și printre cei mai activi performeri bucureșteni. E posibil ca în aceeași săptămână să‑l vezi îmbrăcat într‑o rochie țipătoare de amfitrion de cabaret într‑o piesă underground despre feminism rom; într‑un videoclip pop interpretând un antrenor gelat, în maieu, a cărui trupă de malaci n‑o pot băga sub masă la băut pe Cosmina Păsărin; pe salteaua de la Centrul Național al Dansului învățându‑i pe alții să‑și descopere corpul, pe care, prin mișcare, să‑l populeze cu endorfine; într‑un proiect video jucând un satanist bucureștean din anii ’90, cu tot cu o lentilă de contact cu irisul alb și un trenci din piele roșie; prin săli de repetiții pentru spectacolele pe care le‑a creat sau în care apare; cu trupa Fluid exersând tehno manelele pe care vocea lui sună ca într‑o secvență de vis psihedelic: „I might just be a queer Bill Gates in the making”.

Pentru că se mișcă mereu, Paul e greu de prins. Îi fug și gândurile, îi fug și ideile, îi fug și cuvintele. Inițial am vrut să‑l las doar pe el să vorbească în acest text, atât despre La Institutul Schimbării, cel mai recent spectacol pe care l‑a creat, dar și despre cine e și cum a ajuns aici. Am avut o transcriere de aproape 60 de pagini după mai bine de trei ore de discuții – în parc, pe stradă, în mers, și apoi într‑o cafenea, tocmai pentru că Paul nu poate sta locului –, dar n‑am putut s‑o folosesc pentru că Paul transcris n‑are farmecul lui Paul vorbit, iar energia, agitația, ticurile, pauzele, exclamațiile, trecerile din română în engleză și înapoi ar fi bulversat.

La Institutul Schimbării e un spectacol construit din șase interviuri cu persoane transgender din România – trei bărbați trans și trei femei trans, în diverse stadii ale tranziției fizice și emoționale din genul în care s‑au născut, către cel căruia simt că îi aparțin. Poveștile reale sunt puse în scenă de un institut fictiv care militează pentru dizolvarea diferențelor de gen dintre bărbați și femei și o egalitate adevărată. Institutul promovează 10 principii.

1. Iubește‑te. E foarte cum spune RuPaul: „If you can’t love yourself, how in the hell you gonna love somebody else?”.

Citatul din RuPaul, activist LGBT și drag queen legendar, e de la Paul. Lui Paul îi place să citeze, să facă trimiteri și să pună oameni și gânduri laolaltă. Face parte din dezordinea creativă care îl animă și e printre motivele pentru care e aproape imposibil de citat. Așa arată în scris un fragment de conversație despre motivele pentru care face proiectele pe care le face.

Reporter: Era un video foarte mișto, cred că de pe Art Tracker, cu interviul ăla scurt cu tine și ziceai acolo că: „People need what I’m doing. People need to see other people exposing themselves or do other stuff they won’t do”. Cum ai realizat chestia asta?
Paul: Eu mi‑am dat seama tot așa, de la 30 ani, marea descoperire a fost faptul că mi‑am dat seama cam ce produc, așa. Cu expunerea asta. Și… (Ajută pe cineva să caute un plic ascuns pe terasa pe care stăm). Da, și mi‑am dat seama că nu e chiar așa easy, că unii oameni chiar nu au chef să se urce pe scenă, să se pună în fața altor oameni. Și eu n‑am avut niciodată chestia asta, așa. Tot timpul eram: Yes, of course I wanna do this. Of course I wanna be there, in front of you. Și după aia, de pe la 30 de ani, mi‑am dat seama că uneori n‑am chef, n‑am energie, sunt așa, e… You don’t wanna do this every day of your life. Și am simțit, așa, că oamenii cumva își trăiesc niște chestii prin faptul că eu sunt… le fac vizual acolo sau le pun în temă. Și, și eu, adică dacă mă uit la lucrări, mi se pare că le… sau peisaje din astea, știi, la filme, mi se pare că sunt, că îmi dau o stare din aia, că sunt acolo și că am nevoie de asta, să văd, vizual, așa, știi, să…
R: Practic ești acolo pentru alții, nu? Să faci pentru alții ce n‑ar face ei.
P: Un pic, da, da, da.
R: Și ți‑a schimbat asta modul în care făceai lucruri, într‑un fel, realizarea asta?
P: Mmm…Da, da. Sunt mai aware așa. Îmi dau seama: OK, acuma ai chef, acuma n‑ai chef, ce facem ca să ai chef, hai că…

De mai bine de 10 ani, de când a terminat coregrafia, Paul e peste tot – a început în reclame, a continuat cu emisiuni la TV, a jucat în spectacole de dans, piese de teatru, în filme, a dansat în cluburi, cămine de vârstnici, în cartiere mărginașe, și a făcut câte experimente încap între toate aceste forme. Poate fără să vrea, poate intenționat, a ajuns să fie o interfață între noi și o mulțime de lumi, nevăzute sau puțin explorate. Crede în schimbul de energie dintre oameni. Dacă îl lăsăm să se întâmple, vom fi bine.

Spre 30 de ani, a trecut printr‑o criză existențială – întoarcerea lui Saturn, cum spune astrologia. Corpul nu mai crește, iar viața intră într‑o etapă de acceptare a cine ești și ce faci. Cam atunci i‑au venit ideile pentru The Institute of Change, o ficțiune, în engleză, a unui centru în care trăiesc oameni care au tranziționat la un gen fluid, ieșind din convențiile sociale și politice. Odată ce l‑a văzut o parte din comunitatea trans, i‑au spus că e o poveste necesară, pentru că ei sunt invizibili. De ce n‑ar face spectacolul și în română, cu povești reale? Așa s‑a născut La Institutul Schimbării.

Paul a copilărit în Pantelimon. Tatăl lui era inginer, mama stomatolog. N‑au vrut să aibă și un al patrulea copil (doi băieți și‑o fată), pentru că abia se descurcau cu trei, dar convingerile catolice i‑au convins să‑l păstreze. Pentru că părinții lucrau, au creat un sistem în care frații mai mari aveau grijă de cei mici. Sora lui Paul își lua rolul în serios: îl punea să învețe poezii și îi organiza serbări la care să le recite, momente pe care tata le înregistra pe casete. Odată, Paul și‑a pus niște pantaloni cu elastic în cap și le‑a spus că e cahapada, adică Albă ca Zapăda. Nu i‑a plăcut la grădiniță – aveau paturi de metal în care îi culcau după‑amiază și, de supărare, făcea pipi pe el. La școală a fost altă treabă – i‑a plăcut să învețe și a fost mereu printre premianți.

2. Nu lăsa pe nimeni să‑ți spună cine ești. Mi se pare că reproșurile pe care le facem altor oameni sunt chestii care vin din interior.

Prin cartier era protejatul fratelui mai mare, o postură sigură în perioada de „golăneală maximă” a cartierului, când apăruse heroina printre blocuri, BUG Mafia prin boxe și picii umblau speriați, cu banii la ciorap. Pe‑atunci Paul și două fete de la bloc și‑au făcut o trupă, Copiii Rock’n’Roll, cu care dădeau concerte în fața scării, cu coregrafii și schimbări de costume.

Tatăl catolic și mama, convertită după căsătorie, mergeau adesea la biserică, la slujbe, la spovedanii. Prima călătorie în străinătate a lui Paul a fost cu mama, în Franța, într‑un pelerinaj religios. Spiritualitatea rămâne importantă și azi pentru el; doar cu biserica se înțelege mai puțin. La o spovedanie din adolescență la catedrala Sf. Iosif, Paul i‑a spus preotului că și‑a început viața sexuală, dar l‑a asigurat că se protejează. Nu i‑a spus că e gay, dar i‑a spus că se masturbează. Asta e contra naturii, i‑a spus preotul. „Ascultă‑mă puțin”, a continuat. „Dacă îți mai vine dorința asta, ia o nuielușă de lemn și încearcă să te lovești până îți trece.”

La Institutul Schimbării sunt Paul și nouă femei – șase joacă în spectacol, două susțin producția cu muzică, iar coregrafa Vava Ștefănescu e co‑prezentator. Lui Paul i s‑a părut un experiment interesant – să lucreze cu atâtea femei, să fie regizorul lor, să le armonizeze energiile, dar s‑a bucurat și de oportunitatea de a crea ceva fără niciun bărbat alb, heterosexual. N‑a scăpat de ironii la repetiții – așa e, nu ne închinăm lui, i‑au spus ele, dar ne închinăm bărbatului alb, gay.

3. Înfruntă‑ți fricile. Dacă ție ți‑e frică că o să plouă, o să stai în casă. N‑o să ieși, deși n‑o să ți se întâmple mare lucru. O să te uzi, o să te usuci.

Când Paul termina a VII‑a, familia s‑a mutat în Germania. Era la vârsta la care tocmai începuseră bairamurile și hormonii să roiască, iar Paul nu știa exact ce se întâmplă cu el, de ce îi creștea pulsul când îl vedea pe singurul băiat blond din școala lui din Pantelimon. În Germania a văzut la televizor o emisiune unde se vorbea despre atracția dintre bărbați și s‑a gândit că asta e, poate e și el gay. A dat peste telefonul unui centru al comunității LGBT, care avea și o linie de consiliere. A sunat, a vorbit cu un tip care l‑a întrebat de toate și l‑a sfătuit. Când a închis, simțea că se îndrăgostise.

Centrul avea petreceri lunare, așa că Paul a început să meargă și el, să danseze și să cunoască oameni. Învăța la o școală engleză‑germană, se ducea la bibliotecă și citea cărți pentru copii ca să prindă mai bine germana. Apoi a trecut la cărți pentru adulți – prima pe care a citit‑o în germană a fost Jurnalul Secret al Laurei Palmer, o carte din universul Twin Peaks. Citea și literatură gay, se uita la filme, se îndrăgostea. Cu câteva zile înainte să se întoarcă definitiv în România, după clasa a X‑a, a cunoscut un băiat, care rămâne și acum iubirea aia idilică, imposibil de consumat într‑un timp atât de scurt.

A scris la un moment în Dilema Veche despre ce rămâne după iubiri: „Încerc să păstrez haine. Să‑mi rămînă pe piele din omul care mi‑a atins pielea cu pielea lui. Pentru mine e nevoie de ceva solid, palpabil, în urma iubirii. În felul ăsta reușesc să mai consum și să prelungesc transferul de energie.”

Când s‑a întors în București, a mers la Colegiul German. Era out și venea dintr‑un spațiu în care fusese înconjurat de tineri deschiși cu sexualitatea lor, iar când s‑a întors… nimic. În școală nu se vorbea despre asta, puțini colegi știau sau mărturiseau, iar în România începutului anilor 2000 abia se decriminalizase homosexualitatea. În această lume, încrederea, atitudinea și aspectul lui Paul ieșeau în evidență. Profa’ de română l‑a dat afară după ce o prietenă l‑a vopsit blond (mai degrabă pui), spunându‑i că e prea „afemeiat” (voia să spună „efeminat”). După aceea s‑a făcut negru albăstrui, cu suvițe roșii. Avea un tricou de fete, cu Madonna, și umbla cu el prins de imitații de chiloți Calvin Klein. Era cu ani înaintea lumii în care trăia și nu prea îi păsa. Fashion is my weapon, îi place să spună.

4. Renunță la ură. Te urâțește. Mi se pare că e mult mai simplu să optezi pentru ură decât pentru dragoste. Trebuie să lucrezi la asta.

La Institutul Schimbării nu e nici dans, nici teatru, ci un hibrid din frânturi de interviuri, muzică ușoară („cred în dragostea mea, veșnic o voi cânta”) și mișcare. E povestea a șase corpuri, inițial mascate, un soi de îngeri androgini futuriști, care la un moment dat se transformă în șase corpuri trans și povestesc cum au descoperit că nu sunt cine s‑au născut, cum s‑au luptat cu această realitate, cum s‑au regăsit și s‑au împărtășit celor dragi, cum au început să ia testosteron sau estrogen, să se opereze în unele cazuri, să‑și transforme corpul – singura noastră posesie – în ce aveau nevoie ca să poată fi împăcați și împăcate. La final, cele șase corpuri se leapădă de însemnele de gen – rochii sau pantaloni – și redevin îngeri androgini, cuprinși de dansul frenetic menit să sperie moartea. („Foc de dragoste și dor îl stingi cu apă / Îl stingi cu dragostea ta, de‑i curată.”) Am dus niște studente la jurnalism să vadă repetițiile și una dintre ele a plâns de la cap la coadă – nu e nimic mai înfiorător decât să treci prin viață și lumea să nu te vadă așa cum ești. Toți vrem să fim iubiți. Toți merităm să fim iubiți.

Paul și‑a găsit un cerc de prieteni în care se simțea bine, cu care mergea în Casablanca, singurul club gay de pe atunci din București, și își dorea să fie actor. Una dintre fetele din grup făcea regie și lucra la un documentar cu cupluri gay din București. Paul și un prieten s‑au lăsat filmați jucând un cuplu, pentru că ea le‑a spus că materialul nu va apărea nicăieri, că e doar un proiect de licență. Asta până a ajuns cumva să fie difuzat la televiziune și să fie văzut, întâmplător, chiar de mama lui Paul.

Paul: Am primit un SMS că „Ah, ești la televizor!” Și maică‑mea se uita la televizor și m‑am dus și eu să mă uit… Am zapat, am văzut despre ce e vorba, dar nu eram în cadru și am dat. Și am plecat. Și maică‑mea a dat înapoi. A zis: „Stai, dar la ce te uiți?” Și a nimerit exact la un cadru în care eu mă pupam cu prietenul meu în film. Și a fost așa… aia a fost noaptea… unforgettable night. În care am stat cu maică‑mea și, mă rog, eu tot timpul am încercat să mă scot și să zic că vreau să fiu actor, că nu prea sunt sigur ce‑i cu orientarea mea. Și că lalala, și cred că poate sunt bi, dar nu știu ce. Oricum, maică‑mea era liniștită că eu tot timpul umblam cu gagici. Și era așa… pfff. Și am stat de vorbă cu ea, dar eram așa… A fost… Și mătușă‑mea a sunat atunci și a zis că „vai, că ce se întâmplă.” Și taică‑miu a zis la un moment dat: „Băi, dar care e problema ta, că te face pe tine de rușine? Sau cum?” Și mătușă‑mea a zis: „Da, poate mă face pe mine de rușine!” A fost o din asta…
Reporter: Deci… stai! Maică‑ta, fără să se aștepte, te‑a văzut pur și simplu brusc la televizor?
P: Da, da, da.
R: Te‑a văzut pupându‑te…
P: Da, da, da și am stat cu ea și am vorbit toată noaptea și…
R: Mamă, ce șoc interesant trebuie să fi fost.
P: Da, dar cred că na, jucându‑mă cu păpuși, nu știu cât se…
R: Nu, nu, nu, nu informația în sine, ci să te vadă la TV, adică nu se aștepta, bănuiesc, să apari la TV, nu? Ea se uita pur și simplu la televizor și… Paul!
P: Și așa. Da, da, da. Mă rog, m‑am scos cumva. Așa, dar a rămas așa, o chestie din asta. Și după aia a plecat taică‑miu în America să lucreze.
R: Și ai… Câți ani aveai în momentul  ăla?
P: Eu aveam cred că 17. Cred că nu. 18. 17. Ceva. Dar a fost hardcore. Știu că am plecat cu tramvaiul a doua zi dimineață de acasă și eram așa… Mă gândeam că oamenii m‑au văzut la televizor. Aveam și un vecin care a venit la mine și… Unul din ăla care fuma mult și cu ochelari din ăia așa, foarte groși. Și… „Cred că te‑am văzut la televizor” așa și încercând să mă… Mamă și mă simțeam așa foarte prost când îmi spunea. Și a fost cam na… adică a fost cam nasol că au dat aia la televizor, adică a fost așa… bad.

5. Ascultă‑ți copiii.

N‑a mai dat la actorie pentru că auzise că e o instituție homofobă și nu voia să meargă unde nu era dorit. Cunoscuse o coregrafă și a decis să dea la coregrafie. Părea un substitut perfect – îi plăcea să danseze, să regizeze, era tot pe scenă, i se potrivea – , dar a dat și la jurnalism, la presiunea familiei. A intrat la buget la coregrafie și la fără frecvență la jurnalism și, într‑un an, a renunțat la a doua. După ce mama l‑a văzut în spectacole, a început să‑l încurajeze.

Nu știa mare lucru despre dans, cel puțin nu despre cel contemporan. Dansa prin cluburi, prin discoteci – câștigase și un concurs la mare și primise premiu o sticlă de parfum Adidas. Dar nu avea și nu căuta o structură tradițională. Facultatea a fost o luptă între dorința lui Paul de a lucra altfel, de a urma poteca croită de performeri ca Alexandra Pirici, Manuel Pelmuș sau Eduard Gabia și colegii cu studii de balet sau dans și profesori care spuneau: „OK, e frumos ce faceți voi acolo, dar trebuie să băgați muzica asta tango”.

Lui Paul îi plăcea scena, îi plăcea să se miște din artă în pop și înapoi, iar facultatea i‑a deschis o serie de uși. A jucat și în două spoturi pentru napolitana Joe; într‑unul pescuiește sutienul unei tipe și spune „O sirenăăă”, expresie care a intrat apoi în cultura populară de la mijlocul anilor 2000. Într‑o zi era în autobuz, la geam, și în mașina de lângă erau doi tipi care l‑au recunoscut de la televizor, iar unul a spus: „Uite‑l pe ăla de la Joe, dar cred că‑i plac sirenele cu pulă”.

6. Asumă‑ți un gen fluid.

Paul nu simțea nevoia să‑și camufleze sexualitatea, deși mai mulți cunoscuți îi spuneau în facultate și după că poate e prea agresiv în manifestări. Dar i se părea oribil să nu poți să‑ți trăiești viața deschis și îl dezamăgeau cei care nu voiau s‑o facă sau care preferau să se ascundă. Crede în continuare că ar trebui să trăiești public cu cine ești, dar spune că e mai înțelegător că nu pentru toată lumea e la fel de ușor să fie out.

A lucrat încontinuu după facultate; a făcut și un masterat în dramaturgie. N‑a vrut să stea, pentru că nu poate să stea. Și‑a temperat vinovăția că nu scrie mai mult amintindu‑și că are un corp și trebuie să‑l folosească; de scris poate scrie mai târziu. Pune mereu presiune pe sine – să ducă proiecte la final, să nu lase cărți necitite, filme nevăzute. Trebuie să‑și amintească să‑și permită să nu facă lucruri uneori.

7. Ia‑ți în considerare intuiția. Cumva, când nu știi ce să faci, e bine să stai un pic și să‑ți asculți inima și, cumva e bullshit a little bit, dar e bine să stai să vezi cum vibrează și e foarte, foarte deșteaptă inima.

A făcut două documentare, Flexible 1 și 2 despre dans în diverse comunități din București. A creat We Went With These Bodies as Far as We Could, un spectacol pornit de la ideea că sarcina și nașterea sunt, pentru unele sportive, o formă de doping, pentru că eliberează hormoni care îmbunătățesc performanțele. Împreună cu un artist bulgar a făcut test_A_mental, despre ce se întâmplă dincolo de moarte. În 2010 a petrecut ceva timp la New York, unde a lucrat la I.C. (Progressive Work), un solo show, singurul de până acum, o parabolă despre viața performerului outsider, dependent de energia publicului, dar nu într‑atât încât să facă orice ca să‑i facă pe plac. În show e Incubus Cryptmaw, un vampir performer din Transilvania – distant și aparent periculos pentru cei din jur, dar dependent de aplauzele și energia lor. Vampirul spune la un moment dat: „In my country, I cannot perform my true nature”.

Arta pentru Paul trebuie să aibă un rol social; altfel n‑are sens. Iar rolul social al mișcării e să apropie oamenii – de aceea a dansat și a învățat la rându‑i să danseze cu adolescenți din Rahova, a dansat și a lucrat cu seniorii dinntr‑un cămin din București și cu toți a făcut spectacole. Mai toate au câte un manifest, pentru că Paul vrea ca publicul să știe despre ce e vorba. În La Institutul Schimbării, manifestul spune așa: „Activitatea noastră nu este un proces de a transforma femeile în bărbați sau bărbații în femei, ci mai degrabă de a infecta baza moleculară pe care se axează producția de diferențe de gen. Astfel încât aceste statusuri – bărbat/femeie – pot fi văzute ca niște ficțiuni politice.”

8. Corpul tău e un univers. Până la urmă e singurul lucru de care ești sigur că‑ți aparține pe lumea asta și dacă nu ești în contact cu el și nu îl simți, e cam nașpa.

Paul fumează. Fumatul e cel mai mare risc la care se expune, glumea într‑un interviu. Mestecă semințe de cardamon în loc de gumă și are la el boabe de cacao, pe care le ronțăie. Scria la un moment dat pe blog: „fizic, un bărbat începe să se destrame pe la 30 de ani. Pe la 40 îi clănțăne rotulele. La 50 se gândește de două ori dacă să bea un aperitiv sau nu. La 60 se urcă înfipt în autobuz, nu neapărat pentru că are senzația că i se cuvine, dar corpul cere un loc jos. Sau asta e la 70? Depinde. Desigur c‑o să danseze tango până la 81 de ani, dar doar singur și pe ultimele hituri de la radio, în timp ce‑o să‑și spele tot singur vasele purtând un șorț, pe care l‑a primit cadou de la vreo fostă cucerire cu care se mai vede la masa de Crăciun.”

Coregrafiile lui Paul nu sunt atât despre dans, așa cum ni‑l imaginăm, cât despre mișcare, despre a înțelege ce poate și ce face corpul și de a‑l urma prin spațiu. Caută să obțină ceva fluid, curat, un flow mental. Oricum gândește cel mai bine când dansează. Sigur că e nevoie și de corp și e nevoie ca acesta să fie încălzit, dar mișcarea vine și din ce îți propui să arăți. Ideal, când oamenii te văd mișcându‑te, vor simți și ei nevoia să se miște. Se creează kinestezie, o empatie a mișcării – creierul îți dă senzația că dansezi și tu odată cu ceilalți.

9. Îmbrățișează‑ți emoțiile. Go for it.

Pentru Paul, să fie activist înseamnă să facă, nu să vorbească. Îi place să facă lucruri împreună cu oamenii – orice, de la pâine la dans, la proiecte. Să creeze împreună, pentru că așa se vor descoperi cu adevărat. Mai ales dacă sunt diferiți, din culturi diferite, din spații diferite. E un clash, dar asta îi place lui Paul; să pună oamenii să clashuiască, pentru că va fi bine.

În La Institutul Schimbării echipa l‑a convins să renunțe la câteva dintre elementele glam – efecte de sunet, interacțiuni cu publicul, glume, sexualizarea unor momente – ca să lase mărturiile să respire. E un spectacol care respectă și are grijă de poveștile comunității trans, iar reacțiile acestora au fost de recunoștință. Recent, într‑un club, o cunoștință l‑a apostrofat pentru că majoritatea muncii lui e în și despre comunitatea LGBT, de la spectacole la petrecerile Queer Night. Inițial a vrut să‑i explice că asta e calea pe care a ales‑o („queering up Romania”), că în acest spațiu poate să se și distreze, dar poate să și ajute, dar apoi s‑a gândit că n‑are de ce să se explice.

Online, Paul Dunca e și Palomus Desdemon, și Electric Heart Boy, și Pavel Dunkovich. Offline, s‑a mutat recent din apartamentul în care a crescut, așa că acum trebuie să muncească și pentru chirie. Dar nu‑l sperie. Mereu a făcut ceva, că așa e el, agitat. Mereu în mișcare și în fugă de idei și în căutare de energii noi. De‑asta îi și place ce a spus psihologul american Daniel Gilbert într‑un discurs la TED: „Oamenii sunt lucrări în devenire, care se consideră în mod eronat terminate. Persoana care ești acum e la fel de trecătoare și temporară ca toate persoanele care ai fost vreodată. Singura constantă e schimbarea.”

10. Dă‑ți timp să respiri.